Elanul (Alces alces, denumit și plotun [2]) este un mamifer sălbatic, fiind cel mai mare reprezentant al familiei cerbilor. El se distinge prin marile coarne palmate pe care le poartă masculii.
Sunt descrise mai multe subspecii de elan:
Elanul trăiește în pădurile din emisfera nordică, în zona temperată și subarctică, acoperind un areal ce cuprinde Scandinavia, Siberia și jumătatea nordică a Americii de Nord.
Coarnele masculului răsar ca niște raze cilindrice din care ies in fiecare parte prelungiri în unghi drept, aplatizate până la mijlocul craniului, care apoi se divid ca o furculiță.
.
Elanul din Scandinavia are coarnele mai simple, care seamănă cu cele ale elanilor din Siberia. Elanul nord-american (Alces alces americanus) are coarnele mai palmate decat elanii din Eurasia. Subspecia din Alaska (Alces alces gigas), atinge dimensiunile cele mai impozante: o înalțime până la 2.1m și o distanță între coarne până la 1.8 m.
Masculii își pierd coarnele toamna târziu, după sezonul de rut. O nouă pereche de coarne va crește primavara . Creșterea coarnelor durează între trei și cinci luni. Ele se numără printre organele cu cea mai rapidă creștere din lumea animală. Inițial au un strat de piele ce se descuamează când coarnele ajung spre dimensiunea maximă.
Dacă masculul este castrat, își va pierde coarnele pe care le posedă și îi vor crește o nouă pereche de coarne atipice, deformate, pe care le va purta tot restul vieții.
În medie, un adult are între 1.8–2 m înălțime la umărul anterior [1]. Masculii cântăresc între 380–535 kg iar femelele între 270–360 kg [3]
Un elan adult are puțini inamici, dar o haită de lupi poate fi o amenințare, în special pentru femelele cu pui [4]. Tigrul siberian[5] și Ursul grizzly[6] [7] sunt cunoscuți ca dușmani naturali ai elanului, cu toate că urșii mai frecvent fură elanii uciși de lupi, decât să-i vâneze ei înșiși. [8].
Elanul este vânat în toate țările unde trăiește în mod natural. Henry David Thoreau în “The Maine Woods”, descrie gustul cărnii de elan „asemănător cu cel de vită, dar mai aromat; uneori ca vițelul”. În timp ce carnea are un conținut de proteine asemănător altor sortimente de carne roșie [(de exemplu vită, cerb și ren), conținutul de grăsimi este scăzut iar grăsimile existente sunt majoritar nesaturate.
În Finlanda s-a descoperit că cei care consumă organe de elan, în special ficat și rinichi, prezintă un nivel crescut de cadmiu în sânge. În timp ce carnea de elan contribuie foarte puțin la creșterea cantității de cadmiu din organism , consumul de ficat și rinichi cresc semnificativ nivelul de cadmiu, marii consumatori ai acestor organe fiind expuși la toxicitatea acestui metal greu.
Picturile pe stânci și cele rupestre demonstrează ca elanul era vânat în Europa încă din Epoca de Piatră. Săpăturile arheologice de la Alby, Suedia lângă Stora Alvaret au dezgropat coarne de elan în rămășițele unei locuințe de lemn datată 6000 î.C. În nordul Scandinaviei se mai pot găsi urme ale gropilor-capcană folosite la vânarea elanilor. Aceste gropi, cu dimensiuni medii de 4 x 7 m și adâncime de 2 m, erau camuflate cu ramuri și frunze și erau grupate, suprapunându-se cu zonele intens frecventate de elani.În Norvegia au fost descoperite astfel de gropi datând din jurul anului 3700 î.C. La începutul secolului al XVI-lea, oficialitățile norvegiene au interzis acest mod de vânătoare, dar pe ascuns a fost folosit până în secolul al XIX-lea. Prima descriere a renului îi apartine lui Iuliu Cæsar, în Commentarii de Bello Gallico, unde îl numește 'alces'. În capitolul 16 al 'Istoriei Naturale' Plinius cel Bătrân în anul 77 A.D. descrie elanul, numindu-l 'achlis'.
Domesticirea elanului a fost încercată în U.R.S.S în perioada interbelică. Primele experimente au fost neconcludente, dar prin înființarea unei ferme de elani la Pechora-Ilych în 1949 a fost creat un program, la scară mică, de domesticire, implicând cercetări de selecție a animalelor pe baza caracteristicilor individuale. Din 1963, programul a continuat la ferma de elani de la Kostroma , care deținea un număr de 33 elani domestici în 2003.
Structura corpului elanului, cu un corp masiv și picioare lungi, face aceste animale periculoase în cazul implicării lor în coliziuni cu autovehicule. Astfel de coliziuni sunt adesea fatale pentru ambele părți implicate. Acest lucru a dus la dezvoltarea unui test auto cunoscut ca "testul elanului" (Älgtest în suedeză, Elchtest în germană. Termenul a fost propus de revista auto suedeză "Teknikens värld" pentru a denumi un test în care mașina testată trebuie sa facă o curba în forma de S strâns, cu viteză mare. Termenul testul elanului a devenit cunoscut mai ales când modelul Mercedes A-klasse a căzut acest test. Reporterii de specialitate din Germania au minimalizat relevanța acestui test dar autorii testului au replicat că acest tip de manevră e important în încercarea de a evita coliziunea cu un elan. Înainte de acest incident testul se numea simplu manevra de evitare dar apoi termenul de testul elanului s-a răspandit rapid in presa germana și ulterior în cea mondială.
În general impactul elanului cu un autoturism rupe picioarele animalului. Corpul elanului sparge parbrizul iar airbagurile nu se deschid decât parțial, cu repecursiuni dezastruoase asupra ocupanților [3].
Semne de atenționare sunt larg folosite în regiunile cu populație mare de elani. Popularitatea lor foarte mare a dus chiar la cazuri de demontarea lor de catre unii turiști pentru a le colecta ca suveniruri, fapt extrem de grav, pedepsit de lege. Imagini ale acestor semne sunt reprezentate și pe căni de cafea, tricouri, cărți poștale, port-chei etc.
Pe continentul american coliziunile cu elani sunt mai frecvente în provincia canadiană New Brunswick, chiar dacă autostrăzile mai noi au culoare de trecere a acestor animale. [9]
Elanul (Alces alces, denumit și plotun [2]) este un mamifer sălbatic, fiind cel mai mare reprezentant al familiei cerbilor. El se distinge prin marile coarne palmate pe care le poartă masculii.
Sunt descrise mai multe subspecii de elan:
Alces alces alces Alces alces pfizenmayeri Alces alces americana Alces alces andersoni Alces alces shirasi Alces alces gigas Alces alces caucasicus (disparută)