الأسماء في صفحات التنقل
Accidental visitor.
Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO.
'''Phylloscopus inornatus ye una especie d'ave paseriforme insectívora pequeña de la familia de los mosquiteros (Phylloscopidae), que cría en zones d'Asia templada y pasa los iviernos nel Sureste Asiáticu tropical.
El xéneru Phylloscopus pertenecía enantes la familia Sylviidae, que funcionaba como “taxón p'atropar bagazos” difíciles de clasificar (Alström et al. 2006). Anguaño nel xéneru Phylloscopus hai unes 55 especies, pero esta composición facer polifilético con rellación a Seicercus, polo que delles especies van se-y sacaes llueu.
Amás, considerábase qu'entendía trés subespecies, pero humei y mandelli constitúin agora una especie única (Phylloscopus humei), quedando P. inornatus como monotípicu.
Ye una de los sílvidos más pequeñes, 9'5-10 cm. Al igual que la mayoría de los mosquiteros ye verdosa penriba y de color güesu pembaxo. Sicasí, la prominente doble llista na nala, les remeres terciaries de cantu mariellu y les llongures supercilios facer inconfundible.
El so cantar ye débil y agudu.
Tan solo puede llegase a confundir con P. humei que nes poques zones que comparten amuesa colores más apagaos, una segunda llista nel nala apenes visible, y pates y quexal inferior escures. Amás, les sos vocalizaciones estrémense claramente.
Esta ave abonda nos montes tantu de tierres baxes como montiegos, y pel hibiernu tamién s'atopa en tierres cultivaes. El so ámbitu de cría estiéndese dende los Urales escontra l'este hasta China, al norte del Himalaya y les sos cadenes montascoses asociaes. El so hábitat d'iviernu ye'l monte de fueya ancha de tierres baxes, polo que ye raru velo al norte d'India oriental, especialmente a altitúes cimeres a los 1.000 msnm. [2]
A finales de setiembre y ochobre puede alloñar hasta Europa Occidental (3.000 km del so territoriu de cría).
Nun ye cobarde, pero'l so estilu de vida arbóreo y en constante movimientu fai que seya difícil reparalo. Igual que la mayoría de los mosquiteros ye insectívoru. Constrúi'l so nial nun árbol.
El IUCN nun la inclúi ente les especies amenaciaes.[3]
.
Esta páxina forma parte del wikiproyeutu Aves, un esfuerciu collaborativu col fin d'ameyorar y organizar tolos conteníos rellacionaos con esti tema. Visita la páxina d'alderique del proyeutu pa collaborar y facer entrugues o suxerencies. Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO. '''Phylloscopus inornatus ye una especie d'ave paseriforme insectívora pequeña de la familia de los mosquiteros (Phylloscopidae), que cría en zones d'Asia templada y pasa los iviernos nel Sureste Asiáticu tropical.
El xéneru Phylloscopus pertenecía enantes la familia Sylviidae, que funcionaba como “taxón p'atropar bagazos” difíciles de clasificar (Alström et al. 2006). Anguaño nel xéneru Phylloscopus hai unes 55 especies, pero esta composición facer polifilético con rellación a Seicercus, polo que delles especies van se-y sacaes llueu.
Amás, considerábase qu'entendía trés subespecies, pero humei y mandelli constitúin agora una especie única (Phylloscopus humei), quedando P. inornatus como monotípicu.
Phylloscopus inornatus (lat. Phylloscopus inornatus) - phylloscopus cinsinə aid quş növü.
Phylloscopus inornatus (lat. Phylloscopus inornatus) - phylloscopus cinsinə aid quş növü.
Ar puig abrantek (liester : puiged abrantek) pe puig-koad (liester : puiged-koad)[1] a zo ur spesad golvaneged, Phylloscopus inornatus (pe Abrornis inornatus) an anv skiantel anezhañ.
Bevañ a ra diwar amprevaned.
Neizhañ a ra eus menez Oural da vmor Oc'hotsk, Mongolia ha Manchouria (ha Republik Poblel ha Demokratel Korea emichañs) ; goañviñ a ra eus Nepal ha Bangladesh da greisteiz Sina, Hainan, Inizi Andaman, Thailand, Mayala hag Azia ar Gevred[2].
Gant evnoniourien 'zo e vez renket ar puig abrantek er c'herentiad Sylviidae c'hoazh.
a vo kavet e Wikimedia Commons.
Ar puig abrantek (liester : puiged abrantek) pe puig-koad (liester : puiged-koad) a zo ur spesad golvaneged, Phylloscopus inornatus (pe Abrornis inornatus) an anv skiantel anezhañ.
El mosquiter de doble ratlla (Phylloscopus inornatus) és un mosquiter, au insectívora petita pertanyents a la família Phylloscopidae, que cria en zones d'Àsia temperada i passa els hiverns en el Sud-est Asiàtic tropical.
Actualment en el gènere Phylloscopus hi ha unes 55 espècies, però aquesta composició ho fa polifilétic en relació amb Seicercus, per la qual cosa diverses espècies li seran tretes aviat.
A més, es considerava que comprenia tres subespècies, però humei i mandelli constitueixen ara una espècie única (Phylloscopus humei), quedant el P. inornatus com monotípic.
És una de les sílvids més petites, 9,5-10 cm. Igual que la majoria dels mosquiters és verdosa per a dalt i de color os per a baix. No obstant això, la prominent doble llista en l'ala, les remeras terciàries de vora groga i els llargs supercilis la fan inconfusible.
Tan sols es pot arribar a confondre amb el P. humei que a les poques zones que comparteixen mostra colors més apagats, una segona llista en l'ala amb prou feines visible, i potes i mandíbula inferior fosques. A més, les seves vocalitzacions es distingeixen clarament.
Aderyn a rhywogaeth o adar yw Telor aelfelyn (sy'n enw gwrywaidd; enw lluosog: telorion aelfelyn) a adnabyddir hefyd gyda'i enw gwyddonol Phylloscopus inornatus; yr enw Saesneg arno yw Yellow-browed warbler. Mae'n perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae) sydd yn urdd y Passeriformes.[1] Dyma aderyn sydd i'w gael yng ngwledydd Prydain ac mae i'w ganfod yng Nghymru.
Talfyrir yr enw Lladin yn aml yn P. inornatus, sef enw'r rhywogaeth.[2] Mae'r rhywogaeth hon i'w chanfod yn Asia ac Ewrop.
Mae'r telor aelfelyn yn perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae). Dyma rai o aelodau eraill y teulu:
Rhestr Wicidata:
rhywogaeth enw tacson delwedd Crombec aelwyn Sylvietta leucophrys Crombec pigfyr Somalia Sylvietta philippae Crombec torfelyn Sylvietta denti Crombec y gogledd Sylvietta brachyura Preblyn coed adeinwinau Stachyris erythroptera.jpg)
.jpg)
_(2).jpg)
Aderyn a rhywogaeth o adar yw Telor aelfelyn (sy'n enw gwrywaidd; enw lluosog: telorion aelfelyn) a adnabyddir hefyd gyda'i enw gwyddonol Phylloscopus inornatus; yr enw Saesneg arno yw Yellow-browed warbler. Mae'n perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae) sydd yn urdd y Passeriformes. Dyma aderyn sydd i'w gael yng ngwledydd Prydain ac mae i'w ganfod yng Nghymru.
Talfyrir yr enw Lladin yn aml yn P. inornatus, sef enw'r rhywogaeth. Mae'r rhywogaeth hon i'w chanfod yn Asia ac Ewrop.
Budníček pruhohlavý (Phylloscopus inornatus) je malým druhem pěvce z čeledi budníčkovitých (phylloscopidae).
Od podobných, u nás hnízdících druhů budníčků se liší výraznými žlutavými křídelními páskami, žlutavými lemy ramenních letek a výrazným nadočním proužkem.
Do Evropy se zatoulává ze sibiřské tajgy, nejčastěji na podzim.[2] Do roku 2014 bylo na českém území zaznamenáno celkem 20 pozorování nebo odchytů.[3]
Obrázky, zvuky či videa k tématu budníček pruhohlavý ve Wikimedia Commons
Galerie budníček pruhohlavý ve Wikimedia Commons
Budníček pruhohlavý (Phylloscopus inornatus) je malým druhem pěvce z čeledi budníčkovitých (phylloscopidae).
Hvidbrynet løvsanger (latin: Phylloscopus inornatus), 10 centimeter, er en sibirisk sanger, der forekommer i Europa som en sjælden, men regelmæssig gæst om efteråret i forbindelse med fænomenet "omvendt træk". Antallet af fund om året i Danmark varierer meget – typisk fra 5-60. Arten er ekstremt sjælden om foråret.
Fuglen er ofte meget sky, og opdages som regel på kaldet, et to-tonet "siiut", der kan minde om gransangers kald. Den anvender også et sortmejse-agtigt siit. Derfor er arten helt sikkert meget overset, og formentlig opdages ikke en gang 10% af de fugle, der opholder sig i Danmark om efteråret.
Arten er nært beslægtet med Himalayasanger og Fuglekongesanger.
Hvidbrynet løvsanger (latin: Phylloscopus inornatus), 10 centimeter, er en sibirisk sanger, der forekommer i Europa som en sjælden, men regelmæssig gæst om efteråret i forbindelse med fænomenet "omvendt træk". Antallet af fund om året i Danmark varierer meget – typisk fra 5-60. Arten er ekstremt sjælden om foråret.
Fuglen er ofte meget sky, og opdages som regel på kaldet, et to-tonet "siiut", der kan minde om gransangers kald. Den anvender også et sortmejse-agtigt siit. Derfor er arten helt sikkert meget overset, og formentlig opdages ikke en gang 10% af de fugle, der opholder sig i Danmark om efteråret.
Arten er nært beslægtet med Himalayasanger og Fuglekongesanger.
Der Gelbbrauen-Laubsänger (Phylloscopus inornatus) ist ein Singvogel aus der Familie der Laubsängerartigen (Phylloscopidae). Er brütet in Asien in einer Region, die vom Osten des Urals bis nach China reicht. Der Gelbbrauen-Laubsänger ist ein ausgeprägter Zugvogel, der im Südosten Asiens überwintert. Die Art wird jedoch alljährlich in kleiner Zahl in Europa an den Küsten von Nord- und Ostsee sowie im Nahen Osten nachgewiesen, vor allem im September und Oktober.[1]
Der Gelbbrauen-Laubsänger ist eine der kleinsten Laubsängerarten, er hat eine Körperlänge von 9,0–10,5 Zentimeter. Die Körperoberseite ist gedeckt grüngrau, die Körperunterseite ist schmutzig weiß. Auffällig ist die doppelte Flügelbinde, die durch die hellen Spitzen der großen und mittleren Armdecken gebildet wird. Der Kopf zeigt einen langen und breiten, hellgelben Überaugenstreif und darunter einen dunklen Augenstreif. Der Schnabel ist dünn und spitz. Die Beine sind braunrosa.
Die Stimmfühlungsrufe sind hoch und dünn, aber verhältnismäßig laut. Sie bestehen aus ein- bis zweisilbigen, geschwungenen Pfiffen, die etwa wie „tsuii“ oder „tsuiist“ klingen. Sie erinnern etwas an die Tannenmeise. Der Gesang ist hoch und dünn und besteht aus relativ kurzen Strophen, die etwa wie „zie zwiewiest zieh“ oder „tsitsi-tsui itsui-it seee“ klingen. Die Höhe und Klangfarbe ist den Rufen sehr ähnlich.
Der Gelbbrauen-Laubsänger brütet in der Taigazone der östlichen Paläarktis von Jakutien und Ussuriland nach Westen bis in den Norden des Urals, wobei sich die Verbreitung westlich vom Fluss Ob keilförmig verschmälert. Die nördliche Grenze des Brutgebiets liegt in Ostsibirien bei 69°-70° N, im Ural bei 65° N und westlich des Ob bei 64° N.
Der Gelbbrauen-Laubsänger lebt in lichten Wäldern und Strauchdickichten, z. B. in Flussauen, im Hügel- und Bergland oder in der Fichten-Tannen-Taiga. Durchzügler halten sich vor allem in Auwäldern auf, aber auch in anderen Baumgruppen und Büschen am Strand, in Parks oder in Gärten.
Seine Nahrung besteht überwiegend aus kleinen Insekten und anderen Wirbellosen, die er im Kronenbereich von Bäumen oder in der Strauchschicht sucht.
Der Gelbbrauen-Laubsänger ist ein Langstreckenzieher, sein Hauptüberwinterungsgebiet liegt in den Subtropen und Tropen von Südostasien bis nach West- und Nordostindien und Bangladesch. Der Wegzug beginnt ab Ende Juli bis Anfang August, Nachzügler verlassen das Brutgebiet erst Mitte September. Häufig erreicht er im Herbst die Ost- und Nordsee, in manchen Jahren invasionsartig. Der Median dieses Auftretens liegt für den Raum von Großbritannien bis zum Baltikum bei Anfang Oktober. Wintergäste, die im Mittelmeerraum bleiben, überleben teilweise und ziehen im Frühjahr Richtung Norden. Der Heimzug im asiatischen Hauptüberwinterungsgebiet beginnt Ende März. Die Brutgebiete werden im Mai bis Anfang Juni erreicht.
Früher wurden drei Unterarten des Gelbbrauen-Laubsängers anerkannt. Die Unterarten P. i. humei und P. i. mandellii sind mittlerweile jedoch als eigenständige Art, dem Tienschan-Laubsänger, abgespalten worden. Grund für die Abtrennung waren morphologische Unterschiede sowie Unterschiede im Gesang. Der Gelbbrauen-Laubsänger überlappt sich in seinem Verbreitungsgebiet mit dem Tienschanlaubsänger. Die beiden Arten pflanzen sich jedoch nicht miteinander fort. Heute geht man davon aus, dass es vor etwa 2,5 Millionen Jahren zu einer Aufspaltung der beiden Arten kam.[2] Der Gelbbrauen-Laubsänger und der Tienschanlaubsänger bilden wegen ihrer engen Verwandtschaft zusammen eine Superspezies.
Der Gelbbrauen-Laubsänger (Phylloscopus inornatus) ist ein Singvogel aus der Familie der Laubsängerartigen (Phylloscopidae). Er brütet in Asien in einer Region, die vom Osten des Urals bis nach China reicht. Der Gelbbrauen-Laubsänger ist ein ausgeprägter Zugvogel, der im Südosten Asiens überwintert. Die Art wird jedoch alljährlich in kleiner Zahl in Europa an den Küsten von Nord- und Ostsee sowie im Nahen Osten nachgewiesen, vor allem im September und Oktober.
Nilksljómari (frøðiheiti - Phylloscopus inornatus)
Phylloscopus inornatus ass de wëssenschaftlechen Numm[1] vun engem Sangvugel aus der Famill vun de Phylloscopidae, deem säi Bruttgebitt sech vum Ural aus no Osten duerch ganz Sibirien bis a China zitt.
Dës Vigel friesse virun allem kleng Insekten an aner wierbellos Déieren.
D'Aart iwwerwantert a Südostasien, zu engem klengen Deel awer och a Westeuropa.
Zu Lëtzebuerg ass d'Aart e seelene Gaascht am September an Oktober, wärend der Hierschtwanderung[2][3]
Mat enger Gréisst vun 9,0 bis 11 cm an engem Gewiicht vu 4-9 g ass dëse Vugel ee vun de klengsten aus senger Gattung. De Réck ass gro-gréng, d'Broscht an de Bauch si knaschteg wäiss. Opfälleg sinn déi zwou giel Sträifen op de Flilleken. Iwwer dem A fält eng breet hellgiel Sträif op, duerch d'A selwer leeft eng däischter Sträif. D'Bee si brong-rosa gefierft.
De Schniewel ass dënn a spatz, woumat en un d'Fänke vun Insekten ugepasst ass.
De Gesank besteet aus relativ kuerze Strophen, déi wéi „zii zwiiwiist ziih“ oder „tsitsi-tsui itsui-it seee“ kléngen. D'Kontaktruffer sinn héich an dënn, awer relativ wäit ze héieren. Si bestinn aus jee engem ee- bis zwéisilbege Ruffen oder Päifen, wat ongeféier wéi „tsuii“ oder „tsuiist“ kléngt an domat e bëssen un d'Dännemeess erënnert.
D'Bruttgebitt zitt sech vum Ural aus no Osten duerch Sibirien bis a China. Déi eenzeg net asiatesch Populatioune bréien an enger Sträif just westlech vum Ural; 1990 gouf hier Zuel do op zirka 45.000 Koppele geschat.[4]
D'Haaptiwwerwanterungsgebitt läit am subtropeschen an tropesche Südostasien, a reecht am Oste bis an de Bangladesch an Nordostindien. Den Zuch nom Bréie fänkt Enn Juli bis Ufank August un an zitt sech bis Mëtt September.
A klenger Zuel iwwerwantert d'Aart reegelméisseg a Westeuropa, virun allem a Groussbritannien, a soss laanscht Küste vum Nordmier a vum Baltesche Mier. Et gëtt ugeholl, datt dës Vigel aus dem Bruttgebitt just westlech vum Ural kommen.[4]
Am europäesche Banneland hale se sech nëmmen ausnamsweis op.
Den Zuch zréck an d'Bruttgebitt fänkt Enn Mäerz un an dauert bis Mee-Ufank Juni.
D'Aart kënnt a grousser Zuel an hirem Verbreedungsgebitt vir a gëtt dofir vun der IUCN an der Kategorie "Net bedreet Aarten" gefouert.[5]
Zu Lëtzebuerg ass d'Aart e seelene Gaascht wärend dem Zuch am September an Oktober a gouf bis elo eréischt aachtmol nogewisen, dat all Kéier mat engem eenzegen Individuum[6], fir d'lescht bei enger Beréngungsaktioun am Schëfflenger Brill (Enn September 2011)[7] D'Zuchvigel gebrauchen d'Fiichtgebidder, déi dacks vun den Ornithologe mat Tankststelle verglach ginn, fir ënnerwee ze raschten a Reserven unzeleeën.
Am Bruttgebitt lieft d'Aart a Bëscher an an oppene Bëschlandschaften, dat vun de Flossdäller bis erop an d'Bierger.
Um Zuch halen d'Vigel sech gären a Bëscher an de Flossdäller, a Fiichtgebidder, an der Strand-Vegetatioun, an och a Parken a Gäert op.
Si friesse virun allem kleng Insekten an aner wierbellos Déieren, déi se an de Kroune vun de Beem oder an der Strauchvegetatioun fannen.
Fréier goufen dräi Ënneraarten ënnerscheet, wouvun der haut zwou - P. inornatus humei an P. inornatus mandellii- zesummen als separat Aart (P. humei) gefouert ginn, dat op Grond vun Ënnerscheeder an der Morphologie, dem Gesank an och molekularen (genetesche) Merkmaler.
D'Verbreedungsgebidder vum Phylloscopus inornatus an dem Psyllocopus humei iwwerlappe sech, mä déi zwou Aarte reproduzéiere sech net ënnereneen. Et gëtt ugeholl, datt déi zwou Aarten duerch Opspléckung aus enger Stammaart virun ongeféier 2,5 Millioune Joren entstane sinn.[8]
Phylloscopus inornatus ass de wëssenschaftlechen Numm vun engem Sangvugel aus der Famill vun de Phylloscopidae, deem säi Bruttgebitt sech vum Ural aus no Osten duerch ganz Sibirien bis a China zitt.
Dës Vigel friesse virun allem kleng Insekten an aner wierbellos Déieren.
D'Aart iwwerwantert a Südostasien, zu engem klengen Deel awer och a Westeuropa.
Zu Lëtzebuerg ass d'Aart e seelene Gaascht am September an Oktober, wärend der Hierschtwanderung
Taigalastavizar Phylloscopus inornatus gullá lastavizariidda.
हरित फिस्टो नेपालमा पाइने एक प्रकारको चराको नाम हो । यसलाई अङ्ग्रेजीमा येल्लो-ब्रोड वार्व्लर (Yellow-browed Warbler) भनिन्छ।
हरित फिस्टो नेपालमा पाइने एक प्रकारको चराको नाम हो । यसलाई अङ्ग्रेजीमा येल्लो-ब्रोड वार्व्लर (Yellow-browed Warbler) भनिन्छ।
The yellow-browed warbler (Phylloscopus inornatus) is a leaf warbler (family Phylloscopidae) which breeds in the east Palearctic. This warbler is strongly migratory and winters mainly in tropical South Asia and South-east Asia, but also in small numbers in western Europe. Like the rest of Phylloscopidae, it was formerly included in the Old World warbler assemblage.[2]
It was formerly considered to comprise three subspecies, but P. i. humei and P. i. mandellii are now split as a separate species, Hume's leaf warbler P. humei, leaving P. inornatus monotypic. The two sister species differ slightly but consistently in morphology, bioacoustics, and molecular characters.[3][4] Before the species was split, the names yellow-browed willow warbler[5] and inornate warbler[6] were used by a few authors.
The yellow-browed warbler was first described by the English zoologist Edward Blyth in 1842 and given the binomial name Regulus inornatus.[7][8] The current genus name Phylloscopus is from Ancient Greek phullon, "leaf", and skopos, "seeker" (from skopeo, "to watch"). The specific inornatus is Latin for "plain".[9]
This is one of the smaller Old World warblers, at 9.5–11 cm long and weighing 4–9 g distinctly smaller than a chiffchaff but slightly larger than Pallas's leaf warbler. Like many other leaf warblers, it has overall greenish upperparts and white underparts. It also has prominent double wing bars formed by yellowish-white tips to the wing covert feathers (a long bar on the greater coverts and a short bar on the median coverts), yellow-margined tertial feathers, and long yellow supercilium. Some individuals also have a faint paler green central crown stripe though many do not show this.[2][4][10]
It is not shy, but its arboreal life style makes it difficult to observe. It is almost constantly in motion. Its song is a high-pitched medley of whistles; the call is piercing, often disyllabic "tseeweest", strikingly loud for the bird's small size. The only real possibility of confusion is with the similar-looking Hume's leaf warbler (P. humei), which in the limited area of overlap has duller colours, a faint second wing bar and dark legs and lower mandible. Their songs and calls are clearly distinct, with Hume's having a more chirping "chwee" call. It can easily be distinguished from Pallas's warbler as it does not have the conspicuous yellow central crown stripe and rump patch shown by that species.[2][4]
Like most warblers, it is insectivorous. The nest is built in dense vegetation often at the base of a tree or old stump; two to four (occasionally more) eggs are laid, hatching after 11–14 days, with the chicks fledging when 12–13 days old.[2]
This is an abundant bird of lowland and montane forests and woodlands; particularly in winter it may also be found in more open woods. Its breeding range extends from just west of the Ural Mountains eastwards to eastern Siberia, Mongolia and Northeast China. Its winter habitat is lowland broadleaf or coniferous forest, from West Bengal and Assam in northeastern India east through southern China to Taiwan, and through Bangladesh south to the Malay Peninsula. In summer, it occurs at altitudes of up to 2,440 m, and in winter, up to 1,525 m.[2]
The European breeding population west of the Urals has increased westwards in recent decades; in 1950 it was described as 'fairly scarce', but 'locally abundant' with 45,000–46,000 pairs in 1990.[10]
Small numbers, most likely from the western end of the breeding range, regularly winter in western Europe. These arrive in Great Britain in late September and October after a 3,000–3,500 km migration from the Urals, a markedly shorter distance than the 5,500–6,000 km they would need to fly to reach the normal wintering areas in southeastern Asia. Exact numbers in this population are unknown, but typically several hundred are found arriving in Great Britain each autumn; given their unobtrusive behaviour, this is probably only a fraction of the total. In the past widely considered to be vagrants, these birds are now thought to be undertaking a normal regular migration, able to take advantage of the mild oceanic climate winters on the western fringes of Europe for wintering.[11]
A common species in most of its wide range, the yellow-browed warbler is not considered threatened by the IUCN.[12]
Hume's leaf warbler overlaps its breeding range with yellow-browed warbler in the western Sayan Mountains, but the species apparently do not hybridise. Their lineages diverged roughly 2.5 million years ago.[13]
Yellow-browed Warbler The yellow-browed warbler (Phylloscopus inornatus) is a leaf warbler (family Phylloscopidae) which breeds in the east Palearctic. This warbler is strongly migratory and winters mainly in tropical South Asia and South-east Asia, but also in small numbers in western Europe. Like the rest of Phylloscopidae, it was formerly included in the Old World warbler assemblage.
It was formerly considered to comprise three subspecies, but P. i. humei and P. i. mandellii are now split as a separate species, Hume's leaf warbler P. humei, leaving P. inornatus monotypic. The two sister species differ slightly but consistently in morphology, bioacoustics, and molecular characters. Before the species was split, the names yellow-browed willow warbler and inornate warbler were used by a few authors.
La Flavbrova filoskopo, Dustria filoskopo aŭ Senmarka filoskopo (Phylloscopus inornatus) estas specio de la genro de filoskopoj aŭ Phylloscopus lastatempe konsiderata kiel tipa genro en la propra familio de Filoskopedoj kaj antaŭe enmetita en la familio de Silviedoj. Ĝi reproduktiĝas en moderklimata Azio. Tiu palearktisa specio estas tre migranta kaj vintrumas en tropika Sudorienta Azio.
Ĝi estis iam konsiderata kiel enhavanta tri subspeciojn, sed humei kaj mandellii estas nuntempe disigitaj kiel separata specio (Humea filoskopo), lasante P. inornatus kiel monotipa. La du frataj specioj diferenciĝas iomete sed certige laŭ morfologio, bioakustiko, kaj molekulaj karakteroj.[1]
Tiu estas unu el plej malgrandaj silviecaj birdoj, 9.5–10 cm longa kaj la plej malgranda filoskopo troviĝanta en Eŭropo. Kiel plej parto de aliaj filoskopoj, ĝi havas verdecajn suprajn partojn kaj blankecajn subajn partojn kun iom da flava nuanco ĉe flankoj. Tamen la rimarkinda duobla flugilstrio, unu longa meze kaj unu mallonga supre, pli hela strio en la nigreca krono, flavecbordaj triarangaj plumoj kaj longa superokula strio estas tre distingaj. La unua kaj dua ecoj nomigas la specion per alternativaj nomoj.
La kanto estas malforta kaj altatona; la alvoko estas milde dusilaba.
La ununura vera eblo de konfuzo estas kun la similaspekta Humea filoskopo (P. humei), kiu en la limigita areo de koincido havas pli senbrilan koloron, malfortan duan flugilstrion, pli malhelajn krurojn kaj suban makzelon. Ties voĉoj estas klare distingaj.
Tiu estas abunda birdo de malaltaj teroj kaj montararbaroj; ĉefe ĉe vintrejoj ĝi povas troviĝi ankaŭ ĉe areoj de agrikulturo. Ties reprodukta teritorio etendas el Uraloj orienten al Ĉinio, tre norde de Himalajo kaj ĝi asociiĝas al montaraj teritorioj. Ties vintraj habitatoj estas foliarbaroj de malaltaj teroj kaj vintre ĝi estas rare vidata norde de orienta Barato kaj apenaŭ super altitudoj de ĉirkaŭ 1,000 m super marnivelo.[2]
Tiu eta filoskopo pretas vaganteci tiom malproksime kiom ĝis okcidenta Eŭropo fine de septembro kaj oktobro, spite la distancon de 3,000 km el siaj reproduktaj teritorioj. Ekzemple, tiu specio ĉestas fine de aŭtuno en Britio sufiĉe regule kio ne estas konsiderata rara tie.
Tiu birdo ne estas timida, sed ĝi havas arboreman vivstilon kaj tio malfaciligas ties observadon. Ĝi estas konstante en movo. Kiel plej parto de silviecaj birdoj ankaŭ tiu malgranda paserino estas insektovora. La nesto estas konstruita en arbo.
Komuna specio en plej parto de sia ampleksa teritorio, la Flavbrova filoskopo ne estas konsiderata minacata fare de la IUCN.[3]
La teritorio de la Humea filoskopo koincidas kun tiu de la Flavbrova filoskopo en okcidento de Montoj Sajaoj, sed tiuj specioj ŝajne ne hibridiĝas. Ties stirpoj diverĝis antaŭ ĉirkaŭ 2.5 milionoj da jaroj.[4]
La Flavbrova filoskopo, Dustria filoskopo aŭ Senmarka filoskopo (Phylloscopus inornatus) estas specio de la genro de filoskopoj aŭ Phylloscopus lastatempe konsiderata kiel tipa genro en la propra familio de Filoskopedoj kaj antaŭe enmetita en la familio de Silviedoj. Ĝi reproduktiĝas en moderklimata Azio. Tiu palearktisa specio estas tre migranta kaj vintrumas en tropika Sudorienta Azio.
Ĝi estis iam konsiderata kiel enhavanta tri subspeciojn, sed humei kaj mandellii estas nuntempe disigitaj kiel separata specio (Humea filoskopo), lasante P. inornatus kiel monotipa. La du frataj specioj diferenciĝas iomete sed certige laŭ morfologio, bioakustiko, kaj molekulaj karakteroj.
El mosquitero bilistado (Phylloscopus inornatus)[2] es una especie de ave paseriforme de la familia Phylloscopidae que cría en zonas de Asia templada y pasa los inviernos en el Sureste Asiático tropical.
Se consideraba que comprendía tres subespecies, pero humei y mandelli constituyen ahora una especie separada (Phylloscopus humei), quedando P. inornatus como especie monotípica.
Es uno de los sílvidos más pequeñas, 9'5-10 cm. Al igual que la mayoría de los mosquiteros es verdosa por arriba y de color hueso por abajo. Sin embargo, la prominente doble lista en el ala, las remeras terciarias de borde amarillo y los largos supercilios la hacen inconfundible.
Su canto es débil y agudo.
Tan sólo se puede llegar a confundir con P. humei que en las pocas zonas que comparten muestra colores más apagados, una segunda lista en el ala apenas visible, y patas y mandíbula inferior oscuras. Además, sus vocalizaciones se distinguen claramente.
Esta ave abunda en los bosques tanto de tierras bajas como montanos, y en invierno también se encuentra en tierras cultivadas. Su ámbito de cría se extiende desde los Urales hacia el este hasta China, al norte del Himalaya y sus cadenas montañosas asociadas. Su hábitat de invierno es el bosque de hoja ancha de tierras bajas, por lo que es raro verlo al norte de India oriental, especialmente a altitudes superiores a los 1000 msnm. [3]
A finales de septiembre y octubre puede alejarse hasta Europa Occidental (3.000 km de su territorio de cría).
No es tímido, pero su estilo de vida arbóreo y en constante movimiento hace que sea difícil observarlo. Igual que la mayoría de los mosquiteros es insectívoro. Construye su nido en un árbol.
El mosquitero bilistado (Phylloscopus inornatus) es una especie de ave paseriforme de la familia Phylloscopidae que cría en zonas de Asia templada y pasa los inviernos en el Sureste Asiático tropical.
Vööt-lehelind (Phylloscopus inornatus) on põõsalindlaste sugukonda kuuluv lind.
Eestis on ta haruldane, ent teda kohatakse igal aastal.[1]
Vööt-lehelind (Phylloscopus inornatus) on põõsalindlaste sugukonda kuuluv lind.
Eestis on ta haruldane, ent teda kohatakse igal aastal.
Txio marrabikoa (Phylloscopus inornatus) Phylloscopus generoko animalia da. Hegaztien barruko Phylloscopidae familian sailkatua dago.
Txio marrabikoa (Phylloscopus inornatus) Phylloscopus generoko animalia da. Hegaztien barruko Phylloscopidae familian sailkatua dago.
Taigauunilintu (Abrornis inornatus) on Aasiassa pesivä pikkulintu, entiseltä nimeltään kirjosiipiuunilintu. Lajin kuvaili ja nimesi Edward Blyth vuonna 1842. Katso myös kashmirinuunilintu.
Pituus noin 10 cm, paino 6–8 g, väritys harmaanvihertävä. Selkäpuoli vihertävä, vatsa valkoinen. Silmäjuova musta ja silmäkulmajuova voimakas, harmaanvihreällä päälaella voi olla hyvin himmeä päälaenjuovan aihe. Siivellä kaksi vaaleaa voimakasta siipijuovaa – isoilla ja pienillä peitinhöyhenillä – joita ympäröivät tummemmat alueet, jotka korostavat juovien räikeyttä. Yläperä samanvärinen kuin selkä. Tertiaalien reunat vaaleat. Jalat ja nokka vaaleat.
Helppo huomata kutsuäänestä, joka on kova, korkea, kuusitiaismainen ”tsy-i” tai ”tsiy-i”.
Taigauunilintu on muuttolintu, joka pesii Aasian pohjoisosissa Uralin itäpuolella, ja talvehtii Aasian eteläosissa. Joskus se harhautuu muuttomatkoillaan Eurooppaan, jossa se on yksi runsaslukuisimmista siperialaisista harhailijoista. Suomessa tavataan vuosittain joitain kymmeniä taigauunilintuja, lähestulkoon kaikki havainnot syys–lokakuulta. Useimmiten linnut nähdään rannikon niemissä, kaupunkien puistoissa ja ulkosaariston saarilla. Määrät vaihtelevat vuosittain paristakymmenestä lähemmäs sataan yksilöön.
Taigan lehtipuuvaltaiset metsät. Himalajalla mieluisin pesimäympäristö 2–3 kilometrin korkeudessa.
Taigauunilintu tekee pesänsä maahan, mättääseen, juurakkoon tms. Pesä on uunilintumainen, missä sisäänkäynti on pesän sivulla. Munia on 4–7, ja naaras hautoo niitä vajaat kaksi viikkoa.
Taigauunilintu syö muiden uunilintujen tavoin hyönteisiä. Saalistaa puiden lehvästössä.
Taigauunilintu (Abrornis inornatus) on Aasiassa pesivä pikkulintu, entiseltä nimeltään kirjosiipiuunilintu. Lajin kuvaili ja nimesi Edward Blyth vuonna 1842. Katso myös kashmirinuunilintu.
Phylloscopus inornatus
Le Pouillot à grands sourcils (Phylloscopus inornatus) est une petite espèce de passereaux insectivores de la famille des Phylloscopidae.
Le Pouillot à grands sourcils est une des plus petites espèces de pouillot au dos olivâtre et au ventre blanc (environ 10 cm de longueur, 15 à 20 cm d'envergure pour une masse de 6 à 7 g soit à peine plus lourd qu'un roitelet), caractérisée par la présence de deux barres alaires claires, d'un liseré blanchâtre au niveau des rémiges tertiaires, une raie sommitale (au sommet du crâne) peu marquée et de sourcils clairs très nets qui lui ont valu son nom.
Originaire de Sibérie, cet oiseau a son aire de répartition s'étendant de l'Oural à la mer d'Okhotsk.
C'est un migrateur et un hivernant rare en France, comme dans toute l'Europe occidentale, le Moyen-Orient et l'Afrique du Nord jusqu'à Madère et aux îles Canaries.
"Tsi-huit" aigu, incisif.[1]
Phylloscopus inornatus
Le Pouillot à grands sourcils (Phylloscopus inornatus) est une petite espèce de passereaux insectivores de la famille des Phylloscopidae.
Geltonbruvė pečialinda (lot. Phylloscopus inornatus, angl. Yellow - browed Warbler) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis pečialindų genčiai. Paukščio sparne yra 2 šviesios juostelės. Kūno viršutinė pusė rusvai žalia, antuodegis šviesesnis. Viršugalvis rudas arba žalsvas. Pilvinė pusė balta, gelsvo ar rusvo atspalvio.
Reta rūšis, į Lietuvą užklysta traukimo metu.
Geltonbruvė pečialinda (lot. Phylloscopus inornatus, angl. Yellow - browed Warbler) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis pečialindų genčiai. Paukščio sparne yra 2 šviesios juostelės. Kūno viršutinė pusė rusvai žalia, antuodegis šviesesnis. Viršugalvis rudas arba žalsvas. Pilvinė pusė balta, gelsvo ar rusvo atspalvio.
Reta rūšis, į Lietuvą užklysta traukimo metu.
Dzeltensvītru ķauķītis (Phylloscopus inornatus) ir neliels ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kas ligzdo Āzijas mērenās joslas mežos. Izteikts gājputns. Ziemo Āzijas dienvidos un austrumos.[1] Ģeogrāfisko variāciju nav.[2]
Tuvākā radniecība dzeltensvītru ķauķītim ir ar Hjūma ķauķīša (Phylloscopus humei) abām pasugām, kuras kādreiz tika sistematizētas kā dzeltensvītru ķauķīša pasugas. Tomār abas sugas (Hjūma ķauķītis un dzeltensvītru ķauķītis) atšķiras gan morfoloģiski, gan ģenētiski.[3][4] Sajānu kalnos, kur abu sugu izplatības areāli pārklājas, sugas savstarpēji nehibridizējas. Abas sugas viena no otras nodalījušās pirms apmēram 2,5 milj. gadu.[5]
Zinātniskais nosaukums Phylloscopus inornatus atvasināts no sengrieķu un latīņu valodas un latviski nozīmē "lapu pārmeklētājs, vienkāršais": Phyllon — lapa, scopus — pārmeklētājs un inornatus — vienkāršais.[6]
Dzeltensvītru ķauķītis izplatīts Krievijas austrumu daļas taigas zonā, sākot no Pečoras baseina Urālos, turpinoties uz austrumiem līdz Anadirai un Ohotskas jūrai. Areāla dienvidu mala sasniedz Altaju, Mongolijas ziemeļus un Ķīnas ziemeļaustrumus. Ziemo Dienvidaustrumāzijā un Indijas subkontinenta ziemeļaustrumu daļā, Indoķīnas pussalā un Taivānā. Neliela daļa Urālu populācijas ziemo arī Rietumeiropā.[7][8]
Latvijā dzeltensvītru ķauķītis ir rets ieceļotājs.[7] Pirmo reizi konstatēts 1967. gada rudenī, kad vairāki īpatņi tika noķerti Papes putnu stacijā. Līdz šim dzeltensvītru ķauķīti novēro tikai rudens ceļošanas laikā, lielāko daļu dienvidrietumu piekrastē, Papē. Līdz pat 2003. gadam Pape bija vienīgā šīs sugas novērošanas vieta Latvijā. Pirmais novērojums ārpus Papes bija 2003. gada 3. oktobrī, kad viens īpatnis tika noķerts gredzenošanai Lejasciema apkārtnē. Mūsdienās arvien biežāk dzeltensvītru ķauķītis tiek novērots arī ārpus Papes (visbiežāk Kolkā).[7] Kopējais novērojumu skaits 2018. gadā ir sasniedzis 300 putnus, taču joprojām visi novērojumi bijuši tikai rudens migrācijas sezonā.
Dzeltensvītru ķauķītis ir viens no mazākajiem ķauķīšiem. Tā ķermeņa garums ir 9—11 cm, spārnu plētums 17—19 cm, svars 4,3—6,5 g.[9][10]
Apspalvojums ķermeņa augšpusē ir gaiši olīvzaļš, bet apakšpusē dzeltenīgi balts. Virs acs gara, gaiši dzeltena uzacs, uz spārniem divas gaišas šķērsjoslas. Lidspalvu gali un maliņas kontrastējoši gaiši dzeltenas, tādējādi ar sakļautiem spārniem mugurpusē radot svītrotu rakstu. Dažiem īpatņiem uz galvas virsas gaiši zaļa centrāla svītra. Abi dzimumi izskatās vienādi.[4][9][11]
Dzeltensvītru ķauķītis ir grūti atšķirams no ļoti līdzīgajiem Hjūma un Sibīrijas ķauķīšiem. Hjūma ķauķītis, salīdzinot ar dzeltensvītru ķauķīti, ir pelēkāks, otrā spārnu josla ir izplūdusi un tā kājas ir tumšas, arī knābja apakšējā daļa ir tumša. Sibīrijas ķauķītim atšķirībā no dzeltensvītru ķauķīša centrālā galvas svītra vienmēr labi saskatāma, kā arī tam ir koši dzeltena muguras lejas daļa. Visvieglāk sugas atšķirt pēc to dziesmas.[4][11][12]
Lai arī dzeltensvītru ķauķītis nav pārāk bailīgs, tomēr to ir ļoti grūti novērot, tā kā tas visu laiku atrodas kustībā, uzturoties koka vainaga daļā.[4][11] Mājo gan zemieņu, gan kalnu mežos (galvenokārt lapu koku, piemēram, bērzu, vītolu un apšu), mājo arī jauktu koku mežos (bērzu, lapegļu, ciedru, kadiķu, rododendru, alkšņu u.c.). Skujkoku mežos (galvenokārt baltegļu) uzturas mežmalās. Bieži sastopams upju ielejās. Ziemas periodā kalnos sastopams līdz 1525 m virs jūras līmeņa, vasarā līdz 2440 m.[1][9][11]
Dzeltensvītru ķauķītis galvenokārt barojas ar kukaiņiem, bet uzlasa arī citus nelielus bezmugurkaulniekus un nelielā daudzumā sēklas. Barību meklē uz koku lapām un zariem, ķer kukaiņus arī lidojumā.[1][9]
Ligzdošanas sezona ilgst no jūnija līdz jūlijam.[1] Veido monogāmus pārus. Pēc atgriešanās ligzdošanas areālā tēviņš ieņem ligzdošanas teritoriju un ar dziedāšanu piesaista mātīti.[13] Ligzda parasti atrodas uz zemes pie kāda koka stumbra vai celma, paslēpta koka saknēs vai biezi saaugušos augos, arī zem bieziem krūmiem. Ligzdai lodveida forma ar ieeju sānos. Vīta no sausas zāles, priežu skujām, saknītēm, sūnām un trupējošām koka skaidām, no iekšpuses izklāta ar smalkākiem stiebriņiem. Dējumā 2—7 baltas olas ar sarkanbrūniem vai tumši lillīgiem raibumiņiem. Inkubācijas periods ilgst 11—14 dienas, perē tikai mātīte. Par mazuļiem rūpējas abi vecāki. Jaunie putni izlido 12—13 dienu vecumā.[1][9][11][13]
Dzeltensvītru ķauķītis (Phylloscopus inornatus) ir neliels ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kas ligzdo Āzijas mērenās joslas mežos. Izteikts gājputns. Ziemo Āzijas dienvidos un austrumos. Ģeogrāfisko variāciju nav.
Tuvākā radniecība dzeltensvītru ķauķītim ir ar Hjūma ķauķīša (Phylloscopus humei) abām pasugām, kuras kādreiz tika sistematizētas kā dzeltensvītru ķauķīša pasugas. Tomār abas sugas (Hjūma ķauķītis un dzeltensvītru ķauķītis) atšķiras gan morfoloģiski, gan ģenētiski. Sajānu kalnos, kur abu sugu izplatības areāli pārklājas, sugas savstarpēji nehibridizējas. Abas sugas viena no otras nodalījušās pirms apmēram 2,5 milj. gadu.
Burung Cekup Daun Paruh Pendek ialah salah satu daripada haiwan yang boleh didapati di Malaysia. Nama sainsnya ialah Phylloscopus inornatus.
Burung Cekup Daun Paruh Pendek ialah haiwan yang tergolong dalam golongan benda hidup, alam : haiwan, filum : kordata, sub-filum : bertulang belakang (vertebrata), kelas : burung. Burung Cekup Daun Paruh Pendek ialah haiwan berdarah panas, mempunyai sayap dan badan yang dilitupi bulu pelepah. Paruh Burung Cekup Daun Paruh Pendek tidak bergigi.
Burung Cekup Daun Paruh Pendek membiak dengan bertelur. Telur Burung Cekup Daun Paruh Pendek bercangkerang keras.
A - B - C - D - E - F - G - H - I - J - K - L - M - N - O - P - Q - R - S - T - U - V - W - X - Y - Z Burung Cekup Daun Paruh Pendek ialah salah satu daripada haiwan yang boleh didapati di Malaysia. Nama sainsnya ialah Phylloscopus inornatus.
De bladkoning (Phylloscopus inornatus) is een kleine zangvogel uit de familie Phylloscopidae. De soort is een lange-afstandstrekker die broedt in de Siberische taiga van het Oeralgebied in het westen tot aan het Tsjoektsjenschiereiland en de Zee van Ochotsk in het oosten.[2] De overwinteringsgebieden liggen in de tropische en subtropische gebieden van Azië.[3] Ondanks dat het overwinteringsgebied zich in het zuiden van Azië bevindt, duiken er elk jaar bladkoningen op in de landen rondom de Noordzee en Oostzee.[3] Wordt in Nederland als een zeldzame, maar regelmatige gast gezien. In het najaar worden er jaarlijks tientallen meldingen van bladkoningen in Nederland gedaan, waarvan de meeste langs de Noordzeekust of de Waddeneilanden.[4]
De bladkoning wordt tussen de 9 en 10,5 cm lang en zit daarmee qua grootte tussen het goudhaantje (Regulus regulus) en de tjiftjaf (Phylloscopus collybita) in. Hij heeft een mosgroene bovenzijde, een donkere oogstreep en een opvallende, lichtgele wenkbrauwstreep. Heeft ook twee brede, lichtgele vleugelstrepen. De stuit, buik, borst en keel zijn witachtig. Heeft geen gele stuit en ook geen gele kruinstreep, wat de soort van de gelijkende Pallas' boszanger (Phylloscopus proregulus) onderscheidt. Ook de Swinhoes boszanger (Phylloscopus trochiloides plumbeitarsus) lijkt veel op de bladkoning. De Swinhoes boszanger heeft echter meer uniform gekleurde tertials en een bleek-gekleurde ondersnavel. De ondersnavel van de bladkoning is donkerder. De bladkoning lijkt nog sterker op de Humes bladkoning (Phylloscopus humei) en hun verspreidingsgebieden overlappen in het uiterste zuidoosten van zijn broedgebied. Ze zijn in het veld moeilijk te onderscheiden op basis van het verenkleed en kunnen het best aan de hand van het geluid uit elkaar gehouden worden. De bovenzijde van de Humes bladkoning is iets doffer en hij heeft een wat donkerdere snavel.[5]
De bladkoning bidt soms even in de lucht om insecten te vangen.[5]
De bladkoning eet insecten, spinnen en soms ook zaadjes.[6][7]
Broedt in juni of juli en legt 2 tot 4 witte of bruingevlekte eieren. De eieren worden gelegd in een komvormig nest, dat door het vrouwtje wordt gemaakt. Het nest bestaat uit droog gras, mos, oude bladeren, rottend hout, naalden en haartjes en wordt op de grond onder de wortels van bomen, onder gevallen takken of tegen een rottende stobbe aan gebouwd.[8][7]
Het broedgebied strekt zich uit van de Voor-Oeral tot aan het Tsjoektsjenschiereiland en de Zee van Ochotsk. Komt in het Europese deel van zijn verspreidingsgebied voor tot aan de bovenloop van de rivier Petsjora. In Europa is het aantal broedparen laag, maar ten oosten van de Oeral is hij vrij algemeen. Het overgrote deel van het verspreidingsgebied bevindt zich in Rusland, maar broedt ook in het Hentigebergte in het noorden van Mongolië. De dichtheid aan bladkoningen is hier echter lager dan in de Siberische taigabossen. De zuidgrens van het verspreidingsgebied is over het algemeen dunbevolkt.[8]
Trekt tussen augustus en begin september weg uit de broedgebieden en overwintert in het zuiden en zuidoosten van Azië.[9]
In de landen rondom de Oostzee en Noordzee worden bladkoningen in het najaar in toenemende mate gezien.[3] De meeste waarnemingen worden tussen half september en november gedaan. De soort is nog steeds zeldzaam, maar wordt ook jaarlijks in Nederland waargenomen. Meestal gaat het om tientallen exemplaren (soms zelfs meer) en ze worden vooral op de Waddeneilanden en langs de Noordzeekust gezien.[4] In het Verenigd Koninkrijk, Zweden en Frankrijk zijn de aantallen dusdanig hoog dat ze al niet meer als zeldzaamheid worden beschouwd.[10] Het feit dat bladkoningen zo regelmatig en in hoge aantallen richting het westen trekken is opmerkelijk, omdat de gebruikelijke overwinteringsgebieden op meer dan 7000 km afstand liggen. Dit fenomeen wordt omgekeerde migratie of soms omgekeerde misoriëntatie genoemd en komt ook voor bij andere Siberische soorten als de Pallas' boszanger. Het mechanisme daar achter is nog grotendeels onbekend.[11]
De bladkoning broedt in berken-, wilgen-, espen- en sparrenbestanden in de Siberische boreale zone.[9] In gebieden waar de habitat optimaal is kan de dichtheid aan bladkoningen zeer hoog zijn en vormen zich clusters van maximaal 50 individuen. In gebieden die minder geschikt zijn is hij slechts in sommige jaren aanwezig, maar vaak überhaupt niet. Het voorkomen in clusters van soorten uit het geslacht Phylloscopus is ongebruikelijk en wordt naast de bladkoning alleen bij fluiters (Phylloscopus sibilatrix) waargenomen.[12][8] Er wordt gedacht dat de mannetjes in het midden van de clusters, seksueel het meest aantrekkelijk zijn voor de vrouwtjes.[8]
In Nederland worden ze tussen het midden van september en november gezien in bosschages en bomen in de kustgebieden.[13]
De mate waarin bladkoningen in de broedtijd concurreren met andere soorten van het geslacht Phylloscopus, werd onderzocht door Bourski & Forstmeier (2000) in Centraal-Siberië. Daaruit bleek dat er twee duo's zijn die elkaar systematisch vermijden (p < 0.0012). Dit wordt interspecifieke concurrentie genoemd. Bladkoningen vertonen een sterke neiging om plekken te mijden waar de tjiftjaf aanwezig is, en de Pallas' boszanger mijdt juist plekken waar bladkoningen aanwezig zijn. Er werden geen territoria van Pallas' boszangers aangetroffen die voor meer dan 30% overlappen met bladkoningterritoria. Tussen tjiftjaffen en bladkoningen bleek een enkele keer wel overlap tussen de territoria te bestaan, ondanks dat ze elkaar in de regel vermijden.[12]
In het najaar wordt de bladkoning in Nederland vaak als eerst opgemerkt door zijn roep en is een hoog, doordringend en luid swiest of tso-IEST. Qua geluid doet het denken aan de roep van de zwarte mees (Periparus ater), maar is hoger en qua toonhoogte oplopend. De zang die men in het broedgebied kan horen is een vertwijfelde reeks van fijne noten tsewie, sese-wie...sewies en doet een beetje aan de zang van een hazelhoen (Tetrastes bonasia) denken.[5]
De sterk gelijkende humes bladkoning roept een eenlettergrepig, doordringend dswiet, of een tweelettergrepig, iets dalend DSIE-wo. De klemtoon ligt hier dan op het eerste deel en niet op het tweede deel als bij de bladkoning.[5]
De bladkoning (Phylloscopus inornatus) is een kleine zangvogel uit de familie Phylloscopidae. De soort is een lange-afstandstrekker die broedt in de Siberische taiga van het Oeralgebied in het westen tot aan het Tsjoektsjenschiereiland en de Zee van Ochotsk in het oosten. De overwinteringsgebieden liggen in de tropische en subtropische gebieden van Azië. Ondanks dat het overwinteringsgebied zich in het zuiden van Azië bevindt, duiken er elk jaar bladkoningen op in de landen rondom de Noordzee en Oostzee. Wordt in Nederland als een zeldzame, maar regelmatige gast gezien. In het najaar worden er jaarlijks tientallen meldingen van bladkoningen in Nederland gedaan, waarvan de meeste langs de Noordzeekust of de Waddeneilanden.
Gulbrynsanger (vitenskapelig navn Phylloscopus inornatus) er en fugl i sangerfamilien.[1]
Den er valgt til Kommunefugl for Utsira kommune. Gulbrynsanger ble observert første gang i Norge på Utsira av James Lawrence Chaworth-Musters på 1930-tallet.[2]
Denne ornitologirelaterte artikkelen er foreløpig kort eller mangelfull, og du kan hjelpe Wikipedia ved å utvide den. Gulbrynsanger (vitenskapelig navn Phylloscopus inornatus) er en fugl i sangerfamilien.
Den er valgt til Kommunefugl for Utsira kommune. Gulbrynsanger ble observert første gang i Norge på Utsira av James Lawrence Chaworth-Musters på 1930-tallet.
Scientìfich: Phylloscopus inornatus
Piemontèis : ...
Italian : Luì forestiero
Multimedia w Wikimedia Commons Świstunka żółtawa[4] (Abrornis inornatus) – gatunek ptaka z rodziny świstunek (Phylloscopidae), wcześniej zaliczany do pokrzewkowatych (Sylvidae). Świstunka żółtawa przelatuje przez Polskę każdej jesieni (wrzesień, październik) w znacznej liczbie; można spotkać tego ptaka również wiosną.
Ptak wielkością i wyglądem przypomina zniczka lub mysikrólika. Najważniejszym podobieństwem upodabniającym świstunkę żółtawą do ww. ptaków krajowych to rysunek na skrzydle: jasne paski na końcach dużych i średnich pokryw, ciemny czworokąt na nasadach lotek drugiego rzędu, kontrastowo jasne brzegi lotek oraz jasne elementy na lotkach trzeciego rzędu. Sylwetka ptaka drobna, kulkowata z krótkim ogonkiem i delikatnymi nogami. Dziób krótki, delikatny dobrze wyodrębniony, wierzch głowy szarawozielony nieco ciemniejszy niż grzbiet, który jest szarawooliwkowy. Najjaśniejszą częścią tułowia jest zielonożółtawy kuper, niekontrastowy do grzbietu i pokryw nadogonowych.
Ptaki tego gatunku są bardzo ruchliwe, żerują wewnątrz koron drzew i krzewów, zganiając pokarm z liści i gałązek podlatują za owadami, zawisając na chwile w locie przy liściach, by prędko schwytać zdobycz.
Wysokie, lekko sepleniące tony: „cli-jist", „cli-it", trwające około 0,2 sek. Śpiew szybki i wysoki jak u mysikrólika, energiczny pisk złożony z trzech okrzyków (niezauważalne pauzy pomiędzy nimi) „tsiju ciłijip cijii", trwa około 1,8 sek. Wędrujące jesienią świstunki żółtawe mogą się wcale nie odzywać, z tego powodu opisane dźwięki mimo dużej liczby wędrujących przez Polskę ptaków należą do rzadkości.
Na terenie Polski gatunek ten jest objęty ścisłą ochroną gatunkową[5].
Świstunka żółtawa (Abrornis inornatus) – gatunek ptaka z rodziny świstunek (Phylloscopidae), wcześniej zaliczany do pokrzewkowatych (Sylvidae). Świstunka żółtawa przelatuje przez Polskę każdej jesieni (wrzesień, październik) w znacznej liczbie; można spotkać tego ptaka również wiosną.
A felosa-bilistada (Phylloscopus inornatus) é uma ave da família Phylloscopidae.[1]
Esta espécie distribui-se principalmente pela Ásia e inverna no Nepal, na China, na Malásia e na Tailândia. Na Europa é uma espécie acidental que é observada anualmente no Outono, em pequenos números.
A felosa-bilistada (Phylloscopus inornatus) é uma ave da família Phylloscopidae.
Esta espécie distribui-se principalmente pela Ásia e inverna no Nepal, na China, na Malásia e na Tailândia. Na Europa é uma espécie acidental que é observada anualmente no Outono, em pequenos números.
Pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus) este o pasăre mică, insectivoră, migratoare din familia filoscopide care cuibărește în pădurile de foioase, inclusiv de mesteacăn, salcie și plop și la marginile pădurilor de conifere, în special în cele de brad din nordul Rusiei, de la cursul mijlociu și superior al fluviului Peciora și Munții Ural spre est până în estul Siberiei, spre sud până în nord-estul munților Altai, nordul Mongoliei și nord-estul Chinei. Iernează în nord-estul Subcontinentul Indian, spre est până în sud-estul Asiei și Taivan. Hoinărește regulat toamnă în număr mic spre vest apărând accidental în Europa de la mijlocul lui septembrie până la sfârșitul lui octombrie, excepțional și primăvară. Apariții accidentale au fost înregistrate și în România în septembrie – octombrie mai ales pe Grindul Chituc, dar și la Agigea și alte locuri. Este o pitulice de talie mică, are o lungime de 10-11 cm și o greutate de 4,3-6,5 g. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Are aripile destul de scurte și rotunjite și coada scurtă, pătrată, ușor bifurcată. Ciocul scurt, cu vârful destul de ascuțit. Picioarele subțiri de culoare închisă. Coloritul penajului este caracteristic, în general verde-măsliniu deasupra și aproape alb dedesubt cu striații galben-deschise pe laturi. Sprânceana bine conturată și lungă, galben-deschisă sau alb-gălbuie, se întinde de la baza mandibulei superioare aproape până la ceafă. Lorul și dunga de peste ochi măsliniu-închise; regiunile auriculare și obrajii alb-gălbui cu pete măslinii. Creștetul un pic mai închis decât restul părților superioare și uneori cu o dungă mediană abia vizibilă în mijlocul lui, de culoare deschisă gălbuie. Coada brun-închisă. Are două dungi transversale galben-deschise sau albicioase pe aripă. Remigele aripilor, alula și tectricele primare brun-închise, cu marginile laterale verzi-măslinii strălucitoare, bazele remigelor secundare mediale brun-închise; marginile și vârfurile remigelor terțiare sunt galbene sau albicioase. Se hrănește mai ales cu nevertebrate mici, mai ales cu insecte, dar și cu păianjeni, căpușe, crustacee și moluște mici. Consumă și semințe mici. Își caută hrana singur sau în perechi, frecvent în grupuri; în afara sezonului de cuibărit adesea în cârduri mixte cu alte păsări insectivore. Își procură hrana în toate etajele copacilor și în subarboret; uneori coboară pe pământ. Este foarte activă și agilă atunci când își caută hrana, adesea avântându-se iute după insectele care trec pe alături, dar planează și înșfacă insectele de pe marginile frunzelor. Mereu fâlfâie din aripi și flutură din coadă. Sezonul de reproducere are loc în iunie-iulie. Depune o singură pontă pe an. Este o specie teritorială, dar poate fi și semi-colonială. Cuibul, construit în întregime de către femelă, este făcut din ierburi uscate, ace de pin, mușchi, benzi de lemn putrezit, fibre vegetale fine și păr de animale, și este amplasat pe pământ sub rădăcini de copaci, crengi căzute, lângă ciotul putrezit al unui copac sau sub o tufă. Ponta constă din 2-4 ouă, excepțional până la 7. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 11-14 zile. Puii sunt acoperiți și încălziți de femelă și hrăniți de ambii părinți, ei părăsesc cuibul după 12-13 zile de zile de la eclozare, dar sunt hrăniți în continuare de părinți timp de până la 13 zile după părăsirea cuibului.[3][4][5]
Denumirea latină Phylloscopus a genului, provine din cuvintele latine phyllo (din greacă phullon) = frunză + scopus (din greacă skopos) = cercetător, observator, examinator, căutător, deoarece acest gen include specii care își petrec o mare parte din timpul lor hrănindu-se în arbori "examinând frunzele". Denumirea latină a speciei inornatus provine din cuvântul latin inornatus = neornamentat, simplu.[6]
Denumirea română de pitulice cu sprânceană galbenă arată că această pitulice are ca semn distinctiv sprânceană galbenă.[3][4]
Pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus) a fost descrisă pentru prima dată sub denumirea științifică Regulus inornatus de zoologul englez Edward Blyth în 1842, lângă Calcutta, India.[5]
Este o specie monotipică (nedivizată în subspecii).[5]
Pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus) a fost considerată în trecut ca o specie politipică, care includea subspeciile inornatus din taigaua siberiană și humei și mandellii din pădurile montane sau arbuștii din centrul Asiei. Bazându-se pe diferențele vocale, morfologice (coloritul penajului) și ADN (acidul dezoxiribonucleic), ultimele două sunt acum în general combinate și tratate ca o specie separată, pitulicea de Himalaia (Phylloscopus humei). Însă o analiză a specimenelor sugerează o posibilă hibridizare între aceste două specii.[5][7]
Într-o mică zonă din nord-estul Mongoliei, în 2013 au fost întâlnite de Hadoram Shirihai numai păsări cenușii. Rămâne necunoscut dacă acestea reprezintă o subspecie nedescrisă sau au fost întâmplător numai pasări decolorate sau în prima vară.[7]
Pitulicea cu sprânceană galbenă cuibărește în taigaua siberiană din nordul Rusiei de la cursul mijlociu și superior al fluviului Peciora și Munții Ural spre est prin nordul și centrul Siberiei până în estul Siberiei (cursul inferior al râului Kolîma, ținutul Anadîr și coasta Mării Ohotsk), spre sud până în nordul poalelor munților Saian, nord-estul munților Altai, sudul Baikalului, Transbaikalia, Priamurie, Primorie, nordul Mongoliei (Munții Hentei), nord-estul Chinei (nordul Manciuriei) și probabil nordul Coreei.[5][8][9]
Iernează în pădurile deschise de foioase și în tufișurile din nord-estul Subcontinentul Indian (centrul Nepalului, Sikkim, Assam și Bangladeș), spre est până în sud-estul Asiei (sud-estul Chinei, Hainan, insulele Andaman, Tailanda, peninsula Malaia și peninsula Indochina) și Taiwan.[5][8][9]
Pitulicea cu sprânceană galbenă hoinărește regulat toamnă în număr mic spre vest apărând accidental în Europa. Împreună cu pitulicea cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus) și pitulicea mică siberiană (Phylloscopus tristis), acest rătăcitor de toamnă siberian apare acum anual în numere destul de surprinzătoare în vestul Europei - surprinzătoare deoarece cea mai apropiată zonă de reproducere se află la aproximativ 2500 km de Marea Britanie și Europa de Vest, iar cartierele obișnuite de iarnă a pitulicii cu sprânceană galbenă se află în sud-estul Asiei. Acest fenomen este în general considerat că se datorează așa-numitei migrații inverse, o eroare de direcție de 180° făcută de o mică parte a păsărilor tinere în majoritate neexperimentate care au pornit în prima lor migrație (însă sunt posibile și alte explicații). Pitulicea cu sprânceană galbenă este cel mai numeros hoinar estic în Europa, cu câteva sute de înregistrări în unii ani numai în Marea Britanie; majoritatea apar în Europa de la sfârșitul lui septembrie până în octombrie în arborii și tufărișurile din zonele costiere.[4][7][10][11][12]
Apariții accidentale au fost înregistrate în Austria, Belgia, Bielorusia,[13] Bulgaria, Cipru, Cehia, Elveția, Estonia, Insulele Feroe, Finlanda, Franța, Gibraltar, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Madeira, Malta, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania (Insulele Canare), Suedia, Ucraina, Ungaria. De asemenea, apare accidental în nordul și vestul Africii (Egipt, Libia, Algeria, Maroc, Senegal), Turcia, Israel, Kuweit, Oman, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite; în largul coastelor nordice ale Rusiei, în Indonezia, Borneo, Sumatra și Filipine.[1][5][14]
Pitulicea cu sprânceană galbenă apare regulat în România în septembrie – octombrie mai ales pe Grindul Chituc, dar și la Agigea și alte locuri. Până în 2018 au fost înregistrate 19 observații ale pitulicii cu sprânceană galbenă în România.[15][16][17][18]
Data Nr. ex. Observatori Localitatea 09.10.2018 1 Kelemen A. Márton, Papp Tamás, Papp Bálint, Papp Virág, Kelemen Botond, Kelemen Borostyán, Máday Orsolya, Pál Lajos, Szabó József Grindul Chituc, jud. Constanța[19] 07.10.2018 1 Papp Tamás, Papp Judith, Papp Bálint, Papp Virág, Máday Orsolya Grindul Chituc, jud. Constanța[20] 02.10.2018 1 Stanciu Cătălin Vulturu – Șiriu, jud. Constanța[21] 17.09.2018 1 juvenil Daróczi J. Sz., Dósa A., Dénes A., Gyékény G., Kastal Á., Papp E., Ölvedi Sz., Simó I., Țibu P. Grindul Chituc, jud. Constanța[22] 17.09.2018 1 juvenil Lucian Fasola-Matasaru, Alexandru Ionuț Agigea, jud. Constanța[23] 26.10.2017 1 Daróczi J. Szilárd, Dósa Attila, Cotorogea Cornel, Simon Orsolya, Mathieu Pastre, Papp Tamás, Papp Bálint, Paul Țibu, Kastal Ági Grindul Chituc, jud. Constanța[24] 14.10.2016 1 juvenil Szabó József Grindul Chituc, jud. Constanța[25] 09.10.2016 1 Daróczi J. Szilárd, Kastal Ágnes Grindul Chituc, jud. Constanța[26] 07.10.2016 1 Perju Mirabela, Bărbos Lőrinc Grindul Chituc, jud. Constanța[27] 05.10.2016 1 Daróczi J. Szilárd Adea - Chișineu-Criș, jud. Arad[28] 16.09.2016 1 juvenil Dósa Attila, Pál Lajos, Barbu Andreea-Ruxandra Grindul Chituc, jud. Constanța[29] 22.10.2015 1 juvenil Daróczi J. Szilárd, Kastal Ágnes Grindul Chituc, jud. Constanța[30] 21.10.2015 1 juvenil Mezei Zsófia, Daróczi J. Szilárd, Marton Attila, Paul Țibu Grindul Chituc, jud. Constanța[31] 15.10.2015 1 Bóné Gábor, Kovács István Grindul Chituc, jud. Constanța[32] 16.10.2014 1 Arnold Kiss, Sándor Krisztina Uivar, jud. Timiș[33] 29.09.2014 1 Bánhidi Péter, Bărbos Lőrinc, Halmos Gergő, Molnár Márton, Pap Péter László, Takács Ádám Grindul Chituc, jud. Constanța[34] 14.10.2013 1 Emil Todorov, Dani Dragan, Lavinia Răducescu Mahmudia, jud. Tulcea[35] 29.09.2013 1 juvenil Lucian Bolboacă, Constantin Ion, Eugen Petrescu, Cosmin Alexandru Mihai, Mioara Mihai, Marius Mihai, Emanuel Ștefan Baltag Vadu, jud. Constanța[36] 14.10.2011 1 Daróczi J. Szilárd Marpod – Hosman, jud. Sibiu[37]Pitulicea cu sprânceană galbenă este destul de mică, aproape cât pitulicea cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus), dar mai mică decât pitulicea mică (Phylloscopus collybita). Are o lungime de 10 cm. Se mișcă energic și iute când se hrănește, din când în când fâlfâie tremurător din aripi și își flutură coada în sus sau dintr-o parte în alta.[10][4][8][7] Adesea poate fi descoperită inițial după strigătul său.[4]
Are aripile destul de scurte și rotunjite și coada scurtă, pătrată, ușor bifurcată. Ciocul scurt, cu vârful destul de ascuțit, este destul de întunecat, de o culoare brun-gălbuie variabilă la baza mandibulei inferioare și pe marginile tăioase. Picioarele subțiri sunt destul de întunecate, de o culoare oarecum variabilă, de la brun-rozaceu moderat până la cenușiu-bruniu destul de închis.[8][7]
Părțile superioare au o culoare verde-măslinie destul de uniformă, dar creștetul este mai întunecat, verde-cenușiu. Părțile inferioare albicioase cu striații galben-deschise și o nuanță cenușie variabilă pe laturile gâtlejului, piept și flancuri. Există uneori pe creștet o urmă a unei dungi mediane (centrale) care este îngustă, palidă, vizibilă numai în porțiunea posterioară a creștetului, dar de regulă neobservabilă pe teren. Sprânceana bine conturată și lungă, galben-deschisă sau alb-gălbuie deasupra dungii întunecate de peste ochi.[10][4][8][7]
Remigele terțiare (mai ales cele două scurte) au porțiunile centrale întunecate și sunt tivite destul de clar pe vârfuri și margini cu galben sau alb-gălbui (cel puțin în penajul proaspăt de toamnă), ceea ce exclude pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides).[10][4][8][7]
Este o pitulice tipică cu două dungi transversale pe aripă (dungi alare) galben-deschise sau alb-gălbui, prima dungă situată posterior este formată de vârfurile supraalarelor mari și este lungă și evidentă, de obicei accentuată de penajul întunecat din jur ale aripii (cu foarte puține excepții), a doua dungă situată anterior este formată de vârfurile supraalarelor mijlocii și este mult mai scurtă și mai puțin evidentă (uneori fragmentată sau în penajul uzat aproape invizibilă).[10][4][8][7]
Pitulicea cu sprânceană galbenă este destul de mică, puțin mai mare și mai lungă decât pitulicea cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus, care are corpul îndesat și rotunjit) și puțin mai mică decât pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides), dar în alte privințe are proporții similare cu aceasta. Are o lungime de 10-11 cm și o greutate de 4,3-6,5 g.[5][8][7][40]
Este o pitulice, zveltă, viu colorată, are ciocul subțire, sprânceana lungă albicioasă și de obicei două dungi transversale albicioase pe aripă. Coloritul penajului este caracteristic, în general verde-măsliniu strălucitor deasupra și aproape alb dedesubt cu striații galben-deschise.[5][8][7][40] Există o variantă rară sau locală a penajului care are mai puțin verde deasupra, este mai cenușie, cu doar o urmă de verde; cauza acestei variației nu este cunoscută.[7]
Adultul în penajul nupțial proaspăt are părțile superioare verzi-măslinii strălucitoare, cu târtița un pic mai deschisă la culoare. Fruntea și creștetul uneori sunt puțin mai închise la culoare decât restul părților superioare și au o nuanță brunie sau verde-cenușiu. Există uneori pe creștet o urmă abia vizibilă a unei dungi mediane (centrale) care este îngustă, de culoare deschisă, verde-gălbuie, vizibilă numai în porțiunea posterioară a creștetului, dar neasemănătoare cu dunga distinctă de pe creștet a pitulicii cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus). De regulă această dungă mediană de pe creștet este neobservabilă pe teren.[5][8][7][40]
Sprânceana este galben-deschisă sau alb-gălbuie, bine conturată și lungă, și se întinde de la baza mandibulei superioare aproape până la ceafă. Inelul ocular alb-gălbui. Lorul (lorum) și dunga de peste ochi sunt măsliniu-închise. Regiunile auriculare și obrajii sunt alb-gălbui cu pete măslinii.[5][8][7][40]
Părțile inferioare sunt aproape albe sau alb-mătăsoase, cu o nuanță sau striații galben-deschise pe flancuri. Tectricele subcodale și coapsele alb-gălbui.[5][8][7][40]
Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj.[5] Coada este scurtă, pătrată și ușor bifurcată, ea are o culoare brun-închisă, marginile steagurile externe ale rectricelor sunt verzi-măslinii strălucitoare.[5][8][7][40]
Aripile sunt destul de scurte și rotunjite. Remigele aripilor, alula și tectricele primare brun-închise, cu marginile laterale verzi-măslinii strălucitoare, mai înguste pe remigele primare, dar mai late pe cele secundare, bazele remigelor secundare mediale brun-închise. Remigele secundare și remigele primare mediale și mijlocii au vârfurile înguste, albe în penajul foarte proaspăt. Remigele terțiare brun-închise, cu margini și vârfuri late albicioase sau alb-gălbui, fiind accentuate de tectricele alare și de centrele remigelor terțiare întunecate ceea ce dă un aspect dungat părților superioare. Tectricele supraalare brun-închise. Pe aripă se văd două dungi transversale albe sau galben-deschise (dungile alare), prima dungă situată posterior este formată de vârfurile late albe ale supraalarelor mari și este lungă, clar vizibilă și evidentă, de obicei accentuată de părțile întunecate din jur ale aripii (cu foarte puține excepții), a doua dungă situată anterior este formată de vârfurile supraalarelor mijlocii, dar este mult mai scurtă și mai puțin evidentă (uneori fragmentată sau în penajul uzat aproape invizibilă). Tectricele supraalare mici sunt tivite pe vârfuri cu verde-măsliniu. Tectricele subalare și axilare de culoare deschisă alb-gălbuie sau albicioasă.[5][8][7][40]
Ciocul este negricios, scurt, cu vârful destul de ascuțit. Mandibula superioară de culoare închisă brun-cornie sau neagră; mandibula inferioară corniu-închisă cu baza galbenă, brun-gălbuie sau cărniu-gălbuie (de obicei mult mai puțin palidă decât la pitulicea verzuie). Marginile tăioase ale mandibulei sunt brun-gălbui. Picioarele sunt subțiri, de o culoare variabilă, brun-rozacee sau cenușiu-brunie sau brun-cărnie destul de închisă. Tălpile sunt cărniu-deschise. Irisul castaniu sau brun-închis.[5][8][7][40]
Diferențele de vârstă sunt mici la păsările în prima iarnă. Determinarea vârstei primăvara bazată pe uzura diferită a penelor este probabil aplicabilă, dar nu a fost studiată. Toamna determinarea vârstei este adesea dificilă, diferențele fiind mici.[7]
Adultul primăvară are penajul destul de uniform erodat fără sau numai cu diferențe limitate ale penelor vizibil năpârlite, vârfuri remigelor primare și rectricelor cozii sunt într-o măsură oarecare uzate, penele sunt cenușiu-închise și adesea ușor lucioase.[7]
Adultul în penajul uzat (iunie-iulie), părțile superioare sunt mai puțin verzi-măslinii strălucitoare și devin mai cenușii și mai brunii. Creștetul puțin mai închis decât restul părților superioare. Sprânceana mai albă, uneori fără galben. Dungile de pe aripă mai albe, erodate și reduse într-o oarecare măsură, mai ales dunga anterioară care poate fi cu totul absentă. Albul de pe marginile și vârfurile remigelor terțiare este redus, uneori absent. Părțile inferioare mai albe, aproape fără striații galbene. Rectricele cozii și remigele aripilor se decolorează devenind brun-deschise și erodate.[8][40]
Adultul în penajul postnupțial proaspăt năpârlit, toamna este asemănător cu adultul în penajul nupțial, dar mai verde-strălucitor deasupra, fără vreo nuanță brunie. Rectricele cozii și remigele aripilor au marginile laterale mai late și mai verzi-măslinii strălucitoare; remigele terțiare brun-închise și tivite lat pe margini și vârfuri cu alb-gălbui pe steagurile externe. Vârfurile remigelor primare și secundare mai albe, mai late și mai vizibile.[8] Vârfurile rectricelor cozii sunt clare și rotunjite cu porțiunile centrale întunecate și lucioase, tivite albicios îngust pe margini sau pe vârfuri.[7]
Juvenilul este asemănător cu adultul, dar părțile superioare verzi au o nuanță slabă brună, devenind măsliniu-brunii. Sprânceana este spălăcită, albă, dungile de pe aripă sunt pur galbene, adesea există o ușoară nuanță ocru-gălbuie până la albicioasă pe sprânceana și pe dungile de pe aripă.[8][7] Părțile inferioare cu o ușoară nuanță cu o nuanță variabilă galbenă sau ocru-cenușie și o nuanță brun-roșcată pe tectricele subcodale. Remigele aripilor și rectricele cozii brun-închise, dar cu margini înguste măsliniu-brunii, vârfurile tectricelor alare alb-gălbui, remigele terțiare și remigele secundare adiacente au vârfurile alb-gălbui.[5]
Imaturul în prima iarnă. Remigele aripilor, tectricele primare, alte câteva tectrice alare și de obicei majoritatea rectricelor cozii sunt păstrate de la juvenil, iar diferențele de vârstă între penele juvenile rămase ale păsării în prima iarnă și penele proaspete ale adultului sunt neglijabile și înfățișarea este cea a adultului.[8] Imaturul în prima iarnă prezintă primele semne de erodare a vârfurilor remigelor primare și rectricelor cozii, acestea din urmă adesea subtil uzate la vârfuri, având în medie mai puțin luciu sau margini contrastante decât adultul.[7]
Imaturul în prima vară are vârfurile remigelor primare și rectricelor cozii adesea foarte erodate, penele sunt destul de brunii și cu un luciu redus.[7]
Lungimea totală 9-10,5 cm. Lungimea aripii ♂ 54-61 mm (în medie 57,6), ♀ 51-58 mm (în medie 54,5). Lungimea cozii ♂ 37-44 mm (în medie 40,7), ♀ 36-41 mm (în medie 38,3). Lungimea cozii/Lungimea aripii în medie 70,5%. Lungimea ciocului 9,8-12,0 mm (în medie 10,7). Înălțimea ciocului 2,0-2,7 mm (în medie 2,4). Lățimea ciocului 2,7-3,3 mm (în medie 3,1). Lungimea tarsului 15,8-18,5 mm (în medie 17,3).[7]
Formula alară: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 3-9,5 mm, este mai mică decât a 2-a remige primară cu 20-27 mm. A 2-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 4-7,5 mm, egală cu a 7-a remige primară (48%), egală cu a 6-a/7-a (31%), egală cu a 7-a/8-a (19%) sau egală cu a 8-a (2%). Remigele primare 3-5 sunt aproximativ egale și cele mai lungi și formează vârful aripii. A 6-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 1-3 mm. A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 4-6,5 mm. A 8-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 6,5-9 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 9,5-12 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 11-13,5 mm. Pe steagul extern al remigelor primare 3-6 există emarginații (scobituri).[7]
Dementiev dă următoarele date: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 4-8,5 mm. A 2-a remige primară între a 6-a și a 7-a remige primară sau între a 7-a și a 8-a, sau egală cu a 7-a; în cazuri foarte rare la femelă a 2-a remige primară poate fi între a 8-a și a 9-a. A 3-a remige primară cel mai adesea are o lungime egală cu a 4-a și a 5-a și împreună cu ele formează vârful aripii, mai rar este cea mai lungă sau, în alte cazuri, puțin mai scurtă decât a 4-a și a 5-a care formează vârful aripii. Steagurile externe al remigelor primare 3, 4, 5 și 6 sunt îngustate cu aspect de emarginații. Anvergura aripilor la masculi (4 exemplare) este de 168-177 mm, în medie 172,3. Lungimea corpului la masculi (4 exemplare) este de 100-111 mm, în medie 105. Lungimea aripii la masculi (13 exemplare) este de 55-58 mm, în medie 56,5. Greutatea unui mascul a fost de 6 g.[40]
Cel mai des pitulicea cu sprânceană galbenă este confundată cu pitulicea de Himalaia (Phylloscopus humei) parțial simpatrică. Pitulicea cu sprânceană galbenă este foarte asemănătoare cu pitulicea de Himalaia înrudită îndeaproape și aceste două specii pot fi indistincte pe teren fără a apela la strigătele lor (în special la sfârșitul primăverii și vara când penajul ambelor este mai uzat și cu o nuanță cenușie asemănătoare). Pitulicea cu sprânceană galbenă se deosebește de pitulice de Himalaia în principal prin coloritul general mai strălucitor, absența nuanțelor cenușii și o culoarea palidă mai extinsă la baza mandibulei inferioare.[5][8][7] În penajul proaspăt, pitulicea cu sprânceană galbenă este mai verde-măslinie strălucitoare deasupra, pe când culoarea de fond a pitulicii de Himalaia este distinctiv mai deschisă și mai cenușie, cu o nuanță variabilă verde-gălbuie, și este mai spălăcită decât pitulicea cu sprânceană galbenă. Pitulicea cu sprânceană galbenă prezintă adesea un contrast între marginile verzi-strălucitoare ale remigelor și mantaua mai puțin verde, însă acest contrast este mai ușor de văzut la păsările cu penajul destul de uzat. Dungile transversale de pe aripă la pitulicea cu sprânceană galbenă sunt de culoare deschisă alb-gălbuie și contrastează destul de mult cu tectricele supraalare mijlocii și mari întunecate și cu bazele întunecate ale remigelor secundare. La pitulicea de Himalaia, dunga anterioară de pe aripă este de obicei verde-cenușie și nu contrastează cu mantaua și remigele scapulare. Prin urmare ea poate fi neclară, foarte slab conturată, și numai dunga posterioară a aripii este evidentă, dar aceasta din urmă este mai puțin distinctă decât cea de la pitulicea cu sprânceană galbenă, deoarece este aproape albă sau alb-ocru; în plus, tectricele supraalare mijlocii și mari nu sunt atât de întunecate și nici bazele remigelor secundare, așa cum sunt la pitulicea cu sprânceană galbenă.[8] Coloritul facial la pitulicea cu sprânceană galbenă este în general mai intens, cu regiunea auriculară destul de întunecată și pătată, dunga de peste ochi bine conturată, care contrastează cu sprânceana alb-gălbuie. La pitulicea de Himalaia, colorit facial este mai slab, cu regiunea auriculară alb-ocru și puțin pătată. Dunga de peste ochi este mai puțin întunecată, iar sprânceana este de obicei ocru-deschisă, în special în fața ochiului; creștetul este brun-cenușiu și nu are o nuanță verzuie prezentă în penajul proaspăt al pitulicii cu sprânceană galbenă.[8] Pitulicea cu sprânceană galbenă nu are nici o nuanță ocru (brun-gălbuie) pe sprânceană și laturile capului. În plus, coloritul capului la pitulicea cu sprânceană galbenă este de obicei puțin mai contrastant, laturile creștetului ușor mai întunecate, cenușiu-verzui, sprânceana mai albă și mai bine conturată, datorită dungii loreale mai întunecate.[7] Jumătatea bazală a mandibulei inferioare este palidă la pitulicea cu sprânceană galbenă, în timp ce la pitulicea de Himalaia este mai adesea complet întunecată, cu numai o mică zonă palidă chiar lângă baza mandibulei inferioare, deși această caracteristică este variabilă. Picioarele la pitulicea de Himalaia sunt obișnuit brun-negricioase, iar la pitulicea cu sprânceană galbenă sunt brun-cărnii sau brun-cenușii.[8] În penajul uzat, ambele specii sunt mult mai cenușii deasupra și au părțile inferioare spălăcite aproape albe. Dungile de pe aripă și marginile remigelor terțiare palide devin mai albe și mai înguste; dunga anterioară de pe aripă este adesea uzată complet, dar dacă nu, este deseori ascunsă vederii. În astfel de circumstanțe este deseori foarte dificil, dacă nu imposibil, să se facă distincția între aceste două specii numai după penaj. În acest caz vocea este cel mai bun indiciu pentru diferențierea lor.[8] Varietatea nuanțată mai cenușiu a pitulicii cu sprânceană galbenă creează și mai multă confuzie cu pitulicea de Himalaia, dar nu are nuanțe ocru sau brune, sprânceana și cele două dungi alare sunt întotdeauna late și bine conturate, dungă alară de supraalarele mijlocii este pur albă, scurtă, dar distinctă.[7]
Pitulicea cu sprânceană galbenă se deosebește de pitulice elegantă (Phylloscopus pulcher) simpatrică (numai iarna), prin aceea că are dungile de pe aripă mai strălucitoare, mai albe, nu ocru (brun- gălbui) viu, și părțile superioare mai uniform colorate și mai verzi-strălucitoare. Pitulicea elegantă are o pată gălbuie distinctivă pe târtiță, creștetul întunecat și părțile superioare mai spălăcite și mai măsliniu-brunii. În plus, la ea steagurile interne ale primelor trei rectrice laterale sunt albe, și dacă sunt vazute de dedesubt, dau impresia unei cozi complet albe. Remigele terțiare au numai vârfurile albicioase. La pitulicea cu sprânceană galbenă, târtița este de obicei concoloră (de aceeași culoare) cu restul părților superioare, uneori poate arăta ca o pată gălbuie vagă; creștetul este doar cu puțin mai întunecat decât mantaua. În penajul proaspăt, părțile superioare sunt măsliniu-verzui strălucitoare. Coada nu are alb. Părțile inferioare sunt mai albe decât cele ale pitulicii elegante, care sunt mai cenușii și mai intens nuanțate măsliniu-cenușiu pe părțile laterale ale pieptului și pe flancuri.[8]
Pitulicea cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus) este puțin mai mică, mai rotunjită și mai îndesată decât pitulicea cu sprânceană galbenă. Pitulicea cu târtiță galbenă are o dungă mediană gălbuie distinctivă pe creștet, spre deosebire de pitulicea cu sprânceană galbenă. Târtița este galben-lămâi și bine conturată. Partea anterioară a sprâncenei și fruntea la baza ciocului sunt galben-aurii, iar mantaua, remigele scapulare și spatele sunt în general mai verzi strălucitoare. Pitulicea cu sprânceană galbenă nu are o pată gălbuie pe târtiță.[8]
Pitulicea lui Brooks (Phylloscopus subviridis) alopatrică este mai deschisă la culoare, măsliniu-gălbuie deasupra, are o dungă mediană gălbuie neclară pe creștet, iar fruntea, partea anterioară a sprâncenei și obrajii sunt galben-aurii și are o pată palidă pe târtiță.[8]
Pitulicea chinezească (Phylloscopus yunnanensis) este foarte asemănătoare în penaj cu pitulicea cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus), și prin urmare majoritatea caracterelor folosite pe teren pentru a distinge pitulicea cu târtiță galbenă de pitulicea cu sprânceană galbenă pot fi folosite pentru a deosebi pitulicea chinezească de pitulicea cu sprânceană galbenă.[8]
Uneori, dunga anterioară de pe aripă la pitulicea cu sprânceană galbenă este ascunsă vederii, lăsând vizibilă doar o singură dungă (cea posterioară). Astfel de păsări pot fi confundate cu pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides) de către cei neexperimentați. Însă, pitulicea cu sprânceană galbenă este mai mică, are în general ciocul negricios și marginile și vârfurile remigelor terțiare sunt albe. "Benzile întunecate" de pe aripă, situate imediat înaintea și înapoia dungii transversale de pe aripă (formate de tectricele supraalare mari și bazele remigelor secundare întunecate) sunt foarte caracteristice. Pitulicea verzuie este mult mai mare și mai voluminoasă, are mandibula inferioară palidă și nu are alb pe remigele terțiare sau "benzi întunecate" înaintea și înapoia singurei dungi transversale de pe aripă.[8] Pitulicea cu sprânceană galbenă are dunga alară posterioară mult mai lată și mai lungă, și are aproape întotdeauna și a doua dungă alară anterioară, scurtă, dar clar vizibilă, remigele terțiare cu vârfuri albe și bazele întunecate ale remigelor secundare formează o dungă întunecată lângă dunga alară posterioară (absentă doar la puține păsări).[7]
Pitulicea cu sprânceană galbenă poate fi confundată cu pitulicea verzuie siberiană (Phylloscopus plumbeitarsus), deoarece aceasta are două dungi transversale pe aripă aproape la fel de evidente ca la pitulicea cu sprânceană galbenă, dar aceasta din urmă are remigele terțiare cu vârfuri albe, este mai mică și are strigătele de contact diferite.[7]
Păsările adulte năpârlesc de două ori pe an. Năpârlirea postnupțială completă a adultului are loc în locurile de cuibărit sau în apropierea lor în iulie-august (septembrie), în special de la sfârșitul lui iulie până în august.[8][7][40][42]
Năpârlirea prenupțială parțială a adultului are loc în martie-aprilie în cartierele de iarnă și este limitată și variabilă după amploare, cuprinzând adesea tectricele corpului, unele tectrice alare și ocazional unele remige terțiare, uneori și rectricele centrale ale cozii.[8][7][40][42]
Juvenilii năpârlesc parțial de la sfârșitul lui iulie până la începutul lui septembrie, sunt schimbate tectricele corpului și probabil unele tectrice alare, dar nu sunt atinse remigele aripilor sau tectricele primare.[8][7][40][42]
În cartierele de iarnă juvenilii năpârlesc parțial în martie-aprilie și sunt schimbate numai tectricele corpului.[8][7][40][42]
Este o pasăre gălăgioasă. Strigătul de contact este puternic și adesea rostit atât de păsările cuibăritoare, cât și de majoritatea celor migratoare. Strigătul cel mai frecvent emis este un "suiist" sau "tsoiist", "tsuiiist", "uiist", "seuiist", puternic, strident, pătrunzător, de tonalitate înaltă, cu o modulație ascendentă. Strigătul se poate asemăna cu unul din strigătele pițigoiului de brădet (Periparus ater), dar în timp ce strigătele acestuia din urmă variază într-o oarecare măsură în intonație și detalii și sunt puțin mai înalte, strigătele pitulicii cu sprânceană galbenă sunt constante, mai prelungite, au o tonalitate mai înaltă, mai clar ascendentă la sfârșit și sunt mai vioaie în ton. Emite și un "tso-uiist" sau "tsiu-iii", "sui-iiit" "suu-iit", "suii-uuu" disilabic, cu prima silabă rapid descendentă, urmată de cea de-a doua silabă ascendentă și mai accentuată. Uneori emite și un "szrit" strident.[4][10][5][8][7]
Cântă de la sfârșitul lui aprilie până la sfârșitul lui august, uneori în timpul migrației în octombrie. Cântecul este rar auzit în afara arealului de cuibărit. Cântecul constă dintr-o serie scurtă de note ezitante, subțiri, foarte fine, șuierătoare, de tonalitate înaltă, repetate într-o manieră asemănătoare, asemănătoare cu strigătele de contact prelungite, "tsiuiis, si-si-uii...siuiis", "tseuii, sese-uii...seuiis", "ciss-ciss-ciss-uiss", "tiui-ti-tiu-tiuiss" sau "ciuiist ciuiist ciuiist uiist-uiist", sau poate fi amestecat cu note similare dintr-o gamă descendentă, "tsit-sitsui titsui-it siii tsi tsi-u-ii", "tsiu-tsii-o-uii...tsii" care slăbește spre sfârșit. Există o asemănare superficială surprinzătoare cu cântecul ieruncii (Tetrastes bonasia), aceste două specii ar putea fi teoretic întâlnite în aceeași pădure din taiga, dar ierunca are un ton mai ascuțit, mai puțin moale. Printre păsărilor europene obișnuite, cântecul pitulicii cu sprânceană galbenă se aseamănă într-o oarecare măsură cu cântecul încetinit, dar mai ascuțit al cojoaicei cu degete scurte (Certhia brachydactyla). Cântecul pitulicii cu sprânceană galbenă diferă semnificativ de cel al pitulicii de Himalaia (Phylloscopus humei), dar poate reacționa la înregistrările cântecului ei. Există și o variantă alternativă a cântecului, cel puțin în nordul Mongoliei, care constă dintr-un număr destul de mare de strigăte repetate încet, din când în când întrerupte de câteva note bâzâitoare înăbușite (dialect local sau specii diferite criptice?).[4][10][5][8][7]
Cuibărește în diferite păduri de foioase, inclusiv de mesteacăn pitic (Betula), salcie (Salix) și plop (Populus) și la marginile pădurilor de conifere, în special în cele de brad (Abies). În sudul arealului în păduri mixte de mesteacăn și zadă (Larix), molid (Picea), cedru pitic (Cedrus), ienupăr (Juniperus) și smirdar (Rhododendron), arin (Alnus) și alți arbuști. Vizitează pădurile riverane.[5][8]
În Anadîr cuibărește în diferite păduri de plop, sălcișuri și în jneapănul din centura subalpină, în nordul Siberiei în pădurile de mestecenii pitici din câmpie, în Iacutia în toate pădurile de mesteacăn, în munții din sudul Siberiei preferă pădurile de cedru din zona superioară a pădurii din regiunea subalpină, în Primorie în pădurile de salcie de-a lungul văilor râurilor și de pe insule, în crângurile de pe podișurile și pantele montane și în diferite păduri de la altitudini mai mari.[40][42]
După sezonul de cuibărit, poate fi întâlnită în mesteceni pitici și tufe mici deasupra limitei superioare a pădurilor.[5]
În afara sezonului de cuibărit este întâlnită în păduri de foioase xerofile deschise, în tufișurile de salcie, în plantații, grădini, parcuri, livezi, tufărișuri, în bordurile de pe marginile drumurilor și în mangrove, dar evită pădurile înalte, dese veșnic verzi.[5][8]
Altitudinal poate fi întâlnită de la nivelul mării până la 3500 m, de obicei sub 1525 m.[5][8]
Pitulicea cu sprânceană galbenă este întâlnită singură sau în perechi în sezonul de cuibărit, dar în afara sezonului de cuibărit este adesea văzută în cârduri de 15-20 de indivizi cu alte grupuri de păsărele mici hoinare în căutarea hranei; obișnuit se alătura altor specii de pitulici și aușei.[8]
Este foarte sperioasă și distantă, de care nu te poți apropia. Dacă este deranjată se ascunde în coroanelor arborilor. Este o pasăre foarte arboricolă, petrecând o mare parte din timp în procurare hranei prin toate etajele coroanelor copacilor, adesea coborând mai jos în subarboret până la etajul inferior al arbuștilor și tufișurilor.[8]
Este activă și veșnic în mișcare, adesea fâlfâie tremurător din aripi și își flutură coada în sus sau dintr-o parte în alta. Este foarte sprintenă, zboară mereu de pe o creangă pe alta în coroana arborilor și arbuștilor în căutarea insectelor, pe care le ciugulește cu dibăcie de pe suprafața ramurilor subțiri și de pe frunze.[43] Se mișca energic și iute în frunziș prin salturi, răsucindu-se, sărind și șerpuind dintr-o parte în alta. Zboară bătând rapid din aripi din coroana copacului pentru a prinde insectele zburătăcite, dar este mai puțin dispusă să planează față de pitulicea cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus). Are o alură orizontală. Zboară ușor dintr-un loc într-altul, zborul este mai asemănător cu cel al pitulicii fluierătoare (Phylloscopus trochilus) decât cel al pitulicii cu târtița galbenă.[8]
Pitulicea cu sprânceană galbenă se hrănește mai ales cu nevertebrate mici, inclusiv colembole (Collembola), efemeroptere (Ephemeroptera), libelule anizoptere și zigoptere (Odonata), blatide (Blattodea), hemiptere adulte și larvare (Hemiptera), neuroptere (Neuroptera), fluturi adulți și omizile lor (Lepidoptera), trihoptere (Trichoptera), diptere (Diptera), celopide (Coelopidae), simfite (Symphyta), afide (Aphidoidea), furnici, viespi si albine (Hymenoptera), gândaci adulți și larvari (Coleoptera), păianjeni (Araneae), căpușe (Acari), crustacee filopode (Phyllopoda) și moluște mici. Consumă și semințe mici. Nu există diferențe majore între hrana adulților și cea a puilor în sezonul de cuibărit.[5]
În stomacurile ale 8 pitulici cu sprânceană galbenă capturate în Sahalin s-au găsit rămășițe gărgărițelor Scythropus ornatus în 50% (până la 4 ex. într-un stomac) și Apion sp. - 2 ex., afroforide (Aphrophoridae), păianjeni (câte un ex. în două stomacuri), omizi de fluturi - 3 ex., larve de insecte - 3 ex., himenoptere și alte insecte.[44]
Își caută hrana singur sau în perechi, frecvent în grupuri; în afara sezonului de cuibărit adesea în cârduri mixte cu alte păsări insectivore. Își procură hrana în toate etajele copacilor și în subarboret; uneori coboară pe pământ. Este foarte activă și agilă atunci când își caută hrana, adesea avântându-se iute după insectele care trec pe alături; de asemenea, planează și înșfacă insectele de pe marginile frunzelor.[5]
Sezonul de reproducere are loc în iunie-iulie. În Rusia puii părăsesc cuibul la începutul lui iunie în taigaua de la Ussuri, la sfârșitul lui iulie în centrul Siberiei și până la începutul lui august în locurile mai îndepărtate din nord.[5] Ponta în Anadâr este depusă la sfârșitul lui iunie.[40]
Pitulicea cu sprânceană galbenă este o specie teritorială, dar poate fi și semi-colonială cu până la 50 de perechi cuibăritoare cu cuiburi situate foarte aproape; mărimea și locul coloniei se schimbă frecvent (rareori cuibăresc până la 4 ani în același loc).[5]
Masculii sosesc în locurile de cuibărit mai devreme decât femelele și semnalizează teritoriul ocupat prin cântece puternice și repetate, fâlfâind tremurător din aripi de pe aceeași creangă din coroana copacului. Odată cu sosirea femelelor și formarea perechilor, femela începe construirea cuibului, depunerea primelor ouă are loc după 12-15 zile de la sosirea primelor păsări.[5][40]
Pentru cuib sunt alese mai adesea poienile din păduri sau luminișurile din desișurile de ienupăr târâtor, acoperite cu iarbă înaltă, sau locurile acoperite cu mușchi; mai rar cuibul este situat sub coronamentul închis al pădurii. Cuibul este amplasat pe pământ, uneori într-o gropiță mică, sub rădăcinile descoperite a unui copac, sub tulpina unui copac doborât de furtuni sau sub crengile căzute, lângă ciotul putrezit al unui copac sau sub o tufă mică sau iarba deasă sau sub o moviliță acoperită de mușchi. Cuibul este închis, sferic sau oval, cu o intrare laterală și este construit în întregime de către femelă. Dinafară cuibul este făcut din tulpinițe uscate de diferite ierburi (adesea de graminee), bucăți de ace de conifere (pin etc.), benzi de lemn putred, etc., amestecate cu mușchi, care ascund bine cuibul; toate acestea sunt țesute destul de lax. Stratul interior al cuibului este țesut mai compact din aceleași materiale (tulpini subțiri de iarbă uscată etc.), dar mai fine, iar interiorul este căptușit cu mușchi și praf de lemn putred sau cu ramuri subțiri de coada calului (Equisetum), lână sau cu păr de animale (cerb, cal etc.). Majoritatea cuiburilor sunt bine camuflate, în iarba deasă sau în perna de mușchi este adesea văzută numai intrarea în el.[5][40]
Depune o singură pontă într-un sezon de reproducere. Ponta constă din 2-4 ouă, excepțional până la 7. Ouăle sunt albe, acoperite cu pete superficiale brun-roșcate și pete profunde liliachii, concentrate la capătul rotund al oului, formând aici o coroană sau un inel incomplet. Dimensiunile lor sunt de 16×11 mm.[5][40]
Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 11-14 zile. Puii sunt acoperiți și încălziți de femelă și hrăniți de ambii părinți, ei părăsesc cuibul după 12-13 zile de la eclozare, dar sunt hrăniți în continuare de părinți timp de până la 13 zile după părăsirea cuibului. Pitulicea cu sprânceană galbenă atinge maturitatea sexuală probabil în primul an de viață.[5]
Pitulicea cu sprânceană galbenă este o pasăre migratoare. Întreaga populație se deplasează în direcția sud-est și sud-vest spre cartierele de iarnă situate în centrul Nepalului, spre est până în sud-estul Chinei (până în provincia Fujian) și Taiwan și la sud în tot sud-estul Asiei.[5]
Pleacă din locurile de cuibărit de la mijlocul lui august, deplasându-se spre sud în nordul și vestul arealului până la sfârșitul lui septembrie. În Iakutia (nord-estul Siberiei) migrația principală spre sud are loc de la sfârșitul lui august și ultimii indivizi pleacă în a treia săptămână a lui septembrie. Ultimele păsări pleacă din centrul Siberiei (bazinul Eniseiului) la mijlocul lui septembrie, însă în această perioadă multe se află încă în locurile de cuibărit din Mongolia. Pasajul de toamnă prin regiunea Amur (sud-estul Rusiei) are loc de la sfârșitul lui august până la sfârșitul lui septembrie și în Primorie și nord-estul Chinei de la începutul lui septembrie până la sfârșitul lui octombrie. Migrația de vârf de-a lungul coastei estice a Chinei de la jumătatea lui octombrie, indică deplasări mai târzii ale populațiilor cuibăritoare din est. Migrează rar, dar anual, prin Japonia, și regulat, dar rar, prin arhipelagul Ryukyu.[5]
În Nepal apare în număr mic de la jumătatea lui octombrie până la începutul lui noiembrie, mai ales în valea Katmandu. Primele păsări sosesc în sudul Chinei și Myanmar la mijlocul lui octombrie (uneori la sfârșitul lui august în Myanmar), și rămân aici până la mijlocul lui aprilie.[5]
Pasajul de primăvară spre locurile de cuibărit din nord are loc la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie. Primele păsări apar în nord-estul Chinei la jumătatea lui aprilie și pasajul continuă până la sfârșitul lui mai. În sudul Primoriei trec în pasaj de la mijlocul lui aprilie până la începutul lui iunie, în bazinul inferior al Amurului și Mongolia la sfârșitul lui aprilie; în regiunea Baikalului primele păsări sosesc în a doua săptămână a lui mai. Primele păsări sosesc în Iakutia la mijlocul lui mai, iar în centrul Siberiei (Tomsk) ajung în ultima săptămână a lui mai, dar sosesc în masă la începutul lui iunie.[5]
Pitulicea cu sprânceană galbenă hoinărește regulat toamnă în număr mic spre vest apărând accidental în Europa (la nord până în Islanda, la vest până în sudul Portugaliei) de la mijlocul lui septembrie până la sfârșitul lui octombrie (dar a rămas iarna în Marea Britanie și Olanda), excepțional și primăvară. De asemenea, apare accidental în Madeira, insulele Canare, în nordul și vestul Africii (Egipt, Libia, Algeria, Maroc, Senegal), Cipru, Kuweit, în largul coastelor nordice ale Rusiei la 72º N și 77º E, în Borneo, Sumatra și Filipine.[5]
Numărul de exemplare de pitulice cu târtiță galbenă și pitulice cu sprânceană galbenă observate în Europa până în 2003.[45]
Țara Pitulice cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus) Pitulice cu sprâncenă galbenă (Phylloscopus inornatus) Suedia 1.175 911 Danemarca 283 422 Marea Britanie 1.783 9.093 Irlanda 27 circa 700 Franța 65 829 Spania 5 42 Portugalia 2 10 Gibraltar 1 3Specia nu este amenințată cu dispariția la nivel global (LC după criteriile IUCN).[1][46][47]
Pitulicea cu sprânceană galbenă este comună și larg răspândită; în unele locuri numeroasă. Este una dintre cele mai comune păsări siberiene, în Iakutia depășește numeric toate celelalte specii de pitulici. Numeroasă în cursul inferior al Ieniseiului. Însă în vestul extrem al arealului, în Urali, pe versanții săi, precum și în partea de sud a arealului dintre bazinele Obiului și Ieniseiului, este destul de rară.[5][40] Populația în vestul extrem al arealului din Republica Komi (din partea europeană a Rusiei) este estimată la 45.000-46.000 de perechi cuibăritoare.[5]
Mărimea globală a populației nu a fost cuantificată. Populația din partea europeană a Rusiei a fost estimată în 2000-2003 la 5.000-20.000 de perechi cuibăritoare, ceea ce echivalează cu 10.000-40.000 de indivizi maturi, dar arealul din partea europeană a Rusiei constituie <5% din arealul global.[1][46][48][47]
Densitățile în teritoriile de reproducere din Rusia sunt variabile, în pădurile din taigaua din Siberia Centrală este foarte numeroasă, până la 274 păsări/km²; densitățile din coloniile necompacte sunt de 2-3 perechi/ha.[5]
Este comună în majoritatea cartierelor de iarnă și foarte numeroasă în Tailanda (cu excepția sudului extrem). Este o pasăre de pasaj rară și un vizitator de iarnă în peninsula Malaeză și Singapore.[5]
Populația pare a fi stabilă în absența dovezilor unor declinuri sau amenințări substanțiale.[1][46][47]
Pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus) este o pasăre mică, insectivoră, migratoare din familia filoscopide care cuibărește în pădurile de foioase, inclusiv de mesteacăn, salcie și plop și la marginile pădurilor de conifere, în special în cele de brad din nordul Rusiei, de la cursul mijlociu și superior al fluviului Peciora și Munții Ural spre est până în estul Siberiei, spre sud până în nord-estul munților Altai, nordul Mongoliei și nord-estul Chinei. Iernează în nord-estul Subcontinentul Indian, spre est până în sud-estul Asiei și Taivan. Hoinărește regulat toamnă în număr mic spre vest apărând accidental în Europa de la mijlocul lui septembrie până la sfârșitul lui octombrie, excepțional și primăvară. Apariții accidentale au fost înregistrate și în România în septembrie – octombrie mai ales pe Grindul Chituc, dar și la Agigea și alte locuri. Este o pitulice de talie mică, are o lungime de 10-11 cm și o greutate de 4,3-6,5 g. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Are aripile destul de scurte și rotunjite și coada scurtă, pătrată, ușor bifurcată. Ciocul scurt, cu vârful destul de ascuțit. Picioarele subțiri de culoare închisă. Coloritul penajului este caracteristic, în general verde-măsliniu deasupra și aproape alb dedesubt cu striații galben-deschise pe laturi. Sprânceana bine conturată și lungă, galben-deschisă sau alb-gălbuie, se întinde de la baza mandibulei superioare aproape până la ceafă. Lorul și dunga de peste ochi măsliniu-închise; regiunile auriculare și obrajii alb-gălbui cu pete măslinii. Creștetul un pic mai închis decât restul părților superioare și uneori cu o dungă mediană abia vizibilă în mijlocul lui, de culoare deschisă gălbuie. Coada brun-închisă. Are două dungi transversale galben-deschise sau albicioase pe aripă. Remigele aripilor, alula și tectricele primare brun-închise, cu marginile laterale verzi-măslinii strălucitoare, bazele remigelor secundare mediale brun-închise; marginile și vârfurile remigelor terțiare sunt galbene sau albicioase. Se hrănește mai ales cu nevertebrate mici, mai ales cu insecte, dar și cu păianjeni, căpușe, crustacee și moluște mici. Consumă și semințe mici. Își caută hrana singur sau în perechi, frecvent în grupuri; în afara sezonului de cuibărit adesea în cârduri mixte cu alte păsări insectivore. Își procură hrana în toate etajele copacilor și în subarboret; uneori coboară pe pământ. Este foarte activă și agilă atunci când își caută hrana, adesea avântându-se iute după insectele care trec pe alături, dar planează și înșfacă insectele de pe marginile frunzelor. Mereu fâlfâie din aripi și flutură din coadă. Sezonul de reproducere are loc în iunie-iulie. Depune o singură pontă pe an. Este o specie teritorială, dar poate fi și semi-colonială. Cuibul, construit în întregime de către femelă, este făcut din ierburi uscate, ace de pin, mușchi, benzi de lemn putrezit, fibre vegetale fine și păr de animale, și este amplasat pe pământ sub rădăcini de copaci, crengi căzute, lângă ciotul putrezit al unui copac sau sub o tufă. Ponta constă din 2-4 ouă, excepțional până la 7. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 11-14 zile. Puii sunt acoperiți și încălziți de femelă și hrăniți de ambii părinți, ei părăsesc cuibul după 12-13 zile de zile de la eclozare, dar sunt hrăniți în continuare de părinți timp de până la 13 zile după părăsirea cuibului.
Kolibiarik žltkastotemenný alebo kolibkárik žltkastotemenný[2] (lat. Abrornis inornata synonymum Phylloscopus inornatus) je malý druh spevavca z čeľade penicovité (Sylviidae). Sibírsky druh, hniezdi v ihličnatých lesoch severnej Ázie.[3] Do Európy zablúdi zo sibírskej tajgy, najčastejšie na jeseň.[4]
Od podobných u nás hniezdiacich druhov kolibiarikov sa odlišuje výraznými žltkavými krídelnými páskami, žltkavými lemami ramenných letiek a výrazným nadočným prúžkom.
Kolibiarik žltkastotemenný sa len vzácne zatúla na Slovensko. Existuje 9 potvrdených výskytov. Z 20. storočia poznáme len dva a to jarné výskyty z východného Slovenska v roku 1997[3] a 1998.[5] Koncom septembra v roku 2014 bol odchytený v Mlynárskej doline pri Ždiari.[6] V ornitologickom stacionári Drienovec[7] bol viackrát odchytený, prvý krát začiatkom októbra v roku 2007[8], potom koncom septembra 2011, neskôr dvakrát začiatkom októbra 2015[9], na konci septembra v roku 2016[10] a naposledy začiatkom októbra 2017.[11]
Commons ponúka multimediálne súbory na tému Kolibiarik žltkastotemenný
Wikidruhy ponúkajú informácie na tému Kolibiarik žltkastotemenný
Kolibiarik žltkastotemenný alebo kolibkárik žltkastotemenný (lat. Abrornis inornata synonymum Phylloscopus inornatus) je malý druh spevavca z čeľade penicovité (Sylviidae). Sibírsky druh, hniezdi v ihličnatých lesoch severnej Ázie. Do Európy zablúdi zo sibírskej tajgy, najčastejšie na jeseň.
Tajgasångare (Phylloscopus inornatus) är en palearktisk fågelart som tillhör familjen lövsångare (Phylloscopidae) som tidigare ingick i den idag uppdelade familjen sångare.
Tajgasångaren häckar i Europeiska Ryssland och Asien så långt österut som till Kina. Den är en utpräglad flyttfågel och övervintrar i Sydostasien. Man uppskattar att det häckar 10 000–70 000 individer bara i Europa.[1]
Tidigare delades arten upp i tre underarter, men taxonen humei och mandellii bröts ur denna art och kategoriseras idag istället som de två underarterna som tillsammans utgör den närbesläktade arten bergtajgasångare (Phylloscopus humei).
Tajgasångaren kan uppträda i västra Europa i september och oktober, trots att det är på ungefär 3 000 kilometers avstånd från dess häckningsområden. Exempelvis förekommer arten på senhösten i Storbritannien tillräckligt ofta för att inte klassas som ovanlig där. I Sverige observerades den första gången 1961 vid Ottenby på Öland[3] och den har senare observerats flera hundra gånger i Sverige, främst i de östra delarna av landet.
Tajgasångaren är en av de minsta sångarna och mäter cirka 9,5–10 centimeter. Den har grön ovansida och smutsvit undersida liksom andra i släktet Phylloscopus. Emellertid har den framträdande dubbla vingband och långt ögonbrynsstreck. Bergstajgasångaren har i förhållande till tajgasångaren en dovare och mindre kontrastrik fjäderdräkt, bara en blek antydan till ett andra vingband och mörka ben och mörk undre näbbhalva. I flykten skiljs de båda taigasångarna ifrån kungsfågelsångare på att den senare har en tydlig ljus övergump. Taigasångarens sång är svag och ljus.
Tajgasångaren är vanlig i skogsmark i lågland och bergsområden. Boet byggs i ett träd och den lägger mellan fyra och sex ägg. Som de flesta sångarna är den insektsätare. Tajgasångaren är ingen skygg fågel, men dess livsstil i skogen gör att den är svår att få syn på. Den är ständigt i rörelse.
Tajgasångare har ett mycket stort utbredningsområde, den globala populationen är stor och utvecklingstrenden bedöms som stabil.[1] Utifrån dessa kriterier bedöms inte arten vara hotad och IUCN kategoriserar därför tajgasångaren som livskraftig (LC).[1]
Tajgasångare (Phylloscopus inornatus) är en palearktisk fågelart som tillhör familjen lövsångare (Phylloscopidae) som tidigare ingick i den idag uppdelade familjen sångare.
Sarı kaşlı çıvgın (Phylloscopus inornatus), ötleğengiller familyasına ait bir kuş türüdür.
Göçmendirler. Kışı güneydoğu Asya'da geçirirler. Ova ve dağ ormanlık bölgelerinde bol görülen bir kuştur. Yuva, bir ağaçta inşa edilir. Böcekçildirler. En küçük ötleğenlerden biridir, 9.5-10 cm uzunluğundadır. Tipik olarak vücudunun üst kısmı yeşilimsi, alt kısmı ise kirli beyazdır. Yine de farklı olarak, göze çarpan çift kanat çizgisi ve uzun kaş çizgisi vardır. Ürkek bir kuş değildirler ama ağaçlardaki yaşam tarzları yüzünden zor gözlemlenirler. Sürekli hareket halindedirler. Ötüşleri zayıf ve yüksek sesli olup zayıfça iki heceden ibarettir.
Ötücü kuşlar ile ilgili bu madde bir taslaktır. Madde içeriğini geliştirerek Vikipedi'ye katkıda bulunabilirsiniz. Малий за розмірами птах: довжина тіла близько 10 см, а вага 5 або 7 г. Зверху цей птах має зеленкувато-оливковий колір, через тім'я проходить ледь помітна жовтувата смуга, низ білуватий, на покривних перах крила є дві світло-жовті поперечні смужки, махові й стернові пера бурі, дзьоб і ноги бурі.
Зазвичай тримається в кронах дерев там, де вони є, і будучи сполоханим ховаються в них, хоча й вирізняється довірливістю. Раціон вівчарика лісового складають комахи.
Гніздо будує на землі, спираючи його до якоїсь опори — коренів дерев; розміщує гнізда також на горбках. Гніздо пухке, кулясте, з бічним входом. Кладка складається з 5-6 білих яєць, які покриті червонувато-бурими і глибокими лілуватими плямами. Самка насиджує яйця протягом 11-13 днів. Пташенята починають вилітати з гнізда десь за 12 днів після вилуплення.
Ареал вівчарика лісового простягається від Уралу до Анадиру, на південь до Саян, Кентея та Кореї. На зимівлю відлітає в Індію, Бірму та Індокитай. Вкрай рідко трапляється в Західній Європі, іноді й зимує там. В Україні рідкісний залітний вид, зареєстровано біля Молочного лиману, що в Запорізькій області[джерело?].
Це незавершена стаття з орнітології.Chích mày vàng (danh pháp hai phần: Phylloscopus inornatus) là một loài chim trong họ Phylloscopidae.[1] Loài chích này sinh sản ở khu vực ôn đới của châu Á. Nó loài di cư mạnh, trú đông in đông nam Á và một ít sang tận tây Âu.
Chích mày vàng (danh pháp hai phần: Phylloscopus inornatus) là một loài chim trong họ Phylloscopidae. Loài chích này sinh sản ở khu vực ôn đới của châu Á. Nó loài di cư mạnh, trú đông in đông nam Á và một ít sang tận tây Âu.
Phylloscopus inornatus (Blyth, 1842)
Охранный статус
Пе́ночка-зарни́чка[1] (лат. Phylloscopus inornatus) — певчая птица из семейства пеночковых (Phylloscopidae). Ранее выделялось три подвида, однако сейчас два выделены в отдельный вид Пеночка тусклая (P. humei и его подвид P. humei mandellii)[2][3][4].
Очень маленькая пеночка, размах крыльев составляет около 16 см, длина 9—10 см. Размеры крыла 5—6, хвоста 3,5—4 см. Вес пеночки-зарнички составляет от 4 до 9 г. Верхняя сторона пеночки-зарнички окрашена в оливково-зеленый цвет, есть одиночная светлая полоса или пестрые пятнышки вдоль темени и парные светлые полосы от клюва над глазами к затылку и поперек крыльев. Низ желтовато-белый. Клюв в основном бурый, жёлтый у основания. Ноги красновато-бурые. В окраске молодых особей жёлтый и зелёный цвета выражены меньше[5][6].
Пеночка-зарничка с мая по октябрь встречается от Урала и Казахстана до Чукотского полуострова, Приамурья и Уссурийского бассейна, в субальпийской зоне юго-восточного Прибайкалья, Туркестане, Монголии и северо-восточном Китае. На зимовку улетает в Индию, Бирму, на Индокитай[7][8]. Очень редко встречается в западной Европе, иногда зимует там[9].
Места обитания пеночки-зарнички — негустые хвойные и смешанные леса и редколесья, кустарниковые заросли, сады и рощи. Избегает как крайне открытых мест, так и густых темнохвойных лесов[10].
Пеночки-зарнички питаются насекомыми[10].
Звучание песни пеночки-зарнички напоминает посвист зяблика, завершается характерным жужжанием «ц-ц-ц-цит-жжии…». Песня короткая, когда поёт, расправляет крылья. Крик — негромкий свист «вист»[10].
Строят под кустами, упавшими ветками из сухих колосьев, мха, трухи, хвои рыхлое, слабо скрепленное шалашевидное гнездо. Кладка (5—7 яиц) находится на травяной выстилке, иногда используется шерсть животных. Яйца белые с коричневыми и темно-красными пятнами и точками, 14—17 мм в длину, 10—12 в поперечном разрезе. Самка насиживает яйца в течение 11—13 дней. Кормят птенцов самец и самка. Птенцы начинают вылетать из гнезда примерно через 12 дней после вылупления[10].
Пе́ночка-зарни́чка (лат. Phylloscopus inornatus) — певчая птица из семейства пеночковых (Phylloscopidae). Ранее выделялось три подвида, однако сейчас два выделены в отдельный вид Пеночка тусклая (P. humei и его подвид P. humei mandellii).
黄眉柳莺（学名：Phylloscopus inornatus）为柳鶯科柳莺属的鸟类。该物种的模式产地在印度。[1]
保全状況評価[1] LEAST CONCERN
分類 界 : 動物界 Animalia 門 : 脊索動物門 Chordata 亜門 : 脊椎動物亜門 Vertebrata 綱 : 鳥綱 Aves 目 : スズメ目 Passeriformes 亜目 : スズメ亜目 Passeri 科 : メボソムシクイ科 Phylloscopidae 属 : メボソムシクイ属 Phylloscopus 種 : キマユムシクイキマユムシクイ （黄眉虫喰、学名：Phylloscopus inornatus） は、メボソムシクイ科に分類される鳥類の一種である。
ヒマラヤ山脈の北側の中国内陸部、中央アジア東部、ロシア東部で繁殖する。冬期は、インド、東南アジアなどに渡りをおこない越冬する。
全長約10.5cm。ムシクイ類中では小型の種である。体の上面は黄緑色で下面は少し黄色がかった白色である。カラフトムシクイとよく似ているが、頭央の黄色の線が不鮮明なことと、体上面の色がやや暗めの黄緑色で腰も同色であることで区別できる。眉斑は黄色味を帯びた白である。
森林で生活する。
食性は動物食で、昆虫類を主に食べる。
上から2番目がキマユムシクイ
.jpg)
_-_geograph.org.uk_-_419136.jpg)
.jpg)
.jpg)
,_Parc_du_Slot,_Woluw%C3%A9-St.-Lambert,_Brussels_(34111120896).jpg)
|date= (help)CS1 maint: Uses authors parameter
この項目は、鳥類に関連した書きかけの項目です。この項目を加筆・訂正などしてくださる協力者を求めています（ポータル鳥類 - PJ鳥類）。 