الأسماء في صفحات التنقل
Xəzər təlxəsi və ya Sarıqarın təlxə (lat. Dolichophis caspius) — Suilanı fəsiləsinə aid iri ilan növü. Nəyinki iri ölçüləri ilə seçilir həmdə çox güçlü hirsi ilə seçilir.
Avropanın ən iri ilanlarında biridir. Onun uzunluğu 200 sm, bəzən isə 250 sm ola bilir. Bu növə daxil olan ilanlar Egey dənizi adalarında yaşayan papulyasiyaları isə 100 sm təşkil edirlər. Erkəklər əsasən dişilərdən iri olurlar. Başları kiçik olur. Yetkin iilanların bel hissəso çoşqun-zeytunu, parlaq-sarı və ya qırmızı olur.
Areldan kənarda onu Balkan təlxəsi (Hierophis gemonensis) və ya Kərtənkələyəbənzər ilana oxşayırlar.
Onlar əsasən Balkan yarımadası, Cənubi Moldova, Ukrayna və Rusiyanın qərb çöl sahələrində, Cənubi Qafqaz ölkələrində, Şimali Türkiyə, Şərqi Qazaxıstan, Şimali İran ərazilərində yayılmışdır.
Onlara açıq və yarımaçıq sahələrdə, üzümlüklərdə, kolluqlarda və çay kənarlarında yaşayırlar[1]. Nadir hallarda yollarda avtomobil təkərləri altında qalırlar. Ümumilikdə isə onlara 1500-1600 metr yüksəkliklərə belə yayıla bilirlər.
Qışlamadan mart aprel ayları qayıdır. Günün əsasən işıqlı vaxtları ov edirlər. İsti vaxtlarda gecələr aktivləşirlər. Əsasən gəmiricilər və kərtənkələlərlə qidalanır.
Çütləşmə aprel-may aylarında baş verir. 2,5 aydan sonra dişi 5-18 yumurta (45×22 mm) qoyur. Balalar 30 sm olmaqla sentyabrda yumurtadan çıxır. Təbii şəraitdə 8-10 il yaşayırlar.
Xəzər təlxəsi çox aqresiv olur. Digər ilanlardan fərqli olaraq onlar insanları gördüyü zaman qaçmırlar. Əksinə 1,5-2 m atışlar edərək insanın üzünü dişləmək istəyirlər. Dişləməsi ağrılı olsada insan səhətinə ciddi təhlükəsi yoxdur.
Xəzər təlxəsi və ya Sarıqarın təlxə (lat. Dolichophis caspius) — Suilanı fəsiləsinə aid iri ilan növü. Nəyinki iri ölçüləri ilə seçilir həmdə çox güçlü hirsi ilə seçilir.
Štíhlovka kaspická (Dolichophis caspius) je druh nejedovatého hada z čeledi užovkovitých. Obývá Balkánský poloostrov, kde zasahuje na sever až do Maďarska (kopec Sas-hegy na předměstí Budapešti),[2] ostrovy v Egejském moři, Malou Asii, Zakavkazsko, severní Írán, stepi Ukrajiny, jižního Ruska a Kazachstánu. V literatuře se objevily také zprávy o výskytu na Slovensku, které však nebyly potvrzeny.[3]
Tělo pokryté hladkými šupinami je štíhlé, hlava je od krku viditelně oddělena, zorničky jsou kruhové. Hřbet má žlutohnědou až šedohnědou barvu s černými příčnými pruhy, které ve stáří postupně blednou, břicho je světle žluté. V dospělosti měří zhruba 170–200 cm, byli však pozorováni i jedinci až třímetroví, štíhlovka kaspická je tak spolu se šírohlavcem ještěrčím považována za nejdelšího hada Evropy.[4]
Je aktivní ve dne, vyhledává slunné kamenité stráně porostlé keři, mezi nimiž může najít úkryt. Před člověkem nemá respekt a pokud ji někdo vezme do ruky, může mu uštědřit bolestivé kousnutí. Loví menší plazy, ptáky a savce. Období rozmnožování je v dubnu až květnu, samice snáší pět až osmnáct vajec, mláďata se líhnou v září. Dožívají se asi deseti let.
Původně byla řazena do rodu Coluber, poté do rodu Hierophis a od roku 2004 je jedním ze čtyř druhů rodu Dolichophis (doslova „dlouhý had“). Rozeznávají se dva poddruhy, D. c. caspius a D. c. eiselti.
Obrázky, zvuky či videa k tématu štíhlovka kaspická ve Wikimedia Commons
Štíhlovka kaspická (Dolichophis caspius) je druh nejedovatého hada z čeledi užovkovitých. Obývá Balkánský poloostrov, kde zasahuje na sever až do Maďarska (kopec Sas-hegy na předměstí Budapešti), ostrovy v Egejském moři, Malou Asii, Zakavkazsko, severní Írán, stepi Ukrajiny, jižního Ruska a Kazachstánu. V literatuře se objevily také zprávy o výskytu na Slovensku, které však nebyly potvrzeny.
Die Balkan-Springnatter (Dolichophis caspius, Syn.: Hierophis caspius, Coluber caspius) auch als Kaspische Springnatter oder Kaspische Pfeilnatter bekannt, zählt innerhalb der Familie der Nattern (Colubridae) zur Gattung Dolichophis. Die Art wurde erstmals im Jahre 1789 von Johann Friedrich Gmelin wissenschaftlich beschrieben.
Die Balkan-Springnatter kann eine Körperlänge von 140 bis 170 cm erreichen. Mit Sonderexemplaren von über 200 cm zählt sie zu den größten Schlangenarten Europas. Sie ist eine große, aber im Allgemeinen verhältnismäßig sehr schlank gebaute Natter mit langem Schwanz. Der Kopf ist klein und setzt sich nur wenig vom Körper ab, er weist große Augen mit runden Pupillen auf. Ausgewachsene Balkan-Springnattern haben eine graue bis olivfarbene Grundfärbung ohne besondere Zeichnung oder Muster. Allerdings zeigen sich in der Mitte der dunkleren Körperschuppen je ein heller und länglich geformter Kern, dies lässt die Schlange gegebenenfalls leicht gestichelt erscheinen. Individuen der südöstlichen Balkanhalbinsel sind häufig durch einen rötlich oder orange gefärbten Kopf gekennzeichnet. Die Schuppen der Bauchseite sind heller, meist olivgelb bis orangegelb und ohne Musterung. Jungtiere haben im Gegensatz zu den adulten Balkan-Springnattern ein dunkles Barrenmuster auf dem Rücken und an den Flanken Flecken auf hellem Grund. Achtet man auf die Beschuppung dieser Art, zeigen sich bei ihr glatte und nicht gekielte Körperschuppen, 19 Rückenschuppenreihen, am Kopf ein Zügelschild (Loreale), zwei Voraugenschilder (Praeocularia), wobei das obere sichtbar größer ist, zwei bis drei Hinteraugenschildchen (Postocularia), am vorderen Rand des Auges ein Unteraugenschild (Suboculare) und zwischen 7 und 9, meist jedoch 8 Oberlippenschilder (Supralabialia), wobei das vierte und fünfte an den Unterrand des Auges stoßen. Die Kopfoberseite weist äußerst große Schilder auf.
Die Balkan-Springnatter hat ein weitreichendes Verbreitungsgebiet. Sie kommt auf der Balkanhalbinsel, im Süden Rumäniens[1], in Griechenland mitsamt den Ägäisinseln (ausgenommen Peloponnes, Kreta und die Halbinsel Attika), in der Türkei, rund um das Schwarze Meer und nach Osten hin bis zum Kaspischen Meer vor. In Ungarn ist sie der einzige Vertreter ihrer Gattung.[2] Zu den von ihr besiedelten Lebensräumen zählen in erster Linie offene Landschaften mit steppenartigem Charakter, leichtem Buschbestand und Grasland, Geröllhänge und -halden, Wiesen und Lichtungen in Laubwäldern, Weinberge sowie verwilderte Gärten.
Die Balkan-Springnatter ist eine tagaktive und am Boden lebende Schlange, die vor allem morgens und spät am Nachmittag beim Sonnenbaden beobachtet werden kann. Das Tier ist immer bereit zur Flucht, bei Annäherung und wenn sie aufgeschreckt wird, verzieht sich die Balkan-Springnatter mit einem lauten Rauschen in das nächstbeste Gebüsch. Wird sie in die Enge getrieben oder gar ergriffen, beißt sie äußerst heftig um sich und kann schmerzhaft zubeißen. Den Namen „Springnatter“ hat sie ihrer Fähigkeit, beim Zubeißen bis zur Hälfte ihrer Körperlänge nach vorn schnellen zu können, zu verdanken; glaubt man den Kasachen, so lässt die Schlange so sogar Pferde durchgehen. Zum Beutespektrum ausgewachsener Balkan-Springnattern zählen allerlei Kleinsäuger, darunter Hausmäuse, Ratten und Hamster, Vögel, Reptilien wie Echsen und kleinere Schlangen und Froschlurche. Jungschlangen hingegen fangen kleine Eidechsen, größere Echsen und gelegentlich Schlangen.[3]
Über die kalte Jahreszeit hält die Balkan-Springnatter, abhängig vom regionalen Klima und der Höhenlage, vier bis sechs Monate lang Winterruhe an einem frostgeschützten Ort.
Die Paarungszeit beginnt direkt nach der Winterruhe, dann suchen sich die Männchen bereitwillige Weibchen. Ist die Kopulation geglückt und die Eizellen wurden befruchtet, legt ein Weibchen bald ihre Eier in einem Gelege mit einem Umfang von circa sechs bis zwölf Eiern beispielsweise in einer Erdhöhle, unter Steinen, in einem Laubhaufen oder einem ähnlichen, geschützten und leicht feuchten Ort ab. Der Schlupf der Jungschlangen erfolgt zwischen Anfang und Mitte September.
Während die Kaspische Springnatter von The Reptile Database in die Unterarten Dolichophis caspius caspius (Gmelin, 1789) und Dolichophis caspius eiselti (Zinner, 1972) eingeteilt wird[4], hat sie neueren Untersuchungen zufolge jedoch keine Unterarten.[5]
Die Balkan-Springnatter (Dolichophis caspius, Syn.: Hierophis caspius, Coluber caspius) auch als Kaspische Springnatter oder Kaspische Pfeilnatter bekannt, zählt innerhalb der Familie der Nattern (Colubridae) zur Gattung Dolichophis. Die Art wurde erstmals im Jahre 1789 von Johann Friedrich Gmelin wissenschaftlich beschrieben.
Ο έφιος, Dolichophis caspius (Gmelin, 1789) αποτελεί ένα φίδι της οικογένειας Colubridae. Πρόκειται για μη δηλητηριώδες και ακίνδυνο για τον άνθρωπο φίδι.
Ημερόβιο, δραστήριο φίδι, αρκετά νευρικό και γρήγορο. Αποτελεί ένα από τα μεγαλύτερα σε μήκος φίδια στην Ελλάδα και την Ευρώπη, καθώς μπορεί να φτάσει τα 200cm. Τρέφεται με τρωκτικά και σαύρες, αλλά και με άλλα φίδια και πτηνά. Τα νεαρά άτομα τρέφονται με έντομα και μικρές σαύρες. Θα αμυνθεί σθεναρά αν απειληθεί σηκώνοντας το μπροστινό μέρος του σώματος ψηλά, "σφυρίζοντας" δυνατά και προσποιούμενο επίθεση.[1]
Απαντάται στην Βαλκανική χερσόνησο και την Ανατολική Ευρώπη.[2] Στην Ελλάδα εντοπίζεται στην ηπειρωτική Ελλάδα (έως και την Στερεά Ελλάδα), την Εύβοια και σε πολυάριθμα νησιά (Κέρκυρα, Κεφαλονιά, Θάσος, Σαμοθράκη, Αλόννησος, Άνδρος, Σύρος, Τήνος, Κέα, Κύθνος, Σέριφος, Σίφνος, Λήμνος, Λέσβος, Χίος, Σάμος, Φούρνοι, Αγαθονήσι, Κως, Ικαρία, Πάτμος, Κάλυμνος, Νίσυρος, Κάρπαθος).[1]
Ο έφιος, Dolichophis caspius (Gmelin, 1789) αποτελεί ένα φίδι της οικογένειας Colubridae. Πρόκειται για μη δηλητηριώδες και ακίνδυνο για τον άνθρωπο φίδι.
Жолт смок (науч. Dolichophis caspius или Coluber caspius) — чест вид змија од фамилијата на смоковите (Colubridae) застапена во Македонија[1], на Балканот и делови од Источна Европа. Ова е најголемата змија во Македонија и цела Европа.
Оваа змија е најголемата во Европа. Обично достигнува должина од 140 до 160 см, но има и примероци долги по 200 см. Најголемата забележана била долга 250 см[2][3] Не е отровна и претежно е активна преку ден. Главата продолжува кон телото со дебел врат. Има округли зеници, 19 реда мазни лушпи во средината на телото (иако ретко се среќаваат по 17). Грбните лушпи имаат по две пори на задниот раб. Средишниот дел на лушпата има посветла боја.[2] Грбната страна од телото е сивокафеава и има белези што се јасно изразени во младоста, но избледнуваат кога единката ќе стане возрасна. Стомачната страна на телото е светложолта или бела.
Жолтиот смок прв го завел Јохан Фридрих Гмелин во 1789 г. и оттогаш има добиено повеќе научни имиња. Еве ги сите синоними:[4]
Оваа змија се среќава на Балканот, делови од источна Европа и мали делови од Мала Азија. Покрај Македонија, живее во Албанија, Бугарија, Грција, Србија, Романија, Хрватска, Црна Гора, Босна и Херцеговина, Словенија, јужна Словачка, европска Турција, Молдавија, јужна Украина, јужна Русија, Казахстан, Јордан и јужна Унгарија.[4][5] Според испитувањата, утврдено е дека жиевалиштата обично се наоѓаат во ниските поречија (испитани се Дунав и Олт).[6]
Жолтиот смок се храни со мали цицачи, гуштери, птици и други змии. Иако не е отровна, оваа змија важи за жестока бидејќи каса веднаш и без предупредување. Се смета за благотворна во земјоделството бидејќи јаде глодари кои се штетни за културите.[2]
Жолт смок (науч. Dolichophis caspius или Coluber caspius) — чест вид змија од фамилијата на смоковите (Colubridae) застапена во Македонија, на Балканот и делови од Источна Европа. Ова е најголемата змија во Македонија и цела Европа.
The Caspian whipsnake (Dolichophis caspius, sometimes also Coluber caspius) also known as the large whipsnake (among various other species in genus Dolichophis/Coluber), is a common species of whipsnake found in the Balkans and parts of Eastern Europe.
The Caspian whipsnake is perhaps the largest species of snake in Europe. It typically grows to around 140–160 cm (55–63 in) in length, though a few may exceed a length of 200 cm (79 in). The record sized specimen was approximately 250 cm (98 in)[2][3] Body mass can be commonly from 120 to 673 g (4.2 to 23.7 oz).[4] This species is not venomous and is mostly active during the day. The head is joined to the body by a thick neck. Its pupils are round. Nineteen rows of smooth scales can be found at the middle body, though rarely there may be seventeen. Dorsal scales each have two apical pits at the posterior edge. The centre of the scale is lighter in colour than the edges.[2] The dorsal side is grey-brown and features markings which are distinctive in juveniles and young snakes but fade with age. The ventral side is light yellow or white.
Since its original description by Johann Friedrich Gmelin in 1789, D. caspius has been known by many names. A list of such synonyms is given below:[5]
Nota bene: In a synonymy, names without dashes are new taxa (described as new species). However, names with dashes are just new combinations (moved to a different genus, changed from species to subspecies, etc.).
The Caspian whipsnake is found in the Balkan peninsula, parts of Eastern Europe and a small portion of Asia Minor. It may be found in Albania, Bulgaria, Greece, North Macedonia, Serbia, Romania, Croatia, Turkey, Moldova, Montenegro, southern Ukraine, southern Russia, Kazakhstan, and southern Hungary.[5][6] Results from a survey indicate their habitats may be distributed along low areas near major rivers, such as the Danube and the Olt River.[7]
It was previously assumed extinct in Moldavia (eastern Romania, southern Ukraine, and western Moldova), where it was only known from two sites, and not observed since 1937.[8] Three specimens were collected in May 2007 in Galați County, somewhat dispelling this belief.[8] Though it is known to be common in the Dobrudja area, knowledge of its distribution in other areas is poor. It is believed to be very rare in these parts, and may also be highly threatened. National legislation has declared D. caspius to be "a species of community interest" and thus must be strictly protected.[7]
In Hungary, it was formerly thought only to exist in two areas: one near the capital of Budapest, and another near Szársomlyó. However, a recent survey of the region has yielded several previously unknown whipsnake habitats along the River Danube, including sites near Dunaújváros and Dunaföldvár.[9] As in Romania, D. caspius is a protected species in Hungary.[9]
Recently observed specimens of D. caspius were found in grassy, open areas with sparse shrubbery. They have also been found in open, bushy areas, specifically, between the Danube Meadow and Romanian Plain, near Căscioarele.[7] Vine covered areas were found near this habitat as well. At Drăgăneşti Olt, the species was found on a hilly slope.[7] Its habitat also includes rocky riverbanks and swampy areas, as well as gardens and cemeteries.
The Caspian whipsnake is a generalist predator and feeds on various vertebrates. Its diet may include small mammals, lizards, birds, and other snakes.[10] Though not venomous, the Caspian whipsnake is considered "ferocious" and bites quickly and without warning. Due to its ability to consume rodents which may harm crops, it is valued as natural pest control.[2]
Data on the conservation status of D. caspius in many regions are sparse. Whilst it is known to be common in the Dobrudja area, it may be rare and threatened in other areas. In Drăgăneşti Olt, Romania, road-killed snakes are a "common sight" to locals. Traffic-related deaths may be a cause of their decline in Romania.[7] One of the recently observed habitats, the Romanian Plain, is known to be heavily affected by agriculture. Habitat loss to agriculture may also be a cause of the species' decline in Romania.[7]
{{cite journal}}: CS1 maint: multiple names: authors list (link) The Caspian whipsnake (Dolichophis caspius, sometimes also Coluber caspius) also known as the large whipsnake (among various other species in genus Dolichophis/Coluber), is a common species of whipsnake found in the Balkans and parts of Eastern Europe.
Dolichophis caspius Dolichophis generoko animalia da. Narrastien barruko Colubridae familian sailkatuta dago.
Dolichophis caspius Dolichophis generoko animalia da. Narrastien barruko Colubridae familian sailkatuta dago.
Dolichophis caspius est une espèce de serpents de la famille des Colubridae[1].
Cette espèce se rencontre[1] :
Dolichophis caspius mesure jusqu'à 200 cm. Les écailles de son dos sont plus sombres sur leur pourtour qu'à leur centre. Ses flancs sont gris-brun avec des taches qui s'atténuent avec l'âge. Sa face ventrale est jaune clair ou blanche. Sa tête se distingue nettement du corps. Ses yeux présentent des pupilles rondes.
Il s'agit d'un serpent aux mœurs essentiellement diurne et qui n'est pas venimeux bien que relativement agressif et prompt à mordre lorsqu'il est dérangé.
Il se nourrit de petits vertébrés : petits mammifères, lézards, oiseaux, serpents... Sa capacité à consommer des rongeurs considérés comme nuisibles pour l'agriculture en fait un allié dans la lutte contre les ravageurs.
Selon Reptarium Reptile Database (14 février 2014)[2] :
Dolichophis caspius est une espèce de serpents de la famille des Colubridae.
Multimedia w Wikimedia Commons Połoz kaspijski (Dolichophis caspius, syn. Coluber caspius) − duży wąż z rodziny połozowatych, występujący pospolicie na Bałkanach i w niektórych regionach Europy Wschodniej.
Bardzo duży, smukły wąż, o lśniących, gładkich łuskach i dużych oczach z okrągłą źrenicą. Głowa mała, wyróżnia się od reszty ciała. Dorasta do 170 - 250 cm (wyjątkowo nawet 300 cm). Ubarwienie dosyć zmienne - od jasnego, oliwkowego lub żółtawego, po ciemny brąz lub czerń, zawsze jednak z jaśniejszym środkiem łusek; wąż wydaje się być lekko prążkowany. Brzuch może być ubarwiony żółtawo, czerwonawo lub nawet ciemnobrązowo. U młodych występują na grzbiecie i bokach ciemne plamy lub pasy, które zanikają z wiekiem.
Połoz kaspijski zamieszkuje spory obszar, od Uralu na wschodzie, po Węgry i pogranicze słoweńsko - chorwackie na zachodzie. W Europie zamieszkuje północno - wschodnią Grecję, Albanię, Serbię, Macedonię Północną, Bułgarię, południową część Rumunii, wybrzeże Morza Czarnego od Bosforu aż po Deltę Dunaju, a także południowe Węgry i północno - wschodnią Chorwację. Zasiedla stanowiska suche i obficie nasłonecznione, zarówno na nizinach jak i w górach. Jego ulubione siedliska to stepy, kamieniste zbocza, luźne zadrzewienia i zagajniki.
Wąż ten prowadzi dzienny tryb życia, wygrzewając się w słońcu głównie w godzinach rannych oraz polując na różne kręgowce - głównie gryzonie, niewielkie ptaki i jaszczurki.
Połoz kaspijski jest jajorodny - po kopulacji, w maju lub czerwcu, samica składa od 5 do 15 (rzadko) jaj – najczęściej w dołku pod kamieniem lub gałęzią[1].
Wąż szybki i ruchliwy, schwytany najczęściej broni się zaciekle sycząc i gryząc; jest niejadowity, ale ze względu na swoje rozmiary może boleśnie zranić. W niewoli oswaja się jednak dość szybko i jest dość łatwy w hodowli - wymaga jednak dużego terrarium, ciepłego i suchego[2].
1. http://www.reptilia.dk/Krybdyr_vi_har_holdt/Slanger/Coluber_jugularis/coluberjugularis.htm
2. http://www.youtube.com/watch?v=vf3QkKYD4V4&feature=related
Połoz kaspijski (Dolichophis caspius, syn. Coluber caspius) − duży wąż z rodziny połozowatych, występujący pospolicie na Bałkanach i w niektórych regionach Europy Wschodniej.
A Coluber caspius é uma serpente encontrada na área dos Bálcãs. É uma das maiores cobras da Europa e pode chegar até 250 cm. Elas são normalmente menores entre 140–160 cm. Estas cobras são encontradas em diferentes habitats, mas preferem encostas de rocha, ruínas, fendas de pedras e frequentemente perto de construções. Seu período de atividade é durante o dia e sua dieta é ampla e bem diferenciada. Elas preferem répteis como outras cobras ou lagartos, mas as adultas também predam aves e roedores. Juvenis predam quase exclusivamente lagartos. Não são venenosas, porém agressivas.
Șarpele rău sau șarpele cu abdomenul galben (Dolichophis caspius,[6] cu o denumire mai veche Coluber jugularis caspius) este un șarpe neveninos din familia colubridelor (Colubridae),[7] de până la 2 m lungime, care trăiește în locurile uscate și călduroase din silvostepa din sud-estul Europei (inclusiv în România și Republica Moldova), Asia Mică și vestul Asiei. În România este mai des întâlnită în sudul Olteniei și Munteniei, sudul Banatului, sud-estul Moldovei și în mai multe localități din Dobrogea. Preferă liziera pădurilor, tufărișurile, coastele sau viroagele cu loess sau stâncile unde există vegetație arbustivă sau arborescentă. Are spatele cafeniu, brun-gălbui sau brun-cenușiu cu o dungă mediană longitudinală deschisă pe fiecare solz. Abdomenul este galben. Se hrănește cu șopârle de ziduri, gușteri, hârciogi, popândăi, șoareci și șobolani. Prinde prada cu o viteză uluitoare, apucând-o cu gura și o sugrumând-o prin încolăcire. Este cel mai rapid șarpe din România, alunecând cu viteza săgeții, încât de-abia poate fi văzut. Se cațără cu mare iuțeală pe arbuști, copaci și pe stânci. Este un șarpe agresiv și rău, mai ales masculii. Atacă omul la față sau la mână; mușcătura nu este veninoasă, dar este dureroasă, sângerează și se poate infecta. Atacă și oile sau vacile aflate la păscut mușcându-le de bot. Împerecherea are loc în luna mai. La sfârșitul lunii iunie începutul lunii iulie, femela depune în locuri ascunse 5-20 ouă. Puii eclozează în prima jumătate a lunii septembrie. În condiții naturale, trăiește până la șapte ani.
Sunt cunoscute două subspecii ale speciei Dolichophis caspius:[8]
Șarpele rău are o talie mare atingând o lungime totală maximă a corpului de 2,5 metri și este considerat cel mai mare șarpe din fauna Europei, dar de obicei sunt întâlnite exemplare de 1,5-2 m. În România are o lungime maximă de 2 m, fiind unul dintre cei mai mari șerpi din fauna noastră.
În condiții naturale trăiește până la șapte-opt ani.
Capul este oval și alungit, ușor separat de gât. Vârful botului este obtuz și rotunjit. Trunchiul foarte lung, relativ gros. Coada este lungă și subțire. Raportul lungimea totală / lungimea cozii este de 2,6-3,5. Ochii sunt relativ mari, în contact nemijlocit cu scuturile supralabialele 4 și 5 și au pupile rotunde. În dreptul ochilor se află un cantus distinct, concav. Dinții maxilari au o lungime inegală, fiind mai lungi în partea posterioară a maxilarului, ultimii doi dinți sunt adesea despărțiți de ceilalți printr-un interval îngust.
Date biometrice la exemplarele din România. Lungimea totală (cap + trunchi + coadă) 1160-1840 mm (în medie 1496,6 mm) la masculi, 800-1272 mm (în medie 1065,8 mm) la femele. Lungimea cap + trunchi (de la vârful botului la marginea anterioară a fantei cloacale) este de 695-1345 mm (în medie 1044 mm) la masculi; 655- 977 mm (în medie 817,6 mm) la femele. Lungimea cozii: 351-460 mm (în medie 409,8 mm) la masculi, 268-295 mm (în medie 281,4 mm) la femele. Lungimea capului (de la vârful botului până la colțul gurii): 30 mm la masculi, 20 mm la femele. Lățimea capului (măsurată între colțurile gurii) 22-24 mm la masculi, 12 mm la femele.
Folidoză (forma și dispoziția solzilor și scuturilor tegumentare). Șarpele rău se caracterizează prin solzi dorsali netezi (fără carene), fiecare solz cu două găurele (pori) apicale la vârf și sunt dispuși în jurul mijlocului trunchiului în 19 (rar 17 sau 21) șiruri transversale. Marginile scuturilor ventrale formează pe laturile corpului carene longitudinale slab exprimate.
Scutul rostral distinct din perspectivă dorsală, puțin mai lat decât înalt și este ușor îndoit pe suprafața superioară a botului și ușor intercalat printr-un unghi obtuz între scuturile internazale. Scutul frontal egal sau puțin mai scurt decât scuturile parietalele, scobit pe ambele laturi și aproape egal de lat ca scutul supraocular. Scutul frenal mic, de obicei mai lung decât înalt. Nara este situată între două plăci. Au un singur scut preocular mare și înalt, fără a atinge însă scutul frontal; foarte rar scutul preocular este divizat sau semidivizat în 2 scuturi. Sub scutul preocular se află un scut subocular mic situat între al treilea și al patrulea scut supralabial. În spatele ochiului se află două scuturi postoculare (rareori trei).
Scuturile temporale sunt 2 + 2 (sau 2 + 3), adică dispuse în 2 rânduri cu câte 2 scuturi în fiecare (mai rar în al doilea rând se află 3 scuturi). Au 8 (rar 7 sau 9) scuturi supralabiale (♂, ♀ 8/8, variații 9/7, 9/8), al 4-lea și a 5-lea scut supralabial se află în contact cu ochiul. Scuturile sublabiale în număr de 8 (♂, ♀ 8/8, variații 9/9, 10/10) se află în contact cu scuturile inframaxilarele anterioare. Pe linia median-ventrală a capului se află 2 perechi de scuturi inframaxilare, cele anterioare de obicei mai scurte decât cele posterioare. La exemplarele tinere scuturile inframaxilare posterioare se ating reciproc, iar la adulți sunt de obicei separate de un rând de solzi mici.
Pe partea ventrală au 160-221 (la masculi 189-198, în medie 193,3, la femele 202-211 în medie 204,5) de plăci ventrale angulate lateral. Scutul anal este divizat. În urma orificiului cloacal se află 87-131 (la masculi de obicei 80-107, în medie 100,6, la femele 91-99, în medie 95,6) perechi de plăci subcaudale.
Dimorfismul sexual este evident: masculii adulți sunt mai mari decât femelele, au capul mult mai mare. De asemenea, ei au mai puține scuturi ventrale (sub 196) și mai multe scuturi subcaudale. [9] [10]
Șarpele rău este răspândit în sud-estul Europei și vestul Asiei: din Ungaria, sudul României, Bulgaria, Republica Moldova, sudul Ucrainei și Crimeea spre est până la poalele nordice ale Caucazul Mare, Povolgia (în regiunile Rostov, Volgograd și Astrahan) și estul Kazahstanului, la nord până la 50° latitudine nordică și la sud până în Bosnia, Albania, Grecia (cu excepția insulelor din Marea Egee), nordul Turciei și Iordania. Pe coasta de vest a Mării Caspice se întâlnește până la granița Daghestanului cu Azerbaidjan (Hacimaz).
A fost găsit în următoarele țări: Ungaria, sudul României, Republica Moldova, estul Bosniei-Herțegovina, Croația, Macedonia, sudul Muntenegrului, Serbia, Albania, Bulgaria, Macedonia, Grecia, vestul și nordul Turciei, Iordania, sudul Ucrainei, sud-vestul Rusiei (Daghestan și regiunile Rostov, Volgograd și Astrahan), estul Kazahstanului, Georgia, Azerbaidjan, Iran.
În România, șarpele rău trăiește în sudul Banatului și Olteniei, în partea de sud a Munteniei și în toată Dobrogea. Izolat, se întâlnește la vest de Galați.
A fost semnalat în următoarele județe:
Șarpele rău este o specie euritopă, xerofilă și termofilă, fiind iubitor de căldură și de locuri uscate.
Trăiește în stepă deschisă, în silvostepă, prin pădurile de stepă și de munte nu prea umbrite, la marginile pădurilor de stepă, în tufărișurile din apropierea drumurilor, în semideșert, în nisipurile și pantele pietroase și argiloase tari de munte acoperite cu vegetație (arbori și arbuști), în grohotișurile pietroase și printre stânci, pe pantele vâlcelelor și ravenelor, pe malurile râpelor, pe coastele abrupte de-a lungul malurilor râurilor, în trestiișuri uscate. În Caucazul de Nord pătrunde în regiunile de deșert cu barcane de nisip. În perioadele secetoase ale anului este adesea întâlnit în luncile râurilor și terasele riverane și chiar în locuri mlăștinoase. Adesea este găsit, în căutare hranei și locurilor pentru depunerea ouălor, prin diferite ruine, inclusiv în ruinele caselor, în anexele gospodăriilor sau în clădirile caselor, sub stogurile și căpițele de fân, prin livezi, vii și alte locuri similare. În munți se urcă până la o altitudine de 2000 metri deasupra nivelului mării. În Caucaz se întâlnește la înălțimi de până la 1500-1600 m.
În România șarpele rău trăiește în silvostepă în locuri uscate și călduroase. Preferă liziera pădurilor, preajma tufișurilor, pantele sau viroagele cu loess sau stâncăriile, unde există o vegetație arbustivă sau arborescentă.
Ca adăposturi servesc galeriile rozătoarele (popândăilor și gerbililor), fisurile solului, golurile din grămezile de pietre, grohotișurile pietroase din vâlcelele de stepă, tufișurile, golurile de lângă rădăcini și scorburile joase.
De obicei, acești șerpi sunt foarte fideli locurile lor de trai permanente și se întorc înapoi la ele, chiar dacă s-au îndepărtat pe o distanță considerabilă.
În sudul Crimeei se întâlnesc în medie 1 exemplar pe 2 km lineari; în nordul Daghestanului - 3-4 șerpi pe 1 km linear, iar în sudul Armeniei - în medie 1 exemplar pe 3 km lineari.
Șarpele rău în sezonul rece hibernează în galeriile rozătoarelor și alte adăposturi din pământ. Hibernarea durează aproximativ jumate de an (de la jumătatea lui septembrie - începutul lui octombrie până în martie-aprilie). Pentru hibernare uneori se adună în același loc până la zece sau mai mulți indivizi. Din adăposturile de iarnă iese la sfârșitul lunii aprilie - începutul lunii mai și este activ din februarie-martie până în septembrie-octombrie. În Crimeea și Caucazul de Nord apare la suprafață după hibernare pe la sfârșitul lunii martie - începutul lunii aprilie, în sudul Ucrainei - la mijlocul lunii aprilie, iar în Transcaucazia pe la sfârșitul lunii februarie.
Șarpele rău este un șarpe diurn și stă mult la soare, umbrit în parte de vreun tufiș, și pândește șopârlele din jur. Primăvara și toamna este activ în timpul zilei, iar vara (în sezonul mai cald al anului) curba activității devine bimodală cu 2 vârfuri caracteristice (dimineața și seara).
Șarpele rău este cel mai rapid din șerpii faunei noastre, alunecând cu viteza săgeții, încât de-abia poate fi văzut. Viteza mișcărilor sale îi permite să surprindă chiar și pe gușterii cei mai vioi.
În regiunile împădurite se cațără foarte bine pe arbori și arbuști în căutarea hranei (ca șarpele lui Esculap), urcându-se cu iuțeală până ce dispare în frunziș la o mare înălțime (de până la 5-7 m). Aceeași ușurință o manifestă și în înaintarea printre stânci, unde se refugiază.
O trăsătură distinctivă a comportamentului șarpelui rău este agresivitatea lui neobișnuită. Dintre șerpii faunei noastre, șarpele rău (mai ales masculii) este cel mai agresiv și răutăcios. Printre șerpii răi pe care i-a capturat Ion E. Fuhn, existau și exemplare cu comportament neagresiv (mai ales femelele), care puteau fi luate în mână fără teamă.
La întâlnirea cu un dușman șarpele rău se ascunde în crăpăturile și golurile dintre pietre, dar de multe ori când un dușman se apropie sau la întâlnirea cu omul nu încearcă să se ascundă prin fugă, ba dimpotrivă ia o postură amenințătoare, se încolăcește în spirală, așa cum fac șerpii veninoși, ridicând partea anterioară a corpului, șuieră puternic cu furie cu gura deschisă și se aruncă asupra inamicului cu salturi rapizi lungi și încearcă să lovească în direcția feței dușmanului sau omului. Șerpii mari pot face în acest caz salturi de până la 1,5-2 m lungime. Acesta este un comportament de intimidare a adversarului pe care îl imobilizează, îl înfricoșează, creându-și răgazul necesar fugii. Comportamentul agresiv al șarpelui rău poate pune pe fugă chiar și un animal mare, chiar și un cal. Când este prins este foarte agresiv, mușcă furios fața sau mâna atacatorului. S-au relatat chiar cazuri de atac neprovocat a șarpelui rău asupra oamenilor care treceau pe alături.
Fără a fi veninoasă, mușcătura șarpelui rău adult este dureroasă, sângerează și uneori poate să se infecteze, dar de obicei este nepericuloasă pentru sănătatea omului. Adesea la păscut, oile sau vacile ce se întâlnesc cu vreun șarpe rău sunt mușcate de bot. Au fost cazuri când mușcătura s-a infectat, soldându-se cu moartea animalului respectiv.
Firesc, că caracterul răutăcios a șarpelui combinat cu o dimensiune impunătoare provocă frică, iar animalul - o antipatie generală. Existența în unele locuri a povestirilor fantastice despre boa giganți care urmăresc în stepă călătorii singuratici, au la bază întâlnirile cu șarpele rău.
Ion E. Fuhn scria despre comportamentul agresiv și atacurile neprovocate ale șarpelui rău asupra oamenilor: "Am crezut că acestea sunt exagerări, până când într-o zi de primăvară, cercetând rezervația din jurul Stațiunii zoologice Agigea, am fost avertizat de un trecător că văzuse în apropierea locului unde ne aflam un șarpe mare. Curios, am intrat într-un buruieniș des și înalt de vreo 60-70 cm, căutând șarpele. Deodată am văzut cum se mișca iarba și apoi am zărit o porțiune din corpul unui șarpe rău mare lunecând pe lângă mine și, spre uimirea mea, mărturisesc că am fost atacat de șarpe. Era un exemplar deosebit de voluminos, de circa 2 m, cu capul mare și se ridicase deasupra buruienilor, în fața mea, cu gura larg deschisă, șuierând puternic și lovind în direcția pieptului meu. Atacul s-a repetat de două-trei ori, apoi șarpele a dispărut în desiș. Chiar pentru un om obișnuit cu șerpii și conștient de caracterul inofensiv al atacului, comportamentul de intimidare al acelui șarpe avusese efectul scontat: uluirea și imobilizarea adversarului, pentru a-și crea răgazul necesar fugii." [10]
Se hrănește în principal cu șopârle: șopârlă de câmp (Lacerta agilis), șopârlă de stâncă (Darevskia saxicola), șopârlă de iarbă (Podarcis tauricus), șopârlă de nisip (Eremias arguta), mai rar cu păsări și puii și ouăle lor (ciocârlii, presuri, pietrari) și rozătoare de mărimea popândăilor sau mai mici (popândăi, șobolani, șoareci, șoareci săritori, gerbili, hamsteri cenușii), uneori cu alți șerpi (șarpe de casă), inclusiv cu cei veninoși: vipere obișnuite și vipere carenate (Echis carinatus) la mușcătura veninoasă al cărora el este indiferent. Rareori se hrănește cu amfibieni (în biotopurile relativ umede prinde broaște), insecte mari (mai ales gândaci) și păianjeni mari. Prada o găsește pe suprafața solului și în galerii. Poate scoate din galerii rozătoarele găsite. În căutare hranei se poate cățăra în arbori, unde devastează cuiburile de păsări situate nu prea înalt, dar cel mai adesea înfulecă puii de păsări care cuibăresc pe pământ.
În România hrana preferată a șerpilor tineri și maturi o formează reptilele, îndeosebi șopârlele: șopârlele de ziduri (Lacerta muralis) și gușterii (Lacerta viridis), iar pentru șerpii adulți principala pradă o reprezintă rozătoarele: hârciogii (Cricetus) și popândăii (Citellus).
În Crimeea în hrana exemplarelor studiate au fost găsite reptile - șopârla de câmp (Lacerta agilis), șopârla de iarbă (Podarcis tauricus), șopârla de stâncă (Darevskia saxicola) și șarpele de casă (Natrix natrix), păsări - presura (Emberiza) și mamifere - popândăi (Spermophilus), arvicoline (Arvicolinae), șoareci de pădure (Apodemus sylvaticus), hârciogi (Cricetidae) și chițcani (Soricidae).
În regiunea Astrahan șarpele rău din regiunile de semideșert se hrănește cu șopârle de nisip (Eremias arguta) și șopârle rapizi (Eremias velox) (31,5%), șopârle de câmp (Lacerta agilis) (22,5%), pui de ciocârlie de câmp (Alauda arvensis), de ciocârlan moțat (Galerida cristata) și de ciocârlie mică (Calandrella rufescens) (13,5%), pietrari (Oenanthe) (9%), popândăi mici (Spermophilus) (31,5%), gerbili (Gerbillinae) (18%), șoareci săritori (Dipodidae) (13,5%), hârciogi (Cricetulus) (18%), precum și cu insecte și păianjeni
În captivitate, exemplarele mai tinere preferă șopârlele, cele adulte se hrănesc bine cu șoareci și șobolani albi.
Acest șarpe rapid și puternic își prinde prada într-o clipită cu o viteză uluitoare. Prada măruntă de obicei o înghite vie, fără a o sugruma. Animalele mai mari care opun rezistență le omoară, strivindu-le de pământ cu corpul său puternic sau după ce a apucat prada cu gura, o sugrumă prin încolăcire în curbura treimii anterioare a corpului, apoi își desprinde inelele corpului și o înghite
Printre dușmanii naturali care se hrănesc cu acest șarpe se numără păsările răpitoare mari, vulpile, jderii. [11]
Paraziții acestui șarpe sunt: [9]
În perioada nupțială șerpii se întâlnesc în perechi. Împerecherea are loc în România la sfârșitul lui mai, iar în Crimeea de la mijlocul lunii aprilie până la mijlocul lunii mai. Masculul imobilizează femela apucând-o cu gura de ceafă, își împletește coada de a ei și desăvârșește copulația. În timpul împerecherii își pierd vigilența lor obișnuită.
Peste 4-6 săptămâni este depusă ponta. În România, femela depune ponta la finele lui iunie - începutul lui iulie și este compusă din 5-12 (maximum 20) ouă care au o dimensiune medie de 22 x 45 mm. În Crimeea ponta este depusă de la mijlocul lunii iunie până la începutul lunii iulie. Ponta este depusă în locuri ascunse: în cavități naturale din sol, uneori - în scorburile sau crăpăturile trunchiurilor arborilor.
Puii eclozează în prima jumătate a lunii septembrie și ating o lungime de 22-23 cm (fără coadă) la eclozare.
Maturitatea sexuală este atinsă la 3-4 ani.
Au fost raportate cazuri izolate despre reproducerea acestei specii în captivitate.
Este o specie specie politipică care include 2 subspecii: [12]
În România și Republica Moldova trăiește subspecia Dolichophis caspius caspius.
Specia Dolichophis caspius era inclusă în clasificările mai vechi ca o subspecie (Coluber jugularis caspius) în specia Coluber jugularis, care includea 4 subspecii: [9]
Șarpele rău aduce foloase pentru agricultură deoarece se hrănește cu rozătoare care provoacă mari daune culturilor agricole. În raport cu aceste foloase, pagubele, mai mult locale, pe care le aduce prin consumul păsărilor și ouălor lor, sunt neînsemnate. Uneori este ținut în captivitate, așa că poate avea o valoare comercială. [15]
Comportamentul agresiv al acestui șarpe provocă frică și antipatie față de el. În plus modul de viață în spații deschise și dimensiunile sale mari au ca rezultat uciderea lor de către oameni. Cad adesea victime sub roțile autovehiculelor.
Deteriorarea, distrugerea și fragmentarea habitatelor, extinderea suprafețelor agricole și de pășunat, despăduririle, turismul și urbanizarea, utilizarea pesticidelor și a îngrășămintelor agricole, uciderea directă de către localnici, colectarea ilegală și traficul rutier sunt factorii principali ai scăderii populațiilor șarpelui rău.
În Lista roșie privind starea de conservare a reptilelor europene a IUCN specia Dolichophis caspius este menționată ca o specie neamenințată cu dispariția (LC - least concern)[16], dar nu este încă evaluată în Lista roșie globală a UICN privind speciile amenințate. În Cartea Roșie a Vertebratelor din România specia este considerată ca fiind vulnerabilă (VU)[17]. Specia Dolichophis caspius este inclusă și în Cartea Roșie a Ucrainei[15] ca specie vulnerabilă (VU) și în Cartea Roșie a Republicii Moldova.
În România, specia Dolichophis caspius este protejată prin Legea Nr. 13 din 1993, pentru aderarea României la Convenția la Convenția de la Berna (Anexa II, unde este menționată ca Coluber jugularis)[18], Directiva Europeană 92/43/EEC a Consiliului Comunităților Europene (Anexa IV, unde este menționată ca Coluber jugularis)[19] și de asemenea de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări ulterioare (Anexele IV A și IV B, unde este menționată ca Coluber caspius), fiind considerată o specie de interes comunitar și național care necesită o protecție strictă[20].
|access-date= (ajutor)Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link) 
Șarpele rău sau șarpele cu abdomenul galben (Dolichophis caspius, cu o denumire mai veche Coluber jugularis caspius) este un șarpe neveninos din familia colubridelor (Colubridae), de până la 2 m lungime, care trăiește în locurile uscate și călduroase din silvostepa din sud-estul Europei (inclusiv în România și Republica Moldova), Asia Mică și vestul Asiei. În România este mai des întâlnită în sudul Olteniei și Munteniei, sudul Banatului, sud-estul Moldovei și în mai multe localități din Dobrogea. Preferă liziera pădurilor, tufărișurile, coastele sau viroagele cu loess sau stâncile unde există vegetație arbustivă sau arborescentă. Are spatele cafeniu, brun-gălbui sau brun-cenușiu cu o dungă mediană longitudinală deschisă pe fiecare solz. Abdomenul este galben. Se hrănește cu șopârle de ziduri, gușteri, hârciogi, popândăi, șoareci și șobolani. Prinde prada cu o viteză uluitoare, apucând-o cu gura și o sugrumând-o prin încolăcire. Este cel mai rapid șarpe din România, alunecând cu viteza săgeții, încât de-abia poate fi văzut. Se cațără cu mare iuțeală pe arbuști, copaci și pe stânci. Este un șarpe agresiv și rău, mai ales masculii. Atacă omul la față sau la mână; mușcătura nu este veninoasă, dar este dureroasă, sângerează și se poate infecta. Atacă și oile sau vacile aflate la păscut mușcându-le de bot. Împerecherea are loc în luna mai. La sfârșitul lunii iunie începutul lunii iulie, femela depune în locuri ascunse 5-20 ouă. Puii eclozează în prima jumătate a lunii septembrie. În condiții naturale, trăiește până la șapte ani.
Sunt cunoscute două subspecii ale speciei Dolichophis caspius:
Dolichophis caspius caspius Dolichophis caspius eiseltiDolichophis caspius, đôi khi cũng là Coluber caspius là một loài rắn được tìm thấy ở Balkan và một số nơi khác ở Đông Âu và Tiểu Á. Loài rắn này có thể dài tối đa đến gần 200 xentimét (79 in).[1]
Loài này được tìm thấy trong bán đảo Balkan, các khu vực của Đông Âu và một phần nhỏ của Tiểu Á. Chúng có thể được tìm thấy trong Albania, Bulgaria, Hy Lạp, Macedonia, Serbia, Romania, Croatia, Bosnia và Herzegovina, Slovenia, phía nam Slovakia, châu Âu Thổ Nhĩ Kỳ, Moldova, Montenegro, phía nam Ukraine, phía nam Nga, Kazakhstan, Jordan, và miền nam Hungary.[2][3] Kết quả từ một cuộc khảo sát cho thấy môi trường sống của chúng có thể được phân bố dọc theo các khu vực thấp gần sông lớn, chẳng hạn như Danube và Sông Olt.[4]
Trước đây người ta cho rằng đã tuyệt chủng ở Moldavia (miền đông Romania, miền nam Ukraine, Moldova và Tây), nơi mà chúng chỉ được biết đến từ hai địa điểm, và không quan sát được kể từ năm 1937.[5] Ba mẫu vật được thu thập tháng 5 năm 2007 tại hạt Galaţi, phần nào xua tan niềm tin này.[5] Mặc dù loài này được biết đến là phổ biến trong Dobrudja, hiểu biết về phạm vi phân bố của chúng ở ở các khu vực khác là ít ỏi. Chúng được cho là rất hiếm trong các khu vực này, và cũng có thể bị đe dọa cao. Luật pháp quốc gia đã tuyên bố D. caspius là "một có mối quan tâm cộng đồng" và do đó phải được bảo vệ nghiêm ngặt.[4]
Bài viết liên quan phân họ rắn Colubrinae này vẫn còn sơ khai. Bạn có thể giúp Wikipedia bằng cách mở rộng nội dung để bài được hoàn chỉnh hơn. Dolichophis caspius, đôi khi cũng là Coluber caspius là một loài rắn được tìm thấy ở Balkan và một số nơi khác ở Đông Âu và Tiểu Á. Loài rắn này có thể dài tối đa đến gần 200 xentimét (79 in).
