الأسماء في صفحات التنقل
Pallas dırmanantəlxəsi[1] (lat. Zamenis sauromates) — Suilanıkimilər fəsilsinə aid növ.
Bədəninin üst tərəfində 4 tutqun xallar sırası olur. Bel tərəf boyunca iri qəhvəyi-qonur qara romb və ya oval şəkilli xallar olur. Bu xallar qovuşaraq dalğavari zolaq əmələ gətirir. Bədənin yanlarında cavan fərdlərdə aydın nəzərə çarpır. Yetkin fərdlərdə isə ümumi əlvan fonda itir. Bədənin yanlarında yerləşən xüsusi pulcuqlar qırmızımtıl və ya narıncı rəngdə olur. Başın yanlarında tutqun zolaq yaşlı fərdlərdə gözün arxa kənarından ağızın küncünə qədər, cavan fərdlərdə isə sifətin yanlarından burun dəliklərindən başlayaraq gözün ön kənarına qədər aydın nəzərə çarpır. Üstdodaq qalxancıqları yaşlı fərdlərdə açıq- sarı olur. Gözün qüzehli qişası qaradır. Bədənin alt tərəfi samanı-sarı, bəzən isə xırda dağınıq xallar və ya xalsız olur. Bədənin uzunluğu L. 1600; L/L.cd. 3.5-4.9 bədənin orta hissəsində onu əhatə edən bir cərgədəki pulcuqların sayı Sq-25, az hallarda isə 23 və ya 27 olur. Qarın tərəfdə yerləşən qalxancıqların miqdarı Ventr 187 - 224 (erkək fərdlərdə) 205 - 234 (dişi fərdlərdə); quyruğun alt rərəfində yerləşən qalxancıqların miqdarı 56 - 90 cüt; anal qalxancığı 1/1; gicgah qalxancıqlarının miqdarı 2-3+4-3.
Arealı Siciliya adası və Apenin yarımadasından başlayaraq Yuqoslaviya, Albaniya, Yunanıstan, Bolqarıstan və Şərqi Rumıniyadan keçərək Qazaxıstan, Kiçik Asiya, Şimali İraq və Şimali-Qərbi İranda, Livan və İsrailin sərhəddinə yaxın yerləşən Qərman dağ massivinədək olan əraziləri əhatə edir. Bu növə Moldaviyada, Cənubi Ukraynada, Rusiyanın Avropa hissəsinin cənubunda, Şimali Qafqazda, Şərqi Gürcüstanda, Azərbaycanda, Ermənistanda, Dağıstanda, Astarxan vilayətinin cənubunda və Qərbi Qazaxıstanda Aral dənizinin şimali-qərbinə qədər olan ərazidə yayılmışdır. Azərbaycanda isə Xanlar, Lənkəran rayonlarında, Qarabağda, Şirvan çöllərində, Kürün orta və aşağı axarları boyunca olan ərazilərdə yayılmışdır. Bu ilana İsmayıllı rayonunun İvanovka, Talış və Aşıqbayramlı kəndlərinin ətrafındakı meşə sahəsində rast gəlmişik. Növün Şamaxı şəhərinin şərq hissəsində, Gəncə şəhəri ətrafında, Yevlax rayonunun Havalı kəndi yaxınlığında rast gəlindiyi ədəbiyyat məlumatlarında qeyd olunmuşdur.
Pallas dırmanatəlxəsi çöl və meşə çölün daşlı və qumlu, seyrək kollu və qayalı yamaclarında, habelə meşə ətəyində, qırılmış tuqay meşələrinin sahələrində məskunlaşır. Bu ilana kəndlərin, qəsəbələrin ətrafında üzüm bağlarında, meşə və kolluqlarda yaşayır. Cənubi Qafqazda dəniz səviyyəsindən 2500 m hündürlüyə qədər yayıla bilir. Sığınacaq kimi tarla sıçanlarının, qum siçanlarının qazdığı yuvalardan, daşların arasındakı boşluqlardan və ağacların koğuşlarından istifadə edir. Xam çöllərdə, meşə və kolluq sahələrdə 4-5 km-də 2-3 fərdinə rast gəlmək olur. Qış yuxusundan aprel ayının üçüncü on günlüyündə oyanır. Bir dəfədə 6-dan 16-ya qədər yumurta qoyur. Pallas dırmanantəlxəsi siçanabənzər gəmiricilərdə, quşlar və onların yumurtaları ilə qidalanır. Yumurtalarını iyun ayıın əvvəllərində qoyur. Bala fərdlərin uzunluğu 190-240 mm olur. Qış yuxusuna sentyabrın sonunda və ya oktyabrın əvvəllərində gedir.
Xam torpaq olan ərazidə əlverişli biotopda 3-5 km məsafədə 3 fərdinə rast gəlinir. İsmayıllı rayon ərazisində İvanovka, Talış, Aşıqbayramlı kəndləri ətrafında 4-5 km məsafədə 1-2 fərdinə rast gəldik.
Sayının azalmasının əsas səbəblərindən biri onlar üçün əlverişlinin sahələrinin insanın təsərrüfat fəaliyyəti nəticəsində kəskin şəkildə dəyişdirilməsidir.
Pallas dırmanantəlxəsi (lat. Zamenis sauromates) — Suilanıkimilər fəsilsinə aid növ.
Die Fleckennatter oder Östliche Vierstreifennatter (Elaphe sauromates) ist eine Schlangenart aus der Familie der Nattern und lebt in Osteuropa und Westasien.
Die Fleckennatter ist eine große, kräftige Landnatter, die maximal Längen von 1,20 bis 2,50 m und dabei einen Durchmesser von Armstärke erreichen kann. Der große Kopf ist nur leicht vom Hals abgesetzt. Die Grundfarbe der erwachsenen Tiere ist hellgelblich oder sandfarben, darauf finden sich auf dem Rücken oftmals dunkle, undeutlich begrenzte, ovale bis rhombische oder barrenartige Flecken. Die Kopfoberseite ist dunkel und weist manchmal einen nach hinten V-förmig geöffneten Fleck auf. Die Unterseite ist hellgelblich oder sandfarben und manchmal mit dunklen Sprenkeln versehen. Die Rückenschuppen sind in der Mitte deutlich gekielt, zu den Bauchseiten hin werden sie allmählich glatter. Den Namen erhielt die Art durch ihr charakteristisches Fleckenmuster, während die nah verwandte Vierstreifennatter ein Muster aus Längsstreifen aufweist.
Der europäische Teil des Areals beinhaltet den Nordosten Griechenlands, östlich der Chalkidiki inklusive der Inseln Thassos und Samothrake, den europäischen Teil der Türkei, weite Teile Bulgariens, den Süden und Osten Rumäniens, Teile der Republik Moldau, die südliche Ukraine und das südliche Russland einschließlich des östlichen Vorkaukasus (Kalmykien und Dagestan). Außerhalb Europas beinhaltet das Verbreitungsgebiet den restlichen Teil der Türkei, Aserbaidschan, Armenien, den Osten Georgiens, den Nordwesten im Iran, sowie Teile von Kasachstan, Turkmenistan, Usbekistan, Syrien und dem Irak.
In Griechenland grenzt das Verbreitungsgebiet im Westen an das der nahe verwandten Vierstreifennatter. Innerhalb des Verbreitungsareals wird nahezu die gesamte Schwarzmeerküste, sowie der größte Teil der Küste des Kaspischen Meeres besiedelt. Im Osten reicht das Verbreitungsgebiet bis zum Aralsee.
Die Fleckennatter kommt von Meeresspiegelhöhe bis in über 2500 m Höhe über NN im Osten Anatoliens vor, bevorzugt meist jedoch tiefere und mittlere Lagen. Die Art besiedelt ein breites Spektrum an Lebensräumen. In Griechenland lebt sie in Eichenwäldern und am Rande von Misch- und Nadelwäldern, in Bulgarien findet sie sich bevorzugt entlang von Flussläufen. In Südwestanatolien werden ebenfalls feuchte Lebensräume bevorzugt. In der Ukraine und der Kaukasus-Region wird die Art hingegen zum Waldsteppen- und Steppenbewohner. Vielfältige Versteckmöglichkeiten sollten in den Lebensräumen vorhanden sein, wie Steinhaufen, alte Mauern und dichte Büsche. Die Nähe zum Menschen wird nicht gemieden, wie Funde in Wein- und Hausgärten im Kaukasusvorland zeigen.[1]
Von Oktober/November bis Februar/März wird eine Winterruhe gehalten. Von April bis Mai paaren sich die Tiere. Die Gelege werden von Juni bis August abgesetzt und enthalten 4–16 Eier, die 48–70 mm lang und 20–25 mm breit sein können. Die Jungtiere schlüpfen zwischen August und Oktober. Die Nahrung besteht aus Vögeln, ihren Eiern und Säugern, wie Wühlmäusen, Mäusen, Maulwürfen und Junghasen. Seltener werden auch Eidechsen erbeutet. Zu den Fressfeinden gehören unter anderem Hauskatzen. Die Fleckennatter kann gut klettern und dadurch auch Gelege aus Nistkästen erbeuten. Bei Bedrohung nehmen sie eine Drohhaltung mit angehobenem Kopf bei geöffnetem Maul ein und beißen im Gegensatz zur Vierstreifennatter auch zu. Die Art ist ungiftig.
Die IUCN listet die Art als nicht gefährdet (least concern).[2] Die Fleckennatter erreicht im Allgemeinen nur geringe Populationsdichten und in manchen Regionen geht sie durch Kultivierung von Steppen und anderen naturnahen Landschaften zurück.
Die Fleckennatter oder Östliche Vierstreifennatter (Elaphe sauromates) ist eine Schlangenart aus der Familie der Nattern und lebt in Osteuropa und Westasien.
Ο κεχρίτης ή ανατολικός λαφιάτης, Elaphe sauromates (Pallas, 1811) αποτελεί ένα φίδι της οικογένειας Colubridae. Πρόκειται για μη δηλητηριώδες και ακίνδυνο για τον άνθρωπο φίδι.
Ημερόβιο, δραστήριο φίδι, αρκετά νευρικό και γρήγορο. Μπορεί να φτάσει τα 150cm σε μήκος με παρόμοια χαρακτηριστικά γνωρίσματα με τον λαφιάτη, αφού μέχρι σχετικά πρόσφατα θεωρούνταν υποείδος αυτού (Elaphe quatuorlineata sauromates). Θα αμυνθεί σθεναρά αν απειληθεί σηκώνοντας το μπροστινό μέρος του σώματος ψηλά, "σφυρίζοντας" δυνατά και προσποιούμενο επίθεση.[1]
Απαντάται στην Τουρκία, Συρία, Ελλάδα, Βουλγαρία, Ουκρανία, Ρουμανία, Μολδαβία, Ουκρανία, Λίβανο, Καζακστάν, Ρωσία, Σλοβενία, Τουρκμενιστάν, Αρμενία, Αζερμπαϊτζάν, Γεωργία, Ιράν, Ιράκ, Ισραήλ.[2]
Στην Ελλάδα εντοπίζεται στην Ανατολική Μακεδονία, τη Θράκη και τη Θάσο. Υπάρχει αναφορά για τη Σαμοθράκη όμως η παρουσία του στο νησί είναι αμφίβολη.[1]
Ο κεχρίτης ή ανατολικός λαφιάτης, Elaphe sauromates (Pallas, 1811) αποτελεί ένα φίδι της οικογένειας Colubridae. Πρόκειται για μη δηλητηριώδες και ακίνδυνο για τον άνθρωπο φίδι.
The blotched snake (Elaphe sauromates), a member of the Colubrinae subfamily of the family Colubridae, is a nonvenomous snake found in Eastern Europe. It grows up to 260 cm (8' 6") in length but the medium is 120 to 160 cm. It is one of the largest European snakes. The species has been of cultural and historical significance for its role in ancient Greek and Roman mythology and derived symbolism.
For symbolism of the blotched snake, see Serpent (symbolism).
The blotched snake (Elaphe sauromates), a member of the Colubrinae subfamily of the family Colubridae, is a nonvenomous snake found in Eastern Europe. It grows up to 260 cm (8' 6") in length but the medium is 120 to 160 cm. It is one of the largest European snakes. The species has been of cultural and historical significance for its role in ancient Greek and Roman mythology and derived symbolism.
For symbolism of the blotched snake, see Serpent (symbolism).
Nad on levinud Aserbaidžaanis, Bulgaarias, Gruusias, Kreekas, Iisraelis, Iraanis, Iraagis, Kasahstanis,Liibanonis, Moldaavias, Rumeenias, Venemaa aladel (Põhja-Kaukaasia piirkond), Sloveenias, Türgis, Süürias, Türkmenistanis, Ukrainas ja Armeenias.
Armeenias leidub seda liiki Širaki, Aragatsotni, Jerevani, Kotajkhi, Ararati, Vajotsh Dzori, Sjunikhi ja Tavuši maakonnas.[1]
Selles artiklis on kasutatud prantsuskeelset artiklit fr:Elaphe sauromates seisuga 17.12.2013.
Elaphe sauromates Elaphe generoko animalia da. Narrastien barruko Colubridae familian sailkatuta dago.
Elaphe sauromates Elaphe generoko animalia da. Narrastien barruko Colubridae familian sailkatuta dago.
Elaphe sauromates est une espèce de serpents de la famille des Colubridae[1].
C'est une grande et robuste couleuvre, qui atteint entre 120 et 140 cm à l'âge adulte, très rarement jusqu'à 2 m. Elle est très apparentée à Elaphe quatuorlineata et elle fut longtemps considérée comme une sous-espèce de cette dernière. Elle est cependant un peu moins grande et sa coloration tachetée est bien distincte. Les juvéniles des deux espèces ont en revanche la même coloration et se ressemblent beaucoup[2].
Cette espèce se rencontre[1] :
Elle vit dans des habitats très variés: milieux méditerranéens, forêts caducifoliées, steppes et jusqu'aux paysages désertiques d'Asie centrale. Elle apprécie la présence de pierres et de buissons. Elle fréquente souvent les lieux humides comme les bords des cours d'eau. Elle est présente principalement en plaine mais elle monte jusqu'à 2 600 m dans le Caucase[2].
Elle est diurne et crépusculaire. Elle grimpe et nage bien, mais elle est avant tout terrestre. Elle consomme surtout des rongeurs, des oiseaux et oisillons, et plus rarement des reptiles.
C'est une couleuvre non venimeuse et totalement inoffensive pour l'homme. Plutôt calme et assez lente, elle souffle et aplatie sa tête lorsqu'elle se sent menacée, puis frappe en faisant semblant de mordre. Elle n'est pas particulièrement agressive mais elle est plus prompte à mordre que la couleuvre à quatre raies[2],[3].
Elaphe sauromates est une espèce de serpents de la famille des Colubridae.
Balaurul sau balaurul dobrogean, șarpele cu patru dungi răsăritean, balaurul mare (Elaphe sauromates, cu o denumire mai veche Elaphe quatuorlineata sauromates) este un șarpe neveninos din familia colubride (Colubridae), care trăiește în stepă, deseori în apropierea locuințelor omenești, chiar în podurile caselor unde vânează porumbei.
Este răspândit în sud-estul Europei (Albania, sudul-estul României, Republica Moldova, sud-estul Bulgariei, nord-estul Greciei, sudul Ucrainei, Turcia europeană), Asia Mică, sud-vestul Rusiei, Caucaz, sud-vestul Kazahstanului, nord-vestul Turkmenistanului și vestul Iranului. În România este o specie protejată și a fost găsit în județele Galați, Tulcea, Constanța, Buzău. Are o talie mare, de până la 2,60 m, fiind unul dintre cei mai mari șerpi din România.
Evită soarele puternic. Se cațără bine în arbori și se mișcă relativ lent. Când este prins mușcă. Se hrănește cu mamifere rozătoare, unele șopârle, păsări, inclusiv ouă. Prada este mai întâi omorâtă prin constricție și apoi înghițită. Vânează de dimineață până la apusul soarelui.
Masculii adulți sunt mai mari decât femelele. Se împerechează în lunile iunie-iulie. După acuplare, femela depune în iulie 6-16 ouă în sol. Puii eclozează în septembrie-octombrie și au circa 15 cm.[1][2]
Balaurul dobrogean este un șarpe de talie mare atingând o lungime totală a corpului de până la 2 m, fiind unul dintre cei mai mari șerpi din România. Kirițescu (1930) citează însă un exemplar de 2,60 m capturat de Dombrovsky în 1901 la Cernavodă, pe care l-a studiat personal. Această relatare împrumută oarecare realitate numeroaselor legende locale despre șerpi uriași întâlniți de localnici.[1]
Date biometrice. Este un șarpe mare. Masculii au de obicei o lungime totală (cap + trunchi + coadă) de 1275–1425 (în medie 1346) mm, femelele 1208 mm, juvenilii 400 mm. Lungimea cap + trunchi (de la vârful botului la marginea anterioară a fantei cloacale) este 1035–1125 mm (în medie 1070,4 mm) la masculi, 1010 mm la femele și 327 mm la juvenili. Lungimea cozii (de la marginea anterioară a fantei cloacale la vârful cozii) este de 240–300 mm (în medie 275,6 mm) la masculi, 198 mm la femele și 73 mm la juvenili. Lungimea capului (de la vârful botului până la colțul gurii) 30–35,3 mm (în medie 32,7 mm); lățimea capului (măsurată între colțurile gurii) 27-40,3 mm (în medie 30,6 mm). Raportul între lungimea cap + trunchi și lungimea cozii este de 3,9 la masculi și de 5,1 la femele. Grosimea corpului este de 5–6 cm.[3][4]
Aspectul general este mai puțin zvelt decât la șarpele rău (Dolichophis caspius) și șarpele lui Esculap (Zamenis longissimus), capul alungit, mai mare decât la speciile citate, botul obtuz, trunchiul lung, coada moderat alungită. Capul este slab separat de gât. Ochiul este de mărime mijlocie, cu pupila rotundă. Dinții maxilari au o lungime egală. Osul palatin cu proces median mai mare decât procesul lateral. Carena hemală a vertebrelor trunchiului se termină anterior față de condil.[3]
Folidoza (forma și dispoziția solzilor și scuturilor tegumentare). Solzii capului și ai corpului au o mare importanță pentru determinarea speciilor de șerpi. Solzii mici se numesc grăuncioare, iar cei mari scuturi sau plăci. Scuturile sunt bine dezvoltate pe cap. Partea superioară a capului acoperită de scuturi se numește pileu (pileus).[3]
La balaurul dobrogean scutul rostral (situat la vârful botului) este mai lat decât înalt, de-abia vizibil din perspectivă dorsală. În partea superioară scutul rostral formează un unghi obtuz care de obicei se intercalează între scuturile internazale. Scutul frontal mai scurt decât scuturile parietalele. Nara este așezată între scutul nazal și postnazal. Scutul frenal (loreal) puțin mai lung decât înalt care este mai mic decât scutul nazal, lungimea lui este egală cu lățimea. Sub scutul frenal (între scutul frenal și scuturile supralabiale) se află de obicei 1-3 solzi mici. Au o singur scut preocular destul de mare, sub el (între al treilea și al patrulea scut supralabial) este situat un scut subocular mic. De obicei au două, rareori trei scuturi postoculare. Sunt 2-3 scuturi temporale anterioare în primul rând și 4 (rar 3) scuturi temporale posterioare în al doilea rând. Opt (excepțional 9) scuturi supralabiale, ochiul se mărginește cu al 4-le și al 5-le scut supralabial. Scuturi sublabiale în număr de 11-12; 4 sau 5 (excepțional 3) din scuturile sublabiale se află în contact cu scuturile inframaxilare anterioare, care sunt mai lungi decât cele posterioare. Scuturile parietale prin unghiul lor anteroinferior alungit se află de obicei în contact cu scutul postocular inferior.[3][4]
Solzii dorsali sunt în număr de 25 (excepțional 23 sau 27), în fiecare șir transversal de solzi din jurul mijlocului trunchiului (fără scuturile ventrale). Solzii dorsali cu doi pori apicali rotunjiți sunt slab carenați longitudinal. Solzi laterali sunt netezi. Pe abdomen au 187-224 (în medie 203-208) scuturi ventrale la masculi și 205-234 (în medie 218) la femele. Scuturile ventrale de pe laturile abdomenului nu formează carene vădite. Au 56-90 scuturi subcaudale. Scutul anal divizat, mai rar întreg.[1][3][4]
Fiecare solz are o pată cafenie-închisă pe un fond alb-gălbui sau alb-roz. Pigmentul cafeniu închis predomină.[3]
La balaurul dobrogean coloritul spatelui este foarte variabil - de la cenușii, cenușiu-măsliniu spre brun-gălbui sau bruniu; adulții au de obicei un colorit dorsal cafeniu sau brun-roșcat, iar juvenilii cenușiu sau brun-gălbui. Pe spate pe un fond alb-gălbui se află pete mari, neregulate (rombice sau ovale), neconfluente, ușor alungite în direcția transversală, de culoare închisă - cafenii, cafeniu-brune, brun-roșcate, negru-brune sau aproape negre, pe alocuri contopite uneori într-o dungă în zigzag; aceste pete sunt dispuse în 4 șiruri (4-5 șiruri la juvenili) longitudinale. În partea inferioară (ventrală) a flancurilor se află câte un rând de pete mai mici întunecate de aceeași culoare cu a spatelui care tind să formeze o dungă închisă continuă. Unii solzi de pe laturile corpului au o culoare roșiatică sau portocalie. Acest tip de desen dorsal este bine pronunțat la exemplarele tinere și aproape se pierde pe un fond general pestriț la șerpii adulți, deoarece în mijlocul fiecărui solz al trunchiului de culoare deschisă se află o mică pată întunecată.[1][3][5][6][7]
Șarpele cu patru dungi (Elaphe quatuorlineata), care trăiește în sud-vestul Europei, dar nu se întâlnește pe teritoriul României și țărilor învecinate, are pe partea superioară a corpului patru dungi longitudinale brun-inchise, de unde și numele lui (în limba latină și română).[4][5]
Partea superioară a capului și ceafa la adulți este de culoare uniform cafeniu-închisă sau brun-cenușiu, cu o pată deschisă post-occipitală. La șerpii tineri pe suprafața superioară a capului se află un desen caracteristic, format dintr-o dungă arcuită, tăiată anterior, de culoare brun-cafenie situată între marginile anterioare ale ochilor, 2 pete mici de aceeași culoare situate simetric pe marginile posterioare ale scuturilor supraoculare și 2 dungi mari și late în regiunea parietală, de culoare brun-închisă, bombate una față de cealaltă, care se unesc pe gât cu prima pată a trunchiului. Dungile întunecate de pe părțile laterale ale capului, care încep la adulți de la marginea posterioară a ochiului, la juvenili sunt clar pronunțate și pe laturile botului. Cu vârsta, desenul de pe suprafața superioară a capului se pierde treptat în coloritul de fond general brun-cenușiu sau aproape negru și se poate transforma într-o suprafață neagră neîntreruptă la adulți.[1][3][4][5][6]
Pe părțile laterale ale capului, de la ochi la colțul gurii se întinde o dungă brună-închisă bine vizibilă care se îngustează pe parcurs, caracteristică majorității speciilor genului Elaphe. Scuturile supralabiale la adulți au o culoare galben-deschisă caracteristică. Irisul ochiului este negru.[1][3][5]
Abdomenul are o culoare monocromă uniformă galben-pai sau uneori este pătat cu pete brune mici neclare.[1][3]
Masculii adulți sunt mai mari decât femelele și au mai puține scuturi ventrale. Coada masculilor este mai lungă, cu mai multe scuturi subcaudale.[1][3]
Este răspândit în sud-estul Europei (Albania, sudul-estul României, Republica Moldova, sud-estul Bulgariei, nord-estul Greciei, sudul Ucrainei, Turcia europeană), Asia Mică (Siria, Liban, Israel), sud-vestul Rusiei (Daghestan), Caucaz (Georgia, Armenia, Azerbaidjan), sud-vestul Kazahstanului, nord-vestul Turkmenistanului și vestul Iranului.[8]
În România este o specie protejată și a fost găsit în județele Galați (Movileni, Furceni), Tulcea (Măcin, Greci, Vârful Țuțuiatul din munții Măcin, Atmagea, Tulcea), Constanța (Gura Dobrogei, Cernavodă, Medgidia, Constanța, Valul lui Traian, Agigea, Tuzla), Buzău (Rezervația Naturală Vulcanii Noroioși Pâclele Mari).[1][3][9][10]
În Republica Moldova se întâlnește în regiunea cursului inferior al Nistrului și cel al Prutului, până la sectoarele Leova și Ștefan-Vodă.[11]
Balaurul dobrogean trăiește în regiunile de stepă și silvostepă, în semideșerturi pietroase și în pajiștile premontane și montane fiind găsit prin locuri pietroase și nisipoase acoperite cu plante, tufișuri, lunci, pe pante stâncoase acoperite cu arbuști, la marginea pădurii și în pădurile rare riverane și de stepă. În munți, este găsit la altitudini de până la 2500 m deasupra nivelului mării (în Caucaz). Este deseori găsit în apropierea locuințelor omenești, prin vii și livezi, și chiar în podurile caselor unde vânează porumbei.[1][3][5]
Exemplarele capturate de Ion E. Fuhn au fost colectate de pe dealurile stâncoase de lângă Greci (vârful Țuțuiatul, liziera pădurii) sau din lucernierele de la Valul lui Traian, vecine cu o pădurice.[1][3]
Se adăpostește în galeriile popândăilor, gerbililor și rozătoarelor mici, în golurile de sub pietre, fisurile și rigole solului și în scorburile arborilor.[1][3]
În stepa virgină înțelenită se întâlnesc până la trei exemplare la 3–5 km lineari sau 0,4–12 exemplare/hectar. Populațiile acestor șerpi sunt într-un declin dramatic datorită desțelenirii pe scară largă.[7]
Iarna hibernează. Apare după hibernare prin aprilie, fiind activ până în septembrie sau octombrie în diferite părți ale arealului.[1][3][5]
Evită soarele puternic. Primăvara și toamna este activ în tot cursul zilei, iar în verile calde dimineața și seara, ascunzându-se pe la mijlocul zilei în galeriile rozătoarelor, scorburile arborilor și sub pietre.[1][3][5]
De obicei, indivizii trăiesc izolat. Se mișcă relativ lent. Se cațără și alunecă cu ușurință în arbori și tufișuri, aruncându-și partea anterioară a corpului cu 0,5 m de la o ramură la alta.[1][3][5]
În fața dușmanilor ia o postură amenințătoare - își ridică partea anterioară a corpului, gâtul fiind comprimat lateral și cu un sâsâit scurt face salturi în direcția inamicului. În stare excitată vibrează rapid cu vârful cozii, care lovindu-se de un substrat tare produce un pocnet caracteristic. Pentru a scăpa de dușmani se cațără în copaci, trecând în alți copaci prin coroanele suprapuse, iar luat prin surprindere pe un copac, cade ca o piatră la pământ.[1][3][5]
Pentru om este inofensiv, dar când este capturat se apără mușcând. În captivitate își pierde curând agresivitatea și duce o viață retrasă, ascuns sub pietre sau în galerii pe care le sapă cu botul, ieșind numai când caută prada.[1][3][5]
Năpârlesc de 4-5 ori pe an (în captivitate).[1]
Se hrănește cu rozătoare de talie mare și mijlocie ca șoareci de câmp, șobolani, popândăi, gerbili, hârciogi, cu iepuri tineri, păsări (de mărimea unui porumbel) și cu puii și ouăle lor, mai rar cu șopârle (saurofagie facultativă). Vânează de dimineață până la apusul soarelui.[1][3][5]
După ce a apucat prada cu gura, se încolăcește în jurul ei până ce o sugrumă prin constricție și nu se desface din jurul ei până ce simte că victima nu se mai mișcă, apoi își desprinde inelele corpului musculos și o înghite. Prada o înghite întreagă, începând de regulă de la cap.[1][3][5]
Ouăle de dimensiunea celor de găină sau de rață le înghite întregi, iar coaja lor este sfărâmată în esofag cu ajutorul hipapofizelor (apofizele spinoase alungite ale vertebrelor anterioare) care apasă de sus ouăle înghițite, acționând ca un ferăstrău. Rămășițele cojii sfărâmate trec prin tractul intestinal și sunt apoi eliminate în afară. În căutarea ouălor de păsări vizitează regulat cuiburile și adăposturile pentru păsări, cățărându-se sus în copaci.[1][3][5]
Paraziții acestui șarpe sunt acantocefalul Echinorhynchus oligacanthus (= Oligacanthorhynchus oligacanthus) Rudolphi, nematodul Ascaris cephaloptera Rudolphi, trematodul Plagiorchis sauromates Poirier, protozoarul Haemogregarina.[3][12]
Printre dușmanii naturali care se hrănesc cu acești șerpi se numără păsările răpitoare: șorecarul comun (Buteo buteo), șerparul (Circaetus gallicus), stârcul cenușiu (Ardea cinerea), eretele de stuf (Circus aeruginosus), codalbul (Haliaeetus albicilla), barza albă (Ciconia ciconia); vulpile, mamiferele carnivore din genul Mustela (herminele etc), șopârla apodă Pseudopus apodus.[5]
În România împerecherea are loc în lunile iunie-iulie, iar în Crimeea și sudul Ucrainei în aprilie-mai. În această perioadă acești șerpi țin un „post nupțial” caracteristic.[1][3][5][7]
Ouăle se maturează în corpul femelei timp de circa 60 de zile. Femelele depun ponta în iunie-august, de obicei prin iulie. Ponta este formată din 4-16 ouă, care au o dimensiune de 20-30 x 42–70 mm. Ouăle sunt depuse în sol.[1][3][5]
Puii eclozează după 2,5-3 luni, în România prin septembrie-octombrie, în Crimeea în august-septembrie, iar în Transcaucazia în septembrie - începutul lunii octombrie. La eclozare puii au o lungime de 15–25 cm. Puiul eclozat la început își scoate vârful botului și limba printr-o gaură făcută în coajă, apoi tot capul și adesea rămâne în această poziție mai mult de o oră; dacă cineva se mișcă prin preajmă, puiul își retrage capul înapoi și numai după o pauză îndelungată se arăta din nou.[1][3][5]
S-a observat că femelele acestui șarpe au grijă de urmași, un fenomen rar printre șerpi. Ele își apără ponta lipicioasă de dușmani încolăcindu-și inelele corpului în jurul ei.[5]
Maturitatea sexuală este atinsă în al treilea an de viață. Se pot reproduce și în captivitate. Este crescut cu succes în exotariul din Tula (Rusia), unde în anul 2000 au eclozat 33 pui.[13]
Specia Elaphe sauromates era inclusă în clasificările mai vechi ca o subspecie (Elaphe quatuorlineata sauromates) în specia Elaphe quatuorlineata, care includea 4 subspecii:[3][8]
Balaurul dobrogean e aduce foloase pentru agricultură deoarece se hrănește cu rozătoare care provoacă mari daune culturilor agricole. În raport cu aceste foloase, pagubele, mai mult locale, pe care le aduce prin consumul păsărilor și ouălor lor, sunt neînsemnate. Este o specie atractivă pentru terarii, fiind prinsă ilegal în scop comercial.[5][13]
Din cauza sentimentelor de teamă provocate de șerpii veninoși, la unii oameni s-a dezvoltat teama inclusiv față de acest șarpe inofensiv, chiar și în zilele noastre aceștia încercând să îl omoare pe loc îndată ce îl observă.[14]
Deteriorarea, distrugerea și fragmentarea habitatelor, extinderea suprafețelor agricole și de pășunat, turismul și urbanizarea, utilizarea pesticidelor și a îngrășămintelor agricole, colectarea și uciderea de către localnici și turiști sunt factorii principali ai scăderii populațiilor balaurului dobrogean.[15][16]
În Lista roșie privind starea de conservare a reptilelor europene a IUCN este menționată ca o specie neamenințată cu dispariția (LC - least concern),[17] dar nu este încă evaluată în Lista roșie globală a UICN privind speciile amenințate. În România este considerată ca o specie amenințată cu dispariția (EN - endangered).[18] În Cartea Roșie a Republicii Moldova (unde este menționată ca Elaphe quatuorlineata - Șarpe cu patru dungi) este considerată ca o specie vulnerabilă (V)[19]
În România specia Elaphe sauromates este protejată prin Legea Nr. 13 din 1993 pentru aderarea României la Convenția de la Berna (Anexa II, unde este menționată ca Elaphe quatuorlineata),[20] Directiva Europeana 92/43/EEC a Consiliului Comunităților Europene (Anexele II și IV, unde este menționată ca Elaphe quatuorlineata),[21]
Legea nr. 462/2001, emisă de Parlamentul României, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice (Anexele III și IV, unde este menționată ca Elaphe quatuorlineata)[22] și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 (unde este menționată ca Elaphe quatuorlineata) privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări ulterioare, fiind considerată o specie de interes comunitar care necesită o protecție strictă (Anexa IV A) și a cărei conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare (Anexa III).[23]
Balaurul sau balaurul dobrogean, șarpele cu patru dungi răsăritean, balaurul mare (Elaphe sauromates, cu o denumire mai veche Elaphe quatuorlineata sauromates) este un șarpe neveninos din familia colubride (Colubridae), care trăiește în stepă, deseori în apropierea locuințelor omenești, chiar în podurile caselor unde vânează porumbei.
Este răspândit în sud-estul Europei (Albania, sudul-estul României, Republica Moldova, sud-estul Bulgariei, nord-estul Greciei, sudul Ucrainei, Turcia europeană), Asia Mică, sud-vestul Rusiei, Caucaz, sud-vestul Kazahstanului, nord-vestul Turkmenistanului și vestul Iranului. În România este o specie protejată și a fost găsit în județele Galați, Tulcea, Constanța, Buzău. Are o talie mare, de până la 2,60 m, fiind unul dintre cei mai mari șerpi din România.
Evită soarele puternic. Se cațără bine în arbori și se mișcă relativ lent. Când este prins mușcă. Se hrănește cu mamifere rozătoare, unele șopârle, păsări, inclusiv ouă. Prada este mai întâi omorâtă prin constricție și apoi înghițită. Vânează de dimineață până la apusul soarelui.
Masculii adulți sunt mai mari decât femelele. Se împerechează în lunile iunie-iulie. După acuplare, femela depune în iulie 6-16 ouă în sol. Puii eclozează în septembrie-octombrie și au circa 15 cm.
Elaphe sauromates là một loài rắn trong họ Rắn nước. Loài này được Pallas mô tả khoa học đầu tiên năm 1811.[1]
.jpg)
Bài viết liên quan phân họ rắn Colubrinae này vẫn còn sơ khai. Bạn có thể giúp Wikipedia bằng cách mở rộng nội dung để bài được hoàn chỉnh hơn. Elaphe sauromates là một loài rắn trong họ Rắn nước. Loài này được Pallas mô tả khoa học đầu tiên năm 1811.
.jpg)
