الأسماء في صفحات التنقل
Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO.
'''Phylloscopus trochiloides[2] ye una especie d'ave paseriforme de la familia Phylloscopidae que vive en Eurasia.
Tien la forma típica de los mosquiteros, col plumaxe de les partes cimeres verde abuxáu y les inferiores ablancazaes. Presenta una llarga llista superciliar ablancazada, y una única o dos franxes tamién ablancazaes nes nales según les subespecies. La única llista de les nales que presenten les poblaciones meridional y occidental estréma-yos de la mayoría d'especies similares, sacante'l mosquiteru boreal (P. borealis). El mosquiteru verdosu ye llixeramente mayor qu'esta especie y tien el picu más finu, y nun tien la punta del quexal inferior escura.
Ye un ave migratoria que cría Europa central y nororiental y el Asia templada, amás de zones montascoses como'l Caucasu y Himalaya, y muévese al subcontinente indiu y el sudeste asiáticu pa pasar l'iviernu. N'Europa occidental ye un divagante pocu frecuente.
Cría nos montes caducifoliu y mistu, los individuos non reproductivos de les partes más templaes de la so área de distribución treslladóse a los montes pel branu. Por exemplu reparar aves del sureste del Himalaya en Bután mientres los meses templaos, xeneralmente nos montes húmedos d'abetos de Bután (Abies trupa) hasta los 3.800 msnm o más, pero nun críen ellí y vuelven a les rexones subtropicales axacentes pel hibiernu.[3] Añera en carbes baxes. Aliméntase principalmente d'inseutos.
Foi descrita científicamente por Sundevall en 1837. Como'l restu de mosquiteros tuvo clasificáu na familia Sylviidae, pero anguaño asítiase na familia Phylloscopidae.[4]
Esisten delles subespecies que presenten variación clinal n'aníu. Les poblaciones diverxen dende'l sur en direición esti y oeste alredor de la Pandu tibetanu, polo que les sos rellaciones resultaron abondo confuses:[5]
L'orixe de la especie probablemente alcuéntrase na rexón del Himalaya, onde s'atopa la subespecie trochiloides. La forma P. nitidus, considerada por munchos una especie estreme, surdió del aislamientu nos montes a partir d'ancestros viridianus.
.
Esta páxina forma parte del wikiproyeutu Aves, un esfuerciu collaborativu col fin d'ameyorar y organizar tolos conteníos rellacionaos con esti tema. Visita la páxina d'alderique del proyeutu pa collaborar y facer entrugues o suxerencies. Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO. '''Phylloscopus trochiloides ye una especie d'ave paseriforme de la familia Phylloscopidae que vive en Eurasia.
Ar puig-Rusia (liester : puiged-Rusia) pe puig arwer (liester : puiged arwer)[1] a zo ur spesad golvaneged, Phylloscopus trochiloides (pe Seicercus trochiloides) an anv skiantel anezhañ.
Al labous a gaver ar pevar isspesad anezhañ[2] :
Gant evnoniourien 'zo e vez renket ar puig-Rusia er c'herentiad Sylviidae c'hoazh(Daveoù a vank).
a vo kavet e Wikimedia Commons.
Ar puig-Rusia (liester : puiged-Rusia) pe puig arwer (liester : puiged arwer) a zo ur spesad golvaneged, Phylloscopus trochiloides (pe Seicercus trochiloides) an anv skiantel anezhañ.
El mosquiter verdós[1] (Phylloscopus trochiloides) és un ocell de la família dels fil·loscòpids (Phylloscopidae) que habita boscos poc densos i zones amb bedolls arbustius des d'Escandinàvia, nord-est d'Alemanya i nord de Polònia, cap a l'est, a través del centre de Rússia fins al riu Ienissei i nord-oest de Mongòlia, nord del Kazakhstan i Turkmenistan, nord de l'Índia, centre de la Xina i sud-est del Tibet. Als Països catalans únicament s'ha citat dues vegades, una a les illes Columbretes (1988) i altra al delta del Llobregat (2004).
Dues subespècies (nitidus i plumbeitarsus) són modernament considerades espècies de ple dret. L'IOC (versió 3.3, 2013) inclou quatre subespècies:
El mosquiter verdós (Phylloscopus trochiloides) és un ocell de la família dels fil·loscòpids (Phylloscopidae) que habita boscos poc densos i zones amb bedolls arbustius des d'Escandinàvia, nord-est d'Alemanya i nord de Polònia, cap a l'est, a través del centre de Rússia fins al riu Ienissei i nord-oest de Mongòlia, nord del Kazakhstan i Turkmenistan, nord de l'Índia, centre de la Xina i sud-est del Tibet. Als Països catalans únicament s'ha citat dues vegades, una a les illes Columbretes (1988) i altra al delta del Llobregat (2004).
Aderyn a rhywogaeth o adar yw Telor gwyrddlas (sy'n enw gwrywaidd; enw lluosog: telorion gwyrddlas) a adnabyddir hefyd gyda'i enw gwyddonol Phylloscopus trochiloides; yr enw Saesneg arno yw Greenish warbler. Mae'n perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae) sydd yn urdd y Passeriformes.[1] Dyma aderyn sydd i'w gael yng ngwledydd Prydain ac mae i'w ganfod yng Nghymru.
Talfyrir yr enw Lladin yn aml yn P. trochiloides, sef enw'r rhywogaeth.[2] Mae'r rhywogaeth hon i'w chanfod yn Asia ac Ewrop.
Mae'r telor gwyrddlas yn perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae). Dyma rai o aelodau eraill y teulu:
Rhestr Wicidata:
rhywogaeth enw tacson delwedd Aderyn gwair rhesog Megalurus palustris Fulvetta cinereiceps Fulvetta cinereiceps
_Fulvetta_-_Sela_Pass_-_Arunachal_Pradesh_-_India.jpg)
Aderyn a rhywogaeth o adar yw Telor gwyrddlas (sy'n enw gwrywaidd; enw lluosog: telorion gwyrddlas) a adnabyddir hefyd gyda'i enw gwyddonol Phylloscopus trochiloides; yr enw Saesneg arno yw Greenish warbler. Mae'n perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae) sydd yn urdd y Passeriformes. Dyma aderyn sydd i'w gael yng ngwledydd Prydain ac mae i'w ganfod yng Nghymru.
Talfyrir yr enw Lladin yn aml yn P. trochiloides, sef enw'r rhywogaeth. Mae'r rhywogaeth hon i'w chanfod yn Asia ac Ewrop.
Budníček zelený (Phylloscopus trochiloides) je malým druhem pěvce z čeledi budníčkovitých (Phylloscopidae).
Obvykle bývají rozlišovány 4 poddruhy, z nichž do Evropy zasahuje pouze 1: budníček zelený ruský (Phylloscopus trochiloides viridanus).[2]
Velikosti budníčka menšího (délka těla 9,5-10,5 cm).[3] Od ostatních druhů evropských budníčků se liší žlutavou křídelní páskou a žlutým nadočním proužkem; svrchu je zelenavě šedý, zespodu téměř bílý.[4]
Hnízdí na Sibiři, odkud zasahuje do severovýchodní Evropy, zimuje v Indii. V Evropě se poprvé objevil teprve na počátku 20. století (roku 1905 na baltském pobřeží, kde již následující rok zahnízdil) a v jeho průběhu se šířil dál jihozápadním směrem.[2][5]
V České republice, která leží na jihozápadním okraji areálu rozšíření, byl poprvé zaznamenán v roce 1963 na Českomoravské vrchovině, pravidelně se pak na našem území objevuje od roku 1978.[2] Hnízdění bylo poprvé prokázáno v roce 1992[6] (první hnízdo bylo objeveno v roce 1998), od té doby hnízdí pravidelně 1-13 párů v Krkonoších, které v posledních letech patří zároveň k největším hnízdištím druhu ve vnitrozemí střední Evropy.[5] Pozorování naznačují možné hnízdění i v dalších pohraničních horách, především Beskydech.[7][8]
V Evropě k hnízdění vyhledává listnaté nebo smíšené lesy, vzrostlé háje a parky, ale i menší husté remízky a smrkové porosty s příměsí listnatých stromů.[3] V ČR hlavně druhotné smrčiny ve stáří do 60 let, s nevýrazně vyvinutým keřovým a bylinným patrem, na březích vodních toků a v nadmořské výšce 860–1100 m.[2]
Hnízdí jednotlivě, monogamně. Hnízdo staví samotná samice z čerstvého mechu dobře skryté na zemi v prohlubni nebo polodutině. Hnízdí 1x ročně od konce května do poloviny července. Úplná snůška čítá 4-6 (3-7) čistě bílých vajec o rozměrech 15,3 × 11,9 mm, na kterých sedí po dobu 12-13 dnů jen samice krmená samcem. Mláďata jsou krmena oběma rodiči a hnízdo opouštějí po 12-14 dnech.[2]
V potravě převažuje drobný hmyz, zvláště motýli, stejnokřídlí a dvoukřídlí, méně jsou zastoupeni také pavouci a plži.[2]
Obrázky, zvuky či videa k tématu budníček zelený ve Wikimedia Commons
Galerie budníček zelený ve Wikimedia CommonsBudníček zelený (Phylloscopus trochiloides) je malým druhem pěvce z čeledi budníčkovitých (Phylloscopidae).
Lundsanger (Phylloscopus trochiloides eller Seicercus trochiloides) er en lille spurvefugl, der lever i Eurasien.
Lundsanger (Phylloscopus trochiloides eller Seicercus trochiloides) er en lille spurvefugl, der lever i Eurasien.
Der Grünlaubsänger (Phylloscopus trochiloides) ist ein kleiner Singvogel aus der Familie der Laubsängerartigen (Phylloscopidae). Er bewohnt die mittlere und südliche Taiga sowie Mischwälder vom östlichen Mitteleuropa bis zum Pazifik und außerdem montane Nadelwälder der zentralasiatischen Hochgebirge. Grünlaubsänger sind Langstreckenzieher und überwintern in Indien. Die Art hat ihr Areal in den letzten Jahrzehnten stark nach Westen ausgedehnt, die Westgrenze der Verbreitung verläuft zurzeit durch Mecklenburg-Vorpommern.
Beide Geschlechter sehen gleich aus. Die Art erinnert im Aussehen an den Waldlaubsänger, ist aber ein wenig kleiner und wesentlich untersetzter. Der Rücken ist olivgrün, die Bauchseite grauweiß. Der Augenstreif ist dunkel, darüber verläuft ein langer gelber Überaugenstreif, der fast bis zum Hinterkopf reicht, oft am Ende verbreitert und nach oben gebogen. Die Beine sind braun, im Unterschied zum ähnlichen Wanderlaubsänger (Phylloscopus borealis), der hellere, goldgelbe Beine hat. Der Unterschnabel ist heller als der Oberschnabel. Grünlaubsänger haben einen kleinen, weißen Flügelstreif, der oft kaum zu sehen ist. Die Vögel werden ungefähr 10 Zentimeter lang, bei einer Flügelspannweite von 15 bis 21 Zentimetern. Sie erreichen ein Gewicht von etwa 8 Gramm.
Der Ruf ist ein meist deutlich zweisilbiges „zli-wit“ und ähnelt den Rufen der Bachstelze. Der Gesang ist hoch und durchdringend; er besteht aus einer kurzen, etwas abgehackten Strophe mit einer kurzen Pause in der Mitte und erinnert manchmal an den Gesang des Zaunkönigs oder auch der Tannenmeise.
Lockere Laub-, Misch- oder Nadelwälder, Gehölze, Baumpflanzungen, auch in Parks und Gärten. Er lebt verborgen und hält sich zumeist in Baumkronen auf.
Die Nahrung besteht aus kleinen Insekten, Spinnen und Weichtieren.
Ein Gelege im Jahr. Das Nest wird auf dem Boden oder in Sträuchern in Bodennähe gebaut. Es hat Kugelform mit der Öffnung von der Seite und besteht aus Moos, Zweigen und Blättern.
Aufgrund des sehr großen Verbreitungsgebiets und einer globalen Bestandszunahme wird die Art von der IUCN als nicht gefährdet (least concern) eingestuft.
Bei der Beobachtung der Grünlaubsänger-Population in Westasien wurde eine allopatrische Artbildung dokumentiert: Zwei Grünlaubsänger-Populationen am östlichen Rand der Tibetischen Hochebene können sich nicht miteinander kreuzen, bilden aber aufgrund eines schmalen Bandes gemeinsamen Lebensraumes zusammen mit anderen Unterarten rund um Tibet und Himalaya eine sogenannte Ringspezies.
Der Grünlaubsänger (Phylloscopus trochiloides) ist ein kleiner Singvogel aus der Familie der Laubsängerartigen (Phylloscopidae). Er bewohnt die mittlere und südliche Taiga sowie Mischwälder vom östlichen Mitteleuropa bis zum Pazifik und außerdem montane Nadelwälder der zentralasiatischen Hochgebirge. Grünlaubsänger sind Langstreckenzieher und überwintern in Indien. Die Art hat ihr Areal in den letzten Jahrzehnten stark nach Westen ausgedehnt, die Westgrenze der Verbreitung verläuft zurzeit durch Mecklenburg-Vorpommern.
Nuortilastavizar Phylloscopus trochiloides gullá lastavizariidda.
Skógljómari (frøðiheiti - Phylloscopus trochiloides)
Йәшел төйөт(урыҫ. Зелёная пеночка) (лат. Phylloscopus trochiloides) — певчая птица из семейства славковых (Sylviidae).
Urs N. Glutz von Blotzheim und Kurt M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Band 12/2 (Passeriformes, 3. Teil: Sylviidae); Aula-Verlag, Wiesbaden; 1991
Йәшел төйөт(урыҫ. Зелёная пеночка) (лат. Phylloscopus trochiloides) — певчая птица из семейства славковых (Sylviidae).
Симĕс чие кайăкĕ - çерçирен кăшт пĕчĕкрех. Улăх-çаран çинче, тырă пуссинче пурăнать. Çăмартисем (5-6) шурă. Йăвине çĕр çинче чăмăр тăвать, аяккинче кĕрсе тухмалли шăтăк пур. Çу-çĕртме уйăхĕсенче вĕçсе килет, утăпа çурла уйăхĕсенче каять. Пирĕн тăрăхра пур çĕрте те тĕл пулать.
Симĕс чие кайăкĕ - çерçирен кăшт пĕчĕкрех. Улăх-çаран çинче, тырă пуссинче пурăнать. Çăмартисем (5-6) шурă. Йăвине çĕр çинче чăмăр тăвать, аяккинче кĕрсе тухмалли шăтăк пур. Çу-çĕртме уйăхĕсенче вĕçсе килет, утăпа çурла уйăхĕсенче каять. Пирĕн тăрăхра пур çĕрте те тĕл пулать.
The greenish warbler (Phylloscopus trochiloides) is a widespread leaf warbler with a breeding range in northeastern Europe, and temperate to subtropical continental Asia. This warbler is strongly migratory and winters in India. It is not uncommon as a spring or early autumn vagrant in Western Europe and is annually seen in Great Britain. In Central Europe large numbers of vagrant birds are encountered in some years; some of these may stay to breed, as a handful of pairs does each year in Germany.[2]
Like all leaf warblers, it was formerly placed in the "Old World warbler" assemblage, but now belongs to the new leaf-warbler family Phylloscopidae.[3] The genus name Phylloscopus is from Ancient Greek phullon, "leaf", and skopos, "seeker" (from skopeo, "to watch"). The specific trochiloides is from Ancient Greek trokhalos, "bowed", and -oides "resembling", from the similarity to the willow warbler, P. trochilus.[4] The English name of this species provides a perfect argument in favour of the capitalisation of species names (i.e. treating them as proper nouns), a convention which is generally applied in scientific literature. The decapitalised "greenish warbler" is equally descriptive of many bird species across multiple families, whereas a capitalised "Greenish Warbler" shows unambiguously that Phylloscopus trochiloides is under discussion.
This is a typical leaf warbler in appearance, grayish-green above and off-white below. The single wing bar found in the southern and western populations distinguishes them from most similar species (except Arctic warbler P. borealis). It is slightly smaller than that species and has a thinner bill, without a dark tip to the lower mandible. A latitude-based analysis of wintering birds indicated that more northerly P. trochiloides are smaller, i.e. this species does not seem to follow Bergmann's rule.[5]
Its song is a high jerky trill, in some populations containing a sequence of down- and more rarely up slurred notes.
It breeds in lowland deciduous or mixed forest; non-breeding birds in the warmer parts of its range may move to montane habitat in summer. Individuals from southeast of the Himalayas are for example quite often seen in Bhutan during the hot months, typically in humid Bhutan Fir (Abies densa) forest up to about 3,800 meters ASL or more, but they do not breed there and return again to the adjacent subtropical lowlands in winter.[6]
The nest is on the ground in low shrub. Like its relatives, this small passerine is insectivorous.
It has a number of subspecies, of which P. t . viridianus is the most familiar in Europe. As it seems, it is a ring species, with populations diverging east- and westwards of the Tibetan Plateau, later meeting on the northern side. Their relationships are therefore fairly confusing:[7]
The groups' origin lies probably in the Himalayan region, where trochiloides is found. This taxon is close to the parapatric obscuratus, and to plumbeitarsus which is geographically separated from obscuratus; they all can (and in the case of the former two do naturally) hybridize. P. t. plumbeitarsus is often split as distinct species, as it does not hybridize with viridianus in the narrow zone in the western Sayan Mountains where their ranges overlap.
But phylogenetically, the western taxa are even more distinct. However, there is some gene flow between trochiloides and viridianus also, with their hybrids being especially common in Baltistan; which are now considered as a distinct subspecies ludlowi. The green warbler P. nitidus, now considered as a distinct species, is a mountain isolate that diverged from ancestral viridianus.
Song structure differs mainly between greenish warbler and two-barred warbler, which was formerly considered conspecific. The former has a fairly uniform, long, and warbling song. Around the Himalayas, song structure is similar, but songs are generally shorter. Two-barred warbler, on the other hand, has a long song that can be clearly divided into a warbling part, followed by a series of up- and downslurred notes. The songs of obscuratus and ludlowi, are short, but contain the downslur elements too; in the latter, they uniquely appear at the start of the song.[8]
The greenish warbler (Phylloscopus trochiloides) is a widespread leaf warbler with a breeding range in northeastern Europe, and temperate to subtropical continental Asia. This warbler is strongly migratory and winters in India. It is not uncommon as a spring or early autumn vagrant in Western Europe and is annually seen in Great Britain. In Central Europe large numbers of vagrant birds are encountered in some years; some of these may stay to breed, as a handful of pairs does each year in Germany.
Like all leaf warblers, it was formerly placed in the "Old World warbler" assemblage, but now belongs to the new leaf-warbler family Phylloscopidae. The genus name Phylloscopus is from Ancient Greek phullon, "leaf", and skopos, "seeker" (from skopeo, "to watch"). The specific trochiloides is from Ancient Greek trokhalos, "bowed", and -oides "resembling", from the similarity to the willow warbler, P. trochilus. The English name of this species provides a perfect argument in favour of the capitalisation of species names (i.e. treating them as proper nouns), a convention which is generally applied in scientific literature. The decapitalised "greenish warbler" is equally descriptive of many bird species across multiple families, whereas a capitalised "Greenish Warbler" shows unambiguously that Phylloscopus trochiloides is under discussion.
La Verda filoskopo aŭ Verdeca filoskopo (Phylloscopus trochiloides) estas specio de la genro de filoskopoj aŭ Phylloscopus lastatempe konsiderata kiel tipa genro en la propra familio de Filoskopedoj. Ĝi estas disvastigata filoskopo tra sia reprodukta teritorio en nordorienta Eŭropo kaj moderklimata al subtropika kontinenta Azio. Tiu silvieca birdo estas tre migranta kaj vintras en Barato. Ĝi estas ne nekomuna kiel printempa aŭ aŭtuna vaganto en Okcidenta Eŭropo kaj ĝi estas ĉiujare vidata en Britio. En Centra Eŭropo oni vidas grandajn nombrojn de vagantaj birdoj kelkajn jarojn; kelkaj el tiuj povas resti por reproduktiĝi, kiel kelkaj paroj faras ĉiujare en Germanio.[1]
Tiu estas tipa filoskopo laŭ malgrando, aspekto, grizecverda supre kaj blankeca sube. La ununura flugilstrio troviĝanta en la suda kaj okcidenta populacioj distingas la specion el plej similaj specioj (escepte la Norda filoskopo P. borealis kiu ĉiukaze havas pli helajn krurojn). Ĝi estas iome pli malgranda ol tiu specio kaj havas pli fajnan bekon, sen malhela pinto en la suba makzelo. Analizo bazita sur latitudo de vintrantaj birdoj indikis, ke ju pli norde des pli P. trochiloides estas pli malgranda, tio estas tiu specio ŝajne ne sekvas la tendencon indikatan de la Regulo de Bergmann[2]
Ties kanto estas altatona hezita trilado, en kelkaj populacioj enhavanta sekvencon de pli raraj trenitaj notoj.
Ili reproduktiĝas en deciduaj aŭ miksitaj arbaroj de malaltaj teroj; nereproduktantaj birdoj de pli varmaj partoj de sia teritorio povas moviĝi al montara habitato en somero. Individuoj el sudorienta Himalajo estas ekzemple tre ofte vidataj en Butano dum la varmaj monatoj, tipe en humida arbaro de Butana abio (Abies densa) ĝis ĉirkaŭ 3,800 m super marnivelo aŭ plie, sed ili ne reproduktiĝas tie kaj revenas denove al apudaj subtropikaj malaltaj teroj vintre[3].
La nesto estas surgrunda en malalta arbustaro. Kiel siaj parencoj, tiu malgranda paserino estas insektovora.
Tiu specio havas kelkajn subspeciojn, el kiuj P. t . viridianus estas la plej konata en Eŭropo. Ŝajne ĝi estas ringospecio, kun populacioj diverĝe orienten kaj okcidenten de la Tibeta Altebenaĵo, poste troviĝantaj en la norda areo. Ties rilatoj estas tre konfuzaj:[4]
Orienta grupo: Verdaj filoskopoj
Okcidenta grupo: Verdaj filoskopoj
La deveno de la grupoj estas eble en la regiono de Himalajo, kie troviĝas trochiloides. Tiu taksono estas proksima al la parapatria obscuratus, kaj al plumbeitarsus kiu estas geografie separata el obscuratus; ili ĉiuj povas (kaj ĉe la du unuaj nature) hibridiĝi. P. t. plumbeitarsus estas ofte disigata kiel distinga specio, ĉar ĝi ne hibridiĝas kun viridianus en la mallarĝa zono de okcidento de Montoj Sajanoj kie ties teritorioj koincidas.
Sed filogenetike, la okcidenta taksono estas eĉ pli distingaj. Tamen estas ankaŭ iom da genetika fluo inter trochiloides kaj viridianus, kun ties hibridoj komunaj en Baltistano; ili estis iam konsiderataj alia subspecio ludlowi. nitidus estas montara izolaĵo kiu diverĝis el la praa viridianus.
Ĉefe kantostrukturo diferenciĝas inter trochiloides kaj plumbeitarsus. La unua havas tre uniforman, longan kaj silviecan kanton. Ĉe Himalajo, la kantostrukturo estas simila, sed la kantoj estas ĝenerale pli mallongaj. plumbeitarsus, aliflanke havas pli longan kanton kiu povas esti klare dividita en silvieca parto kaj serio de supren kaj suben trenitajn notojn. La kantoj de obscuratus, kaj, interese, "ludlowi", estas mallongaj, sed enhavas ankaŭ la subenajn elementojn; en tiu lasta, ili unike aperas je la ekkanto.[5]
La Verda filoskopo aŭ Verdeca filoskopo (Phylloscopus trochiloides) estas specio de la genro de filoskopoj aŭ Phylloscopus lastatempe konsiderata kiel tipa genro en la propra familio de Filoskopedoj. Ĝi estas disvastigata filoskopo tra sia reprodukta teritorio en nordorienta Eŭropo kaj moderklimata al subtropika kontinenta Azio. Tiu silvieca birdo estas tre migranta kaj vintras en Barato. Ĝi estas ne nekomuna kiel printempa aŭ aŭtuna vaganto en Okcidenta Eŭropo kaj ĝi estas ĉiujare vidata en Britio. En Centra Eŭropo oni vidas grandajn nombrojn de vagantaj birdoj kelkajn jarojn; kelkaj el tiuj povas resti por reproduktiĝi, kiel kelkaj paroj faras ĉiujare en Germanio.
El mosquitero verdoso (Phylloscopus trochiloides)[2] es una especie de ave paseriforme de la familia Phylloscopidae que vive en Eurasia.
Tiene la forma típica de los mosquiteros, con el plumaje de las partes superiores verde grisáceo y las inferiores blanquecinas. Presenta una larga lista superciliar blanquecina, y una única o dos franja también blanquecinas en las alas según las subespecies. La única lista de las alas que presentan las poblaciones meridionales y occidentales les diferencia de la mayoría de especies similares, excepto el mosquitero boreal (P. borealis). El mosquitero verdoso es ligeramente mayor que este especie y tiene el pico más fino, y no tiene la punta de la mandíbula inferior oscura.
Es un ave migratoria que cría Europa central y nororiental y el Asia templada, además de zonas montañosas como el Caucaso y Himalaya, y se desplaza al subcontinente indio y el sudeste asiático para pasar el invierno. En Europa occidental es un divagante poco frecuente.
Cría en los bosques caducifolios y mixtos, los individuos no reproductivos de las partes más cálidas de su área de distribución se trasladan a las montañas en verano. Por ejemplo se observan aves del sureste del Himalaya en Bután durante los meses cálidos, generalmente en los bosques húmedos de abetos de Bután (Abies densa) hasta los 3.800 msnm o más, pero no crían allí y vuelven a las regiones subtropicales adyacentes en invierno.[3] Anida en matorrales bajos. Se alimenta principalmente de insectos.
Fue descrita científicamente por Sundevall en 1837. Como el resto de mosquiteros estuvo clasificado en la familia Sylviidae, pero actualmente se sitúa en la familia Phylloscopidae.[4]
Existen varias subespecies que presentan variación clinal en anillo. Las poblaciones divergen desde el sur en dirección este y oeste alrededor de la Meseta tibetana, por lo que sus relaciones han resultado bastante confusas:[5]
El origen de la especie probablemente se encuentra en la región del Himalaya, donde se encuentra la subespecie trochiloides. La forma P. nitidus, considerada por muchos una especie aparte, surgió del aislamiento en las montañas a partir de ancestros viridianus.
El mosquitero verdoso (Phylloscopus trochiloides) es una especie de ave paseriforme de la familia Phylloscopidae que vive en Eurasia.
Nõlva-lehelind ehk rohe-lehelind[viide?] (Phylloscopus trochiloides) on põõsalindlaste sugukonda kuuluv linnuliik.
Nõlva-lehelind on Eestis levinud ebaühtlaselt (eelkõige Põhja- ja Ida-Eestis) ja väikesearvuline; haudelind.[1]
Nõlva-lehelind ehk rohe-lehelind[viide?] (Phylloscopus trochiloides) on põõsalindlaste sugukonda kuuluv linnuliik.
Nõlva-lehelind on Eestis levinud ebaühtlaselt (eelkõige Põhja- ja Ida-Eestis) ja väikesearvuline; haudelind.
Phylloscopus trochiloides Phylloscopus generoko animalia da. Hegaztien barruko Phylloscopidae familian sailkatua dago.
Phylloscopus trochiloides Phylloscopus generoko animalia da. Hegaztien barruko Phylloscopidae familian sailkatua dago.
Idänuunilintu (Seicercus trochiloides) on pieni vihertävä lintu, vaikea erottaa tavallisesta uunilinnusta muuten kuin lauluäänensä perusteella. Lajin kuvaili Karl Jakob Sundevall 1837.
Idänuunilintu on pieni, pyöreäpäinen, noin seitsemän grammaa painava uunilintujen sukuun kuuluva hyönteissyöjä. Sen harmahtavan vihreä selkäpuoli ja vaalea vatsapuoli auttavat sitä sulautumaan tiheään kasvillisuuteen, eikä sitä helposti erotakaan lehvästön seasta. Rinnassa ja kurkussa on hento keltainen sävy, joka toistuu vaaleassa silmäkulmanjuovassa. Paras lajituntomerkki on kapea valkea siipijuova, joka erottaa linnun samaan sukuun kuuluvista ja hyvin samannäköisistä pajulinnusta ja tiltaltista.
Helpoiten linnun erottaa kuitenkin laulustaan, joka on iloinen, epäselvästi hyppivä säe, jossa on teräviä, korkeita osia ja lyhyitä taukoja. Jotkin laulut loppuvat trilliin, toiset taas tasaisesti edeten. Kutsu- ja varoitusääni on kaksiosainen ”tsi-lih”.
Idänuunilintu (Phylloscopus trochiloides) jaettiin aiemmin kuuteen alalajiin: viridanus, ludlowi, trochiloides, obscuratus, plumbeitarsus ja nitidus. Kaksi viimeksimainittua on nyttemmin erotettu erillisiksi lajeiksi, burjatianuunilinnuksi (Phylloscopus plumbeitarsus) ja kaukasianuunilinnuksi (Phylloscopus nitidus). Idänuunilinnun levinneisyysalue kattaa koko Siperian metsävyöhykkeen Itä-Euroopasta Tyynenmeren rannalle, sekä osia etelämpää Keski-Aasiasta, muodostaen rengasmaisen kuvion: puutonta Tiibetin ylänköä reunustaa viiden toisikseen vaihettuvan alalajin esiintymisalueet. Alalaji nitidus elää erillisenä saarekkeenaan Mustanmeren ja Kaspianmeren välillä.
Suomessa esiintyvä viridanus on kesävieras, jota tavataan toukokuun lopusta elo-syyskuun vaihteeseen saakka. Suomen linnut talvehtivat Intiassa.
Suomeen lintu on levittäytynyt 1800-luvun lopulla, mutta se pysyi suurharvinaisuutena 1930-luvulle saakka. Ensimmäinen pysyvä kanta syntyi itäisen Suomenlahden saarille, josta laji levittäytyi mantereelle muodostaen pysyvän kannan 1940-luvulla. Tästä lähtien lintu on runsastunut ja levittäytyy yhä uusille asuinpaikoille jopa Suomen eteläpuolelle asti. Varsinkin vuodet 1970 ja 1980 muistetaan idänuunilinnun runsaudesta. Tällöin vallitsivat suotuisat lämpimät ilmavirtaukset kaakosta, jotka toivat Suomeen paljon lintuja. Idänuunilintujen esiintymisalueen laajeneminen voi johtua suotuisista muutoksista varsinaisella pesimäalueella idässä ja talvehtimisalueilla Aasian eteläosissa, jolloin kasvava kanta työntää lisää yksilöitä myös Suomen puolelle. Idänuunilinnun vuosittaiseen runsauteen Suomessa vaikuttavat kevään sääolot, sillä jos toukokuu on lämmin, se ennustaa hyvää idänuunilintukantaa sille kesälle.
Suomen pesimäkanta on tihein kaakossa ja etelärannikolla, mutta harvinaisena sitä tavataan melkeinpä ympäri maata. Vain Ahvenanmaalta ja Suomenselältä laji tuntuu lähes puuttuvan. Suomen pesimäkannaksi on arvioitu 4000 paria, mutta pesijöiden määrä vaihtelee vuosittain paljon. Suuri osa suomalaisista linnuista on nuoria koiraita, jotka on helppo havaita kesäkuun laulukauden aikana. Pesivien parien määrän arviointi on vaikeampaa, sillä reviiri on iso, ja linnut ovat hiljaisia pesimäkauden aikana.
Suomessakin esiintyvä alalaji viridanus pesii Itä-Euroopan alankojen lehti- tai sekametsissä, ja suosii korkeita metsiköitä tai puistoja ja jopa rannikoiden vesaikkoja sekä vanhoja kuusikoita, missä on jonkin verran lehtipuita. Suomessa lintu suosii reheviä, iäkkäitä kuusikoita tai kuusivaltaisia sekametsiä, etenkin jykevät rinnemetsiköt ovat lintujen mieleen. Osa koiraista tyytyy tukkipuuikäiseen tuoreeseen kuusikkoon, koivuvaltaiseen sekametsään tai Kaakkois-Suomessa jopa männikköön. Siellä missä kanta on harvinta, ovat myös linnut vaateliaampia reviirinsä suhteen kuin tiheämmän kannan alueilla.
Pesintä alkaa toukokuun lopulla, kun koiras rakentaa pesän maahan tai hieman korkeammalle ruohikkoon, puiden juurakoihin, koloihin tai pensaikkoon. Pesä on katollinen ja kulkuaukko on sivussa, ja se on rakennettu korsista, juurikuiduista ja oksista, sekä vuorattu lehdillä, höyhenillä ja karvoilla. Naaras munii kesäkuussa 4–6 puhtaan valkeaa munaa, ja hautoo sen jälkeen 12–13 vrk. Molemmat vanhemmat ruokkivat poikasia vielä 12–14 vrk, kunnes ne ovat valmiita lentämään pesästä.
Idänuunilintu on hyönteissyöjä.
Idänuunilintu (Seicercus trochiloides) on pieni vihertävä lintu, vaikea erottaa tavallisesta uunilinnusta muuten kuin lauluäänensä perusteella. Lajin kuvaili Karl Jakob Sundevall 1837.
Phylloscopus trochiloides
Le pouillot verdâtre, parfois écrit Pouillot verdâtre (Phylloscopus trochiloides) est une espèce d'oiseaux de la famille des Phylloscopidae. Il s'agit d'une espèce de fauvettes des feuilles[Quoi ?] très répandue, qui se reproduit dans le nord-est de l'Europe et en Asie continentale tempérée à subtropicale. Cette fauvette est fortement migratrice et hiverne en Inde. Il n'est pas rare qu'elle vagabonde au printemps ou au début de l'automne en Europe occidentale et on l'observe chaque année en Grande-Bretagne. En Europe centrale, on rencontre un grand nombre de ces oiseaux vagabonds certaines années ; certains d'entre eux peuvent rester pour se reproduire, comme le font chaque année une poignée de couples en Allemagne[1],[2].
Comme toutes les fauvettes des feuilles, elle était autrefois placée dans l'assemblage des "fauvettes de l'Ancien Monde", mais elle appartient maintenant à la nouvelle famille de fauvettes des feuilles des Phylloscopidae[3],[4]. Le nom de genre Phylloscopus vient du grec ancien phullon, « feuille », et skopos, « chercheur » (de skopeo, « regarder »). Le nom spécifique trochiloides vient du grec ancien trokhalos, « courbé », et -oides, « ressemblant », de la ressemblance avec la fauvette des saules, P. trochilus[5]. Le nom anglais de cette espèce fournit un argument parfait en faveur de la capitalisation des noms d'espèces (c'est-à-dire de les traiter comme des noms propres), une convention qui est généralement appliquée dans la littérature scientifique. Le « pouillot verdâtre » décapitalisé est également descriptif de nombreuses espèces d'oiseaux appartenant à plusieurs familles, tandis que le « Pouillot verdâtre » capitalisé montre sans ambiguïté que l'appellation Phylloscopus trochiloides est débattue.
Cette espèce est un exemple d'espèce annulaire : une série de populations formant une "chaîne" dont les "maillons" proches restent interféconds, mais dont les populations les plus éloignées sont isolées reproductivement ; c'est le cas de Phylloscopus trochiloides viridanus et P. t. plumbeitarsus en Sibérie.
Il s'agit d'une fauvette des feuilles typique en apparence, vert grisâtre sur le dessus et blanc cassé sur le dessous. L'unique barre alaire que l'on trouve chez les populations du sud et de l'ouest les distingue de la plupart des espèces similaires (à l'exception de la paruline arctique P. borealis). Elle est légèrement plus petite que cette espèce et possède un bec plus fin, sans pointe sombre à la mandibule inférieure. Une analyse des oiseaux hivernant en latitude a indiqué que les P. trochiloides plus au nord sont plus petits, c'est-à-dire que cette espèce ne semble pas suivre la règle de Bergmann[6].
Son chant est un trille aigu et saccadé qui, dans certaines populations, contient une séquence de notes coupées vers le bas et plus rarement vers le haut.
Il se reproduit dans les forêts de feuillus ou mixtes des basses terres ; les oiseaux qui ne se reproduisent pas dans les parties les plus chaudes de son aire de répartition peuvent se déplacer vers un habitat montagnard en été. Des individus du sud-est de l'Himalaya sont par exemple assez souvent observés au Bhoutan pendant les mois chauds, généralement dans la forêt humide de sapins du Bhoutan (Abies densa) jusqu'à environ 3 800 mètres d'altitude ou plus, mais ils ne s'y reproduisent pas et retournent dans les basses terres subtropicales adjacentes en hiver[7].
Le nid est au sol dans un arbuste bas. Comme ses apparentés, ce petit passereau est insectivore.
Le Pouillot verdâtre niche en Allemagne du Nord, en Finlande, en Russie jusqu’au fleuve Ienisseï, et de l’Altaï jusqu’au désert de Gobi et en Afghanistan. Il hiverne du sud de la Chine au Sri Lanka et au Myanmar. Il compte un certain nombre de sous-espèces, dont P. t . viridianus est la plus connue en Europe. Il s'agit, semble-t-il, d'une espèce en anneau, dont les populations divergent à l'est et à l'ouest du plateau tibétain, pour se rencontrer plus tard sur le côté nord. Leurs relations sont donc assez confuses[1] :
L'origine des groupes se situe probablement dans la région de l'Himalaya, où l'on trouve des trochiloides. Ce taxon est proche de l'espèce parapatrique P. obscuratus, et de P. plumbeitarsus qui est géographiquement séparé de obscuratus ; ils peuvent tous (et dans le cas des deux premiers, le font naturellement) s'hybrider. P. t. plumbeitarsus est souvent divisé en deux espèces distinctes, car il ne s'hybride pas avec P. viridianus dans la zone étroite des montagnes Sayan occidentales où leurs aires de répartition se chevauchent.
Mais sur le plan phylogénétique, les taxons de l'ouest sont encore plus distincts. Cependant, il existe également un certain flux de gènes entre P. trochiloides et P. viridianus, leurs hybrides étant particulièrement communs au Baltistan ; ils étaient autrefois considérés comme une autre sous-espèce P. ludlowi. La paruline verte P. nitidus, aujourd'hui considérée par beaucoup comme une espèce distincte, est un isolat de montagne qui divergeait de l'ancestral P. viridianus.
La structure du chant diffère principalement entre la paruline verdâtre et la paruline à deux barres, qui était autrefois considérée comme congénitale. La première a un chant assez uniforme, long et chantant. Autour de l'Himalaya, la structure des chants est similaire, mais les chants sont généralement plus courts. La paruline à deux barres, en revanche, a un long chant qui peut être clairement divisé en une partie de gazouillis, suivie d'une série de notes montantes et descendantes. Les chants de P. obscuratus et de "ludlowi" sont courts, mais ils contiennent également des éléments de glissement vers le bas ; dans ce dernier cas, ils apparaissent uniquement au début du chant[8].
Phylloscopus trochiloides
Le pouillot verdâtre, parfois écrit Pouillot verdâtre (Phylloscopus trochiloides) est une espèce d'oiseaux de la famille des Phylloscopidae. Il s'agit d'une espèce de fauvettes des feuilles[Quoi ?] très répandue, qui se reproduit dans le nord-est de l'Europe et en Asie continentale tempérée à subtropicale. Cette fauvette est fortement migratrice et hiverne en Inde. Il n'est pas rare qu'elle vagabonde au printemps ou au début de l'automne en Europe occidentale et on l'observe chaque année en Grande-Bretagne. En Europe centrale, on rencontre un grand nombre de ces oiseaux vagabonds certaines années ; certains d'entre eux peuvent rester pour se reproduire, comme le font chaque année une poignée de couples en Allemagne,.
Comme toutes les fauvettes des feuilles, elle était autrefois placée dans l'assemblage des "fauvettes de l'Ancien Monde", mais elle appartient maintenant à la nouvelle famille de fauvettes des feuilles des Phylloscopidae,. Le nom de genre Phylloscopus vient du grec ancien phullon, « feuille », et skopos, « chercheur » (de skopeo, « regarder »). Le nom spécifique trochiloides vient du grec ancien trokhalos, « courbé », et -oides, « ressemblant », de la ressemblance avec la fauvette des saules, P. trochilus. Le nom anglais de cette espèce fournit un argument parfait en faveur de la capitalisation des noms d'espèces (c'est-à-dire de les traiter comme des noms propres), une convention qui est généralement appliquée dans la littérature scientifique. Le « pouillot verdâtre » décapitalisé est également descriptif de nombreuses espèces d'oiseaux appartenant à plusieurs familles, tandis que le « Pouillot verdâtre » capitalisé montre sans ambiguïté que l'appellation Phylloscopus trochiloides est débattue.
Cette espèce est un exemple d'espèce annulaire : une série de populations formant une "chaîne" dont les "maillons" proches restent interféconds, mais dont les populations les plus éloignées sont isolées reproductivement ; c'est le cas de Phylloscopus trochiloides viridanus et P. t. plumbeitarsus en Sibérie.
Il luí verdastro (Phylloscopus trochiloides (Sundevall, 1837)) è un uccello passeriforme, diffuso in Europa e Asia, tradizionalmente collocato nella famiglia Sylviidae ma da una recente revisione filogenetica attribuito alla famiglia Phylloscopidae[2][3].
P. trochiloides è un passeraceo caratterizzato da una livrea di colore grigio-verde sul dorso che sfuma nel bianco verso l'addome; la presenza di una singola striatura colorata sulle ali permette di distinguere questo volatile dalle specie congeneri, con l'eccezione di P. borealis, che presenta la medesima striatura; tuttavia P. trochiloides è più piccolo e presenta un corpo più sottile rispetto a P. borealis; si può riconoscere anche dall'omogeneità del colore del becco, caratterizzato dall'assenza di estremità scure all'apice dello stesso[4]. Le popolazioni delle regioni settentrionali sono di taglia inferiore rispetto a quelle che vivono a latitudini con clima meno rigido[5].
Questa specie ha un ampio areale che si estende dall'Europa nordorientale (Austria, Germania, Repubblica Ceca, Slovacchia, Polonia, Danimarca, Norvegia, Svezia, Finlandia, Estonia, Lettonia, Lituania, Russia e Ucraina) all'Asia continentale (Turchia, Azerbaigian, Kazakistan, Kirghizistan, Tagikistan, Uzbekistan, Iran, Kuwait, Afghanistan, Pakistan, India, Bangladesh, Nepal, Bhutan, Myanmar, Cina, Mongolia, Cambogia, Laos, Thailandia, Vietnam e Corea).[1] In Europa è stato segnalato occasionalmente, come specie accidentale, in Spagna, Francia, Belgio, Paesi Bassi, Irlanda, Regno Unito, Italia, Grecia e Romania.[1]
Sono state descritte 6 sottospecie, che mostrano una distribuzione tipica delle specie ad anello, con popolazioni divergenti sui versanti occidentale ed orientale dell'altopiano tibetano, che si ricongiungono sul versante settentrionale:[6]
Sorprendentemente le due popolazioni della Siberia occidentale (P. t. viridanus) e della Siberia orientale (P. t. plumbeitarsus), che pure condividono parte del loro areale, non sono in grado di incrociarsi. Tale dato è considerato sufficiente da alcuni autori per proporre l'inquadramento di P. t. plumbeitarsus come specie a sé stante (Phylloscopus plumbeitarsus). Altri autori, adottando un punto di vista rigidamente filogenetico, si spingono a elevare al rango di specie tutti e cinque i taxa summenzionati (P. trochiloides, P. obscuratus, P. viridanus, P. nitidus e P. plumbeitarsus)[7][8].
La più recente classificazione del Congresso ornitologico internazionale (settembre 2013) riconosce come valide le seguenti sottospecie:[3]
mentre assegna a Phylloscopus nitidus e Phylloscopus plumbeitarsus il rango di specie a sé stanti.
Come la maggior parte dei passeracei è una specie insettivora.
Il luí verdastro (Phylloscopus trochiloides (Sundevall, 1837)) è un uccello passeriforme, diffuso in Europa e Asia, tradizionalmente collocato nella famiglia Sylviidae ma da una recente revisione filogenetica attribuito alla famiglia Phylloscopidae.
Šiaurinė pečialinda (lot. Phylloscopus trochiloides, angl. Greenish Warbler, vok. Grünlaubsänger) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis pečialindų genčiai.
Kūno viršutinė pusė žalsvai rusva, ant sparno šviesi skersinė juostelė. Antakis neryškus, gelsvai baltas. Pilvas balsvas, krūtinė geltono atspalvio.
Lietuvoje reta. Gyvena retuose lapuočių miškuose, parkuose. Lizdą krauna ant žemės birželio viduryje. Deda 5-6 visiškai baltus kiaušinius.
Lesa smulkius skraidančius vabzdžius, vikšrus.
Šiaurinė pečialinda (lot. Phylloscopus trochiloides, angl. Greenish Warbler, vok. Grünlaubsänger) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis pečialindų genčiai.
Kūno viršutinė pusė žalsvai rusva, ant sparno šviesi skersinė juostelė. Antakis neryškus, gelsvai baltas. Pilvas balsvas, krūtinė geltono atspalvio.
Lietuvoje reta. Gyvena retuose lapuočių miškuose, parkuose. Lizdą krauna ant žemės birželio viduryje. Deda 5-6 visiškai baltus kiaušinius.
Lesa smulkius skraidančius vabzdžius, vikšrus.
Zaļais ķauķītis (Phylloscopus trochiloides) ir neliels ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kas ligzdo Eiropā un Āzijā. Ziemo Dienvidāzijā.[1] Izdala 4 pasugas.[2]
Zinātniskais nosaukums Phylloscopus trochiloides atvasināts no sengrieķu valodas un latviski nozīmē "lapu pārmeklētājs, vītīti atgādinošais": Phyllon — lapa, scopus — pārmeklētājs un trochiloides: trokhalos — vītīti, oides — atgādinošais. Vītīša zinātniskais nosaukums ir Phylloscopus trochilus.[3]
Zaļais ķauķītis ir izteikts gājputns. Ligzdo Eiropas ziemeļaustrumos un tālāk uz austrumiem līdz centrālajai Sibīrijai, Pamiram un Ķīnai. Āzijā virzienā uz dienvidiem arī Afganistānā, Pakistānā, Himalajos un Indijā. Ziemo galvenokārt Indijā un Indoķīnā.[4]
Pavasarī un rudens sākumā mēdz samērā bieži ieklejot Rietumeiropā un Centrāleiropā. Daļa putnu katru gadu paliek arī ligzdot, piemēram, Vācijā.[5]
Zaļais ķauķītis Latvijā kopumā ir samērā rets ligzdotājs, taču piemērotās vietās, gar strautiem un upēm ar stāviem krastiem un lieliem platlapu kokiem var būt arī diezgan parasts.[4] Latvijā sastopama Eiropā ligzdojošā pasuga P. t. viridanus.[4]
Zaļais ķauķītis ir neliels, slaids ķauķītis. Ķermeņa garums 10—11,5 cm, spārnu plētums 17—20 cm, svars 5—10,5 g.[6][7][8]
Apspalvojums mugurpusē pelēkzaļš vai olīvzaļš, apakšpusē pelēkbalts, reizēm ar vieglu smilšu brūnu toni. Rudenī apspalvojums uz muguras ir košāks un zaļāks nekā vasarā, īpaši muguras lejasdaļā. Spārni pelēkzaļi ar vienu gaišu, īsu šķērsjoslu. Sejā izceļas garas, gaiši dzeltenas uzacis, pāri acīm tumšas svītras. Kājas pelēkas, knābis brūns, bet apakšējā daļa gaiši dzeltenbrūna. Abi dzimumi izskatās līdzīgi. Jaunie putni pirmajā apspalvojumā ir līdzīgi pieaugušajiem īpatņiem, bet to mugurpuse ir nedaudz brūnāka. Toties rudenī jauno putnu mugurpuses ir zaļākas un apakšpuses dzeltenīgākas.[7][8]
Zaļais ķauķītis mājo zemieņu un kalnu mežos: galvenokārt skujkoku (egļu, lapegļu, priežu, kadiķu) un jauktu koku mežos, arī bērzu un ozolu birzīs un platlapu koku (skābaržu, kļavu un liepu) audzēs, kas jauktas ar bērziem un priedēm. Uzturas arī parkos, dārzos, upju krastu krūmos un mitru vietu vītolu un apšu audzēs. Sastopams līdz 3000 m virs jūras līmeņa. Migrācijas laikā uzturas arī niedrājos, krūmos un lielos, augstos lakstaugos.[1][7][8]
Zaļais ķauķītis galvenokārt barojas ar nelieliem bezmugurkaulniekiem, nelielā daudzumā arī ar augļiem (piemēram, ar plūškoku ogām)un sēklām.[1][8] Barību meklē gan uz zemes, gan koku vaiņagos, uzlasa no lakstaugiem un ķer kukaiņus lidojumā. Zaļais ķauķītis ir ļoti kustīgs un izveicīgs, lietojot lēcienus, īsus pārlidojumus (arī uz zemes), reizēm paķer kukaini no zara vai lapas lidojumā, neapstājoties.[8]
Ligzdošanas sezona ilgst no maija līdz augusta vidum. Veido monogāmus pārus, katram pārim ir sava ligzdošanas teritorija, ligzdām atrodoties apmēram 35—100 m attālumā vienai no otras. Ligzdai lodveida forma ar ieeju sānos. Novietota uz zemes, paslēpta starp vai zem akmeņiem, zem izgāztiem kokiem vai koku saknēm, biezā augu cerā, zem sausu mizu vai zaru kaudzes, var būt arī zemā krūmā, klints vai mūra spraugā. To būvē tikai mātīte, no sausas zāles, sūnām, lapām un saknītēm. No iekšpuses izklāta ar vilnu, matiem, dūnām un spalvām.[1][7][8]
Sezonā parasti viens perējums. Dējumā 3—7 olas. Inkubācijas periods ilgst 12—13 dienas, perē tikai mātīte. Par mazuļiem rūpējas abi vecāki. Jaunie putni izlido 12—14 dienu vecumā.[7][8]
Zaļajam ķauķītim ir 4 pasugas:[2]
Zaļais ķauķītis (Phylloscopus trochiloides) ir neliels ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kas ligzdo Eiropā un Āzijā. Ziemo Dienvidāzijā. Izdala 4 pasugas.
Zinātniskais nosaukums Phylloscopus trochiloides atvasināts no sengrieķu valodas un latviski nozīmē "lapu pārmeklētājs, vītīti atgādinošais": Phyllon — lapa, scopus — pārmeklētājs un trochiloides: trokhalos — vītīti, oides — atgādinošais. Vītīša zinātniskais nosaukums ir Phylloscopus trochilus.
De grauwe fitis (Phylloscopus trochiloides) is een zangvogel uit de familie Phylloscopidae.
Het is een zomergast in het Baltische gebied en oostwaarts, die wat het verenkleed betreft sterk op de noordse boszanger lijkt, maar qua vorm meer op de tjiftjaf. De bovendelen zijn olijfgroen.
Deze vogel leeft in open naaldwouden met voldoende groei van berken en espen. Zijn voedsel bestaat uit insecten.
Zijn legsel bestaat uit 4-5 witte eieren in een koepelvormig nest, in 12-13 dagen uitgebroed door het vrouwtje. De hulpeloze jongen vliegen na 12-14 dagen.
De soort telt 4 ondersoorten:
De grauwe fitis (Phylloscopus trochiloides) is een zangvogel uit de familie Phylloscopidae.
Austsongar (Phylloscopus trochiloides) er ein bladsongar som hekkar i det nordaustlege Europa og i temperert til subtropisk kontinentale Asia. Denne songfuglen er ein sterkt trekkfugl og overvintrar i India. Han er insektetar. Austsongaren er ikkje uvanleg som ein vår eller tidleg hauststreiffugl i Vest-Europa, og har blitt observert årleg i Noreg etter 2002.[1] Ein handfull av par hekkar kvart år i Tyskland.[2]
Som alle bladsongarar var han tidlegare plassert i songarfamilien Sylviidae, men no ein del av ein nyleg etablert familie Phylloscopidae.[3]
Dette er ein mellomstor medlem i slekta si, og med heilt typisk songarutsjånad: mørk olivengrøn overside og gul til kvit underside. Han har ei lys gul augebrynstripe og eit bleikt vengspegl. Kroppslengda er rundt 10 til 11 centimeter. Dei fire underartane har mindre variasjonar i fjørdrakta.
Songen er ein skarp, skingrande og gjennomtrengande sekvens av 'tji-vi' som kan minne om linerla, men det er variantar mellom underartar.[4]
Austsongarar hekkar i låglandslauvskog eller blandingsskog; han kan hekke opp til 4500 moh.
Eit usikkert estimat på populasjonen er 900 millinonar individ. Populasjonen er rekna som veksande.[5]
Austsongar (Phylloscopus trochiloides) er ein bladsongar som hekkar i det nordaustlege Europa og i temperert til subtropisk kontinentale Asia. Denne songfuglen er ein sterkt trekkfugl og overvintrar i India. Han er insektetar. Austsongaren er ikkje uvanleg som ein vår eller tidleg hauststreiffugl i Vest-Europa, og har blitt observert årleg i Noreg etter 2002. Ein handfull av par hekkar kvart år i Tyskland.
Som alle bladsongarar var han tidlegare plassert i songarfamilien Sylviidae, men no ein del av ein nyleg etablert familie Phylloscopidae.
Østsanger (vitenskapelig navn Phylloscopus trochiloides) er en fugl i sangerfamilien.
Denne ornitologirelaterte artikkelen er foreløpig kort eller mangelfull, og du kan hjelpe Wikipedia ved å utvide den. Østsanger (vitenskapelig navn Phylloscopus trochiloides) er en fugl i sangerfamilien.
Scientìfich: Phylloscopus trochiloides
Piemontèis : ...
Italian : Luì verdastro
Multimedia w Wikimedia Commons Wójcik[4], wójcik zielony, świstunka zielona, świstunka zielonawa (Seicercus trochiloides) – gatunek niewielkiego ptaka wędrownego z rodziny świstunek (Phylloscopidae), wcześniej zaliczany do pokrzewkowatych, zamieszkujący północno-wschodnią Europę i północną Azję. Przeloty w V i VIII, zimuje w Indiach. W Polsce sporadycznie lęgowy w północno-wschodniej części kraju, w pozostałych częściach może być spotykany podczas przelotów.
Wyróżniono kilka podgatunków P. trochiloides[5][2][4]:
Wójciki gniazdują w nizinnych i górskich lasach mieszanych z udziałem brzóz i drzew iglastych, ponadto w lasach z bukami (Fagus), klonami (Acer) i lipami (Tilia) poprzeplatanych brzozami i sosnami (Pinus). Ponadto występują w parkach, ogrodach, nadrzecznych zaroślach i bagnistych lasach z wierzbami (Salix) i topolami (Populus)[7].
Drobne bezkręgowce, ale i niewielka ilość owoców bzu (Sambucus) i nasion[7].
Sezon lęgowy trwa od maja do środka sierpnia[7].
Na terenie Polski gatunek ten jest objęty ścisłą ochroną gatunkową[8].
Na podstawie obserwacji populacji wójcika w Azji Zachodniej udokumentowano proces specjacji allopatrycznej.
Dwie populacje wójcika w Syberii Centralnej nie krzyżują się, połączone są jednak wąskim pasem mieszańców poprzez Wyżynę Tybetańską. Tworzą więc tzw. gatunek pierścieniowy[9].
Wójcik, wójcik zielony, świstunka zielona, świstunka zielonawa (Seicercus trochiloides) – gatunek niewielkiego ptaka wędrownego z rodziny świstunek (Phylloscopidae), wcześniej zaliczany do pokrzewkowatych, zamieszkujący północno-wschodnią Europę i północną Azję. Przeloty w V i VIII, zimuje w Indiach. W Polsce sporadycznie lęgowy w północno-wschodniej części kraju, w pozostałych częściach może być spotykany podczas przelotów.
Pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides) este o pasăre mică, insectivoră, migratoare din familia filoscopide (Phylloscopidae) care cuibărește din nord-estul Europei până în sud-centrul Siberiei, la sud până în sudul Chinei și nord Indiei. Iernează în Nepal, India și sud-estul Asiei. În România se întâlnește accidental. Este o pasăre de talie mică, are o lungime de 10-11,5 cm și o greutate de 6,5-10,5 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 6 ani. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după culoarea penajului. Este o pitulice de talie mică, destul de zveltă, viu colorată. Penajului deasupra este în general verde-măsliniu cu o nuanță cenușie, dar există variații mari din cauza uzurii penelor și a diferențelor între subspecii. Părțile inferioare sunt în general albe sau alb-gălbui, cu o ușoară nuanță cenușiu-închisă pe laturile pieptului și pe flancuri. Capul are un colorit distinctiv, cu sprânceana lungă, alb-gălbuie, ochii negricioși destul de mari, înconjurați de un inel ocular albicios evident, dunga de peste ochi întunecată și lată și regiunea auriculară pătată. Coada brun-închisă, cu marginile laterale verde-măslinii. Pe vârfurile tectricelor supraalare mari ale aripii se află o dungă alară transversală scurtă, dreaptă și destul de lată (în penajul neuzat) de culoare alb-gălbuie; uneori există și a doua dungă alară, gălbuie și îngustă, pe tectricele supraalare mijlocii, dar, dacă este prezentă, este adesea greu observabilă pe teren. Marginile verzi strălucitoare ale tectricelor alare și ale remigelor mediale formează o oglindă alară destul de bine conturată pe aripile strânse.[2][3]
În prezent sunt recunoscute patru subspecii:[4][5]
În trecut această specie includea pitulicea de ienupăr (Phylloscopus nitidus) și pitulicea verzuie siberiană (Phylloscopus plumbeitarsus) ca subspecii (Phylloscopus trochiloides nitidus și Phylloscopus trochiloides plumbeitarsus respectiv).
Pitulicea verzuie are o lungime de 10 cm. Este puțin mai mică decât pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus). Este o pitulice de talie mică, viu colorată, asemănătoare cu pitulicea mică (Phylloscopus collybita) ca mărime și înfățișare; are coada și aripile destul de scurte, având un aspect destul de zvelt, îndesat și mic.[7]
Mai tot timpul este destul de activă și în continuă mișcare, adesea se mută de pe o creangă pe alta, se mișcă foarte rapid prin coronament și din când în când planează pentru puțin timp. Frecvent își flutură coada și fâlfâie din aripi când se mișcă. Are obiceiul de ași zbârli penele de pe creștet atunci când este agitată, inclusiv când cântă. Vibrează aripile semi-deschise în timp ce cântă în coroana copacului. Strigătul, când este însușit, este util în identificare.[8]
Pitulicea verzuie este destul de deschisă la culoare, cu un colorit viu, și nu are niciodată o nuanță atât de închisă ca cea întâlnită la multe alte pitulici mici. Părțile superioare au o culoare destul de deschisă verde-cenușie (sau măsliniu-cenușie), inclusiv marginile penelor aripii, dar o există variații mari din cauza uzurii penelor și a diferențelor între subspecii. Părțile inferioare sunt albicioase (sau alb-spălăcite) cu o ușoară nuanță galbenă, de obicei uniformă pe toată partea inferioară, dar bărbia, gâtlejul și centrul pieptului sunt adesea mai palide; pe laturile pieptului, mai puțin pe flancuri, are o ușoară nuanță cenușiu-închisă. Pe teren mai mulți indivizi par mai mult sau mai puțin albicioși dedesubt, nuanța slabă galbenă fiind greu de deslușit.[7][8]
Capul are un colorit distinctiv, cu sprânceana lungă, alb-gălbuie, ochii negricioși destul de mari, înconjurați de un inel orbital albicios evident, dunga de peste ochi este întunecată și lată și regiunea auriculară pătată.[7] Pentru subspecia viridanus din vestul arealului două caracteristici sunt mai importante: sprânceana lungă și distinctă, alb-gălbuie, care se întinde de pe frunte până la laturile cefei, și o singură dungă alară, scurtă, îngustă și albicioasă.[8] Sprânceana nu se termină deasupra lorului, ca la pitulicea arctică (Phylloscopus borealis), dar se extinde difuz până la nări sau chiar în jurul frunții. Dungă oculară ce trece peste ochi este de culoare închisă, verde-cenușie, iar sub sprânceană este mai puțin vizibilă (față de pitulicea arctică), mai ales în fața ochiului, iar la unii indivizi ai subspeciei viridanus dunga oculară este abia vizibilă.[8]
Aripile au obișnuit o singură dungă alară transversală scurtă, dreaptă și destul de lată (în penajul neuzat), de culoare alb-gălbuie pe vârfurile supraalarelor mari; această dungă palidă se evidențiază variabil, niciodată nu este foarte lungă și distinctă, adesea este destul de subțire și limitată la câteva supraalare mari centrale, și astfel nu ajunge niciodată la marginea aripii sau la remigele terțiare. Însă, alte subspecii ale pitulicii verzui din Asia au o dungă alară mai vădită pe supraalare mari și mai rar o a doua dungă alară rudimentară, gălbuie și îngustă, pe supraalarele mijlocii (la subspecia viridanus aceasta apare excepțional). Dacă a doua dungă alară este prezentă, ea este adesea greu observabilă pe teren.[7][8]
Remigele terțiare sunt în mare parte uniform verde-cenușii, fără culoarea palidă contrastantă de pe marginile laterale ale lor întâlnită la pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus) și la pitulice de Himalaia (Phylloscopus humei).[8] Marginile verzi strălucitoare ale tectricelor alare și ale remigelor mediale formează o oglindă alară destul de bine conturată pe aripile strânse. Proiecția remigelor primare este destul de scurtă. Coada este scurtă de formă pătrată.[7]
Ciocul are vârful ascuțit, mai lat decât la pitulice mică (Phylloscopus collybita), dar mai mic față de cel al pitulicii arctice (Phylloscopus borealis) și al pitulicii de ienupăr (Phylloscopus nitidus); baza gălbuie a ciocului se întinde până la mandibulă inferioară. Picioarele destul de mici au o culoare întunecată, brun-cenușie moderată până la brun-cenușie închisă.[7][8]
Pitulicea verzuie este o pitulice destul de zveltă, asemănătoare cu pitulicea mică (Phylloscopus collybita) ca mărime și înfățișare. Este viu colorată deasupra cu verde-măsliniu cu o nuanță cenușie, dedesubt este albă sau alb-gălbuie, are sprâncenele lungi, care de obicei se întâlnesc pe frunte una cu alta deasupra ciocului. Există variații mari a coloritului din cauza uzurii penelor și a diferențelor între subspecii Este o pitulice de talie mică, are o lungime de 10-11,5 cm și o greutate de 6,5-10,5 g. Sexele sunt asemănătoare după penaj. De obicei există diferențe mici a penajului legate de vârstă numai în primul an.[7][8][4]
Adultul în penajul nupțial (subspecia viridanus) are penajul proaspăt, părțile superioare sunt verde-măslinii cu o nuanță cenușie, inclusiv pe marginile penelor aripii. Creștetul este închis, verde-măsliniu.[7][8][4]
Capul are un colorit distinctiv. Sprânceana este clar vizibilă, are o culoare alb-gălbuie. Ea este destul de lungă și lată, ajungând în partea posterioară a regiunii auriculare, până la laturile cefei, și adesea se curbează ușor în sus la capătul său posterior. Sprânceana nu se termină deasupra lorului, dar se extinde difuz până la nări sau chiar în jurul frunții; de obicei sprâncenele se întâlnesc anterior una cu alta deasupra ciocului. Ochii sunt negricioși și destul de mari și sunt înconjurați de un inel orbital îngust și albicios evident, el este de obicei vizibil ca o semilună oculară inferioră albă. Dunga de peste ochi (dungă oculară) este lată și lungă și se întinde până la regiunea auriculară, ea are o culoare închisă, verde-cenușie sau măsliniu-închise, sub sprânceană este mai puțin vizibilă, mai ales în fața ochiului, iar la unii indivizi dunga oculară este abia vizibilă. Lorul (lorum) și dunga de peste ochi măsliniu-închise contrastează cu inelul orbital albicios. Obrajii și regiunea auriculară sunt spălăcite, galben-albicioase, cu pete întunecate, măsliniu-închise, însă există o porțiune nepătată de culoare deschisă chiar sub ochi.[7][8][9][10][11]
Părțile inferioare sunt în general albicioase (alb-murdare), adesea cu o ușoară nuanță gălbuie, uneori destul de clară, aceasta nuanță este de obicei uniformă pe toată partea inferioară, deși bărbia, gâtlejul și centrul pieptului sunt adesea mai palide; pe teren mulți indivizi par mai mult sau mai puțin albicioși dedesubt, nuanța galbenă slabă fiind greu de deslușit. Laturile pieptului, mai puțin flancurile au o tentă ușoară cenușiu-închisă; regiunea anală și tectricele subcodale spălăcite, albicioase, uneori alb-gălbui.[7][8][9][10][11]
Coada este scurtă, de formă pătrată, și are o culoare brun-închisă, cu marginile laterale verde-măslinii strălucitoare, vârfurile și steagurile interne ale primelor trei sau patru rectrice laterale sunt tivite îngust pe margini cu alb-bruniu sau ocru-alburiu.[7][8][9][10][11]
Aripile sunt brun-închise cu o singură dungă alară transversală scurtă, alb-gălbuie, pe vârfurile supraalarelor mari, uneori există și a doua dungă alară mică, abia vizibilă, pe vârfurile supraalarelor mijlocii. Remigele aripilor, alula și tectricele primare sunt brun-închise și sunt tivite îngust pe marginile laterale cu verde-măsliniu strălucitor. În penajul proaspăt remigele primare interne și mijlocii au vârfurile înguste albicioase. Remigele terțiare sunt în mare parte uniform verde-cenușii, fără culoarea palidă contrastantă de pe marginile laterale. Marginile verzi strălucitoare ale tectricelor alare și ale remigelor mediale formează o oglindă alară bine conturată pe aripile strânse. Proiecția remigelor primare este destul de scurtă. Tectricele supraalare mici sunt brun-închise, tivite pe margini cu verde-măsliniu strălucitor. Tectricele supraalare mari sunt brun-închise, tivite pe marginile steagului extern cu verde-măsliniu, primele patru-șase tectrice au vârfurile steagului extern albicioase sau alb-gălbui și formează o dungă alară transversală dreaptă, scurtă și destul de lată, de culoare alb-gălbuie sau albicioasă, clar vizibilă în penajul neuzat. Dungă alară de pe vârfurile supraalarelor mari se evidențiază variabil, niciodată nu este foarte lungă și distinctă, adesea este destul de subțire și limitată la câteva supraalare mari centrale, și prin urmare nu ajunge niciodată la marginea aripii sau la remigele terțiare. Tectricele supraalare mijlocii sunt brun-închise, de obicei tivite pe vârfuri cu verde-măsliniu, dar uneori au vârfurile înguste alb-gălbui, care formează o dungă alară transversală gălbuie mică și îngustă, abia vizibilă și greu observabilă pe teren. Tectricele subalare galben-deschise sau alb-gălbui.[7][8][9][10][11]
Ciocul este mare, cu vârful ascuțit și baza lată. Mandibula superioară de culoare închisă, brun-cornie, cu marginea tăioasă cărnos-deschisă sau galbenă; mandibula inferioară mai deschisă, cărnos-deschisă sau galbenă, de obicei cu vârful întunecat, baza mandibulei inferioare este gălbuie. Picioarele au o culoare închisă, brun-moderată, cenușie sau brun-cenușie. Irisul este brun-închis.[7][8][9][10][11]
Adultul în penajul uzat (iunie-iulie). Părțile superioare au o nuanță distinctă cenușiu-brunie. Părțile inferioare sunt mai mult alb-cenușii, nuanța galbenă din penajul nupțial este redusă sau absentă, adesea coloritul cenușiu de pe laturile pieptului sau de pe flancuri este absent. Dungile de pe aripă sunt erodate și mult reduse, cea anterioară de pe vârfurile supraalarelor mijlocii este întotdeauna absentă, cea posterioară de pe vârfurile supraalarelor mari este mai puțin evidentă. Rectricele cozii și remigele aripilor sunt brun-deschise și erodate.[7][9][10]
Adultul în penajul postnupțial (la sfârșitul verii și toamna) seamănă cu adultul în penajul nupțial, dar remigele aripilor și rectricele cozii păstrate de la penajul nupțial sunt foarte erodate și decolorate, brun-deschise. Dunga alară de pe tectricele supraalare mari este de obicei vizibilă, aproape albă, dar foarte redusă și uneori absentă pe una sau ambele aripi. Remigele terțiare mediale impare sunt uneori năpârlite și proaspete.[7][8][9][10]
Juvenilul este asemănător ca adultul sau cu pasărea în prima iarnă, dar părțile superioare sunt mai brunii, mai puțin verzui. Nuanța verde-cenușie este achiziționată la năpârlirea post-juvenilă. Rectricele cozii și remigele aripilor sunt proaspete și neuzate. Textura penelor este rarefiată și pufoasă.[7][8][9][10]
Imaturul în prima iarnă se aseamănă cu adultul, dar părțile superioare sunt verzi mai strălucitoare, mai puțin cenușii decât la adultul în penajul uzat. Rectricele cozii și remigele aripilor sunt relativ neuzate. Dunga de pe aripă este gălbuie, în general mai evidentă decât la adult înainte de năpârlirea prenupțială. Penajul în prima iarnă este proaspăt, inclusiv vârfurile remigelor primare și rectricele.[7][8][9][10]
Pentru subspecia viridanus datele biometrice sunt următoarele:
Lungimea totală 10-11,5 cm. Lungimea aripii ♂ 61-66,5 mm (în medie 63,7), ♀ 57-62 mm (în medie 59,0). Lungimea cozii ♂ 42-51 mm (în medie 47,9), ♀ 40-47 mm (în medie 43,8). Lungimea cozii/Lungimea aripii - în medie 74,8%. Lungimea ciocului 11,5-13,3 mm (în medie 12,2). Înălțimea ciocului 2,4-3,0 mm (în medie 2.7). Lățimea ciocului 3,3-4,1 mm (în medie 3,7). Lungimea tarsului 17,2-19,6 mm (în medie 18,3).[8][9][13][14]
Formula alară la subspecia viridanus: prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 5,5-10 mm și este mai mică decât a 2-a remige primară cu 21,5-27 mm. A 2-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 6-9,5 mm, și este egală cu a 7-a/8-a remige primară sau cu a 7-a (în 81%), sau egală cu a 6-a/7-a (în 12%) sau cu a 8-a sau cu a 8-a/9-a (în 7%). Remigele primare 3-5 sunt aproximativ egale și cele mai lungi și formează vârful aripii. A 6-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 1,5-4 mm. A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 5-8 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 10-14 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 12-15,5 mm. Pe steagul extern al remigelor primare 3-6 există emarginații (scobituri). Emarginațiile de pe remigele primare 3-5 sunt evidente, emarginația de pe a 6-a remige primară este slab dezvoltată.[8][9][13][14]
Dementiev dă următoarele date: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 7-12 mm. A 2-a remige primară, între 7-a și a 8-a, egală cu a 7-a sau a 8-a și rareori între 6-a și a 7-a sau între a 8-a și a 9-a. Lungimea corpului ♂ 102-130 mm (în medie 118), ♀ 115-122 mm (în medie 117). Anvergura aripii ♂ 170-195 mm (în medie 184,8), ♀ 175-185 mm (în medie 179,8). Lungimea aripii ♂ 55,0-67,5 mm (în medie 60,4), ♀ 54-61,5 mm (în medie 58,7). Lungimea cozii ♂ 44-53,2 mm (în medie 50,2), ♀ 47-46,8 mm (în medie 44,3 mm). Lungimea tarsului 17,5-18,5 mm. Lungimea ciocului 12,5-13,5 mm. Greutatea ♂ 6,5-8,5 g (în medie 7,26) g, ♂ 7 g.[9]
Subspecia europeană Phylloscopus trochiloides viridanus, descrisă mai sus, este verde-cenușie deasupra cu o ușoară nuanță brunie la păsările cu penajul uzat. Penajul este în general destul de deschis la culoare, părțile inferioare sunt albicioase, cu o nuanță galben-deschisă de intensitate variabilă și doar cu o nuanță restrânsă cenușie pe părțile laterale la unii indivizi. Sprâncenele se întâlnesc pe frunte, sau cel puțin ajung la nări. Dunga de peste ochi este variabilă, dar adesea relativ slab dezvoltată, dând feței o expresie ușor spălăcită în comparație cu celelalte subspecii ale pitulicii verzui. Singura dungă de pe aripă (foarte rar o urmă a celei de-a doua dungi) este adesea îngustă și abia vizibilă, ea se îngustează difuz la ambele capete, fiind de obicei limitată la cele 3-5 supraalare centrale mari; poate lipsi complet la păsările adulte în penajul uzat. Mandibula inferioară este brun-gălbuie cu vârful întunecat, acestă culoare este adesea evidentă, dar poate fi greu de sesizat. Picioarele sunt adesea destul de întunecate, cenușiu-brunii.[8] În comparație cu subspecia nominată, supspecia viridanus este verde mai deschisă (cu o nuanță cenușie) pe părțile superioare, creștetul nu este atât de întunecat, rareori are o dungă pe supraalarele mijlocii, dunga alară de pe supraalarele mari este adesea absentă în penajul uzat, are o nuanță mai puțin cenușie pe părțile inferioare, baza ciocului este mai deschisă la culoare.[4]
Subspecia Phylloscopus trochiloides ludlowi (cuibărește în vestul Himalaiei) se deosebește puțin de Phylloscopus trochiloides viridanus, dar este puțin mai mare și părțile superioare sunt un pic mai cenușii, mai puțin verde, cu o nuanță închisă cenușiu-măslinie pe piept și flancuri. Este mai palidă și mai cenușiu-deschisă deasupra, mai albă pe sprânceană și puțin mai mare decât subspecia nominată, dar formula alară este destul de asemănătoare.[7][8][4]
Subspecia nominată Phylloscopus trochiloides trochiloides (cuibărește în Himalaia și centrul Chinei) este cea mai întunecată dintre subspecii, ea are părțile superioare de culoare verde închisă sau brun-măslinie, mai ales pe creștet, părțile inferioare sunt spălăcite, albe sau cenușii, cu o nuanță pronunțată cenușiu-măslinie; pe laturile pieptului și flancuri o ușoară nuanță cenușie mai închisă. Dungă alară de pe supraalarele mari este distinctă și lungă. Uneori are a doua dungă alară redusă pe tectricele supraalare mijlocii, mai des decât Phylloscopus trochiloides viridanus. Ciocul de obicei este complet întunecat, aproape negru, cu excepția bazei gălbui sau portocalii a mandibulei inferioare. Aripa și coada sunt în medie mai lungi.[7][8][4]
Phylloscopus trochiloides obscuratus (cuibărește în munții din sud-centrul Chinei) este asemănătoare cu subspecia nominată, dar este un pic mai palidă, mai strălucitoare și mai verzuie deasupra și pe marginile remigelor aripilor și rectricelor cozii, și are creștetul mai închis la culoare. Sprânceana este în medie mai albă. De multe ori are două dungi alare dezvoltate, dungă alară de pe supraalarele mari este evidentă, iar cea de pe vârfurile supraalarelor mijlocii este mai mică, gălbuie.[7][8][4]
Prin formă și comportament se aseamănă cu pitulicea mică (Phylloscopus collybita), dar se deosebește cu ușurință de această specie prin prezența unei dungi alare evidente de culoare albă, sprâncenei bine conturate mult mai late și mai lungi, dungii oculare (dunga de peste ochi) mai întunecate și mai late și mandibulei inferioare mai deschise la culoare. Însă păsările în penajul uzat sunt mai cenușii deasupra și dunga alară este mult redusă, chiar absentă.[7]
Astfel de indivizi pot fi confundați cu pitulicea mică siberiană (Phylloscopus tristis), care are vârfurile supraalarelor mari de culoare difuză deschisă (probabil la păsările din prima iarnă de viață), care, în unele refracții ale luminii, pot apărea ca o dungă alară. Totuși, dunga alară nu este niciodată conturată atât de clar așa cum este cea a pitulicii verzui și este de obicei mai lungă, și cuprinde toate vârfurile supraalarelor mari, nu doar cele patru, cinci sau șase laterale; proeminența acestei dungi este în mare măsură dependentă de unghiul de vizualizare și / sau de condițiile de iluminare deoarece vârfurile palide sunt de culoare ternă alb-cenușie și sunt refractive în jurul lor. Sprânceana este spălăcită, subțire și destul de scurtă; inelul orbital palid este destul de evident sub ochi, deoarece regiunea auriculară este distinctă; ciocul este delicat și întunecat. Pitulicea verzuie, prin comparație, are o sprânceană bine conturată, alb-gălbuie, care este mai lată și mai lungă și adesea arcuită deasupra ochiului; dunga întunecată de peste ochi este mai lată, iar regiunea auriculară gălbuie este pătată cu măsliniu cu marginea inferioară mai închisă; mandibula inferioară este tipic palidă cu vârful neîntunecat.[7]
Pitulicea arctică (Phylloscopus borealis) este o pitulice mare și corpolentă în comparație cu pitulicea verzuie. Capul pare proporțional mare, cu ciocul mare și cu baza lată (mare pentru o pitulice), iar mandibula inferioară are în mod normal vârful întunecat. La pitulicea verzuie conformația corpului este mai asemănătoare cu cea a pitulicii mici (Phylloscopus collybita), cu ciocul mai mic și capul bine proporționat. Proiecția remigelor primare este mai scurtă, de la două treimi până la trei pătrimi din lungimea remigelor terțiare vizibile, în timp ce la pitulicea arctică proiecția primarelor este egală cu lungimea terțiarelor vizibile. Pitulicea arctică are coloritul capului mai intens, mai viu; sprânceana este în general mai îngustă, dar mai lungă decât cea a pitulicii verzui și se termina brusc în fața nării. Dunga întunecată de peste ochi este lată, iar regiunea auriculară este puternic pătată cu marginea mai întunecată. La pitulicea verzuie, sprânceana este mai lată, dar mai scurtă, terminându-se în spatele regiunii auriculare și se întâlnește cu cea sprânceana opusă deasupra bazei ciocului. Dunga întunecată de peste ochi este mai puțin lată, iar regiunea auriculară este mai palidă și mai puțin pătată cu marginea slab conturată. Pitulicea arctică adesea are o a doua dungă alară albă pe supraalarele mijlocii. Pitulicea verzuie rareori are această dungă, cu excepția subspeciei Phylloscopus trochiloides plumbeitarsus, care are două dungi destul de clare pe aripă. Nuanța penajului la aceste două specii este destul de variabilă, dar există multe coincidențe. Totuși, pitulicea arctică este în general mai verzuie deasupra, aceasta depinde de uzura penajului și de subspecii. Laturile pieptului și flancurile sunt mai cenușii și adesea ușor striate. Pitulicea verzuie este mai uniform colorată, mai puțin nuanțată pe piept și pe flancuri.[7]
Parțial simpatrică pitulicea cu picioare palide (Phylloscopus tenellipes) este în general mai închisă la culoare decât pitulicea verzuie, și are părțile superioare măsliniu-brunii (fără nuanță verde); târtița brun-roșcată și creștetul întunecat, brun-fuliginos, ambele contrastează cu mantaua, remigele scapulare și spatele măsliniu-brunii. Dunga alară dublă este de obicei evidentă, dar în penajul foarte uzat dunga superioară poate fi absentă. Părțile inferioare ale pitulicii cu picioare palide spre deosebire de cele ale pitulicii verzui au flancurile ocru-brune și tectricele subcodale ocru-deschise.[7]
Pitulicea cu cioc mare (Phylloscopus magnirostris) se aseamănă cu pitulicea verzuie, mai ales cu subspecia nominată Phylloscopus trochiloides trochiloides, dar este mai mare (asemenea pitulicii arctice cu care se aseamănă foarte mult). Ea are ciocul mai lung și gros și o oglindă alară distinctă verde strălucitoare care se deosebește clar de penajul înconjurător întunecat. Sprânceana este destul de lungă și mai vădită decât la pitulicea verzuie, iar obrajii sunt mai galbeni și dunga de peste ochi mai întunecată și mai lată. Părțile inferioare au flancurile mai întunecate, mai cenușii. Mandibula inferioară este negricioasă în întregime.[7]
Pitulicea lui Tytler (Phylloscopus tytleri) are un colorit asemănător cu al pitulicii verzui, dar de obicei se distinge ușor prin absența dungilor de pe aripă. Dar în penajul uzat și pitulicea verzuie nu are dungi pe aripă. Pitulicea lui Tytler are ciocul lung, subțire, ușor curbat în jos și în întregime întunecat, asemănător cu cel al ochiuboului (Troglodytes troglodytes) sau al păsării croitor (Orthotomus sutorius). Coada pare mai scurtă decât cea a pitulicii verzui, datorită proiecției mai lungi a remigelor primare.[7]
Pitulicea de Himalaia (Phylloscopus humei) și pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus) în penaj foarte uzat pot fi confundate cu pitulicea verzuie de către cei neexperimentați. Însă ambele specii au de regulă remigele terțiare cu margini albe, tectricele alare și remigele terțiare au porțiunile centrale întunecate (mai întunecate decât restul părților superioare) și ciocul complet negricios. În schimb, pitulicea verzuie are marginile remigelor terțiare verzui (ca și restul părților superioare), porțiunile centrale întunecate ale tectricelor alare și remigelor terțiare mai puțin contrastante, și mandibula inferioară predominant palidă.[7]
Pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus) este mai lungă și puțin mai mare decât pitulicea verzuie, și după înfățișare seamănă mai mult cu pitulice mică (Phylloscopus collybita). Coloritul capului este cu mult mai puțin pronunțat, cu sprânceana relativ îngustă, discretă, regiunea auriculară slab conturată, fără margine întunecată distinctivă și dunga întunecată de peste ochi vagă. Pitulicea fluierătoare nu are o dungă albicioasă pe aripi, dar și la pitulicea verzuie în penajul foarte uzat ea poate lipsi. Este necesară o oarecare prudență la sfârșitul verii sau toamna, când păsările au penajul foarte uzat. Înfățișarea destul de ternă, cenușie a pitulicii verzui poate duce la confuzie cu pitulicea fluierătoare. Însă la pitulicea verzuie năpârlesc toamna numai tectricele, ceea ce înseamnă că ea are penele aripilor și cozii foarte uzate. Pitulicea fluierătoare, pe de altă parte, năpârlește complet la sfârșitul verii și are rectricele cozii și remigele aripilor foarte proaspete și neerodate. Pitulicea verzuie este, în general, mai activă și mai neastâmpărată, fâlfâie neîncetat din aripi și uneori își flutură coada mișcând-o nervos în jos.[7]
Pitulice verzuie siberiană (Phylloscopus plumbeitarsus) (cuibărește în centrul și estul Siberiei) este asemănătoare cu subspecia Phylloscopus trochiloides viridanus, dar dunga alară de pe tectricele supraalare mari este mai mare (are o lățime de 2-3 mm în penajul proaspăt și include mai multe tectrice mediale) și este mult mai pronunțată. Are și a doua dungă alară vagă alb-gălbuie pe tectricele supraalare mijlocii. Părțile superioare puțin mai întunecate și mai verzui. Părțile inferioare mai albe. Laturile capului și ale gâtului au adesea o nuanță gălbuie.[7]
Pitulice de ienupăr (Phylloscopus nitidus) (cuibărește în nordul Turciei, Caucaz, Asia Centrală până în nord-estul Iranului) are o înfățișare asemănătoare cu subspecia Phylloscopus trochiloides plumbeitarsus, dar părțile superioare sunt verzi mai strălucitoare, părțile inferioare palide, galben-lămâi. Sprânceana și laturile capului și ale gâtului sunt galben-lămâi. Dunga alară de pe tectricele supraalare mari are o lățime de 1-2 mm, și este mai puțin proeminentă decât cea de la Phylloscopus trochiloides plumbeitarsus, a doua dungă alară este prezentă pe tectricele supraalare mijlocii, dar vagă, abia vizibilă.[7]
Strigătul de chemare al subspeciei viridanus, adesea emis când se hrănește sau între cântece, este strident, puternic și auzit de departe, ușor disilabic, sacadat, și constă dint-un "cii-uii", mai rar "tiss-iip" și "tsrii-uii", modulația celei de-a doua silabe este de obicei, dar nu întotdeauna, ascendentă. După unii autori strigătul de chemare este un "cirii", "cit-uii",[7] după alții un "t'slii" (sau "ce'uiist" sau "uizip"[8]). Strigătul de chemare este întrucâtva asemănător cu strigătul codobaturii albe (Motacilla alba). Poate fi confundat cu strigătul pitulicii de Himalaia (Phylloscopus humei), care se găsește adesea în același habitat și în același areal, dar strigătul pitulicii verzui este mai domol, mai ascuțit și mai accentuat, la pitulicea de Himalaia este puțin mai domol și mai variabil și seamănă foarte puțin cu cel al codobaturii albe. Pe lângă acest strigăt de chemare emite și un fluierat scurt și strident sau o notă "psliiu" accentuată, asemănătoare cu strigătul emis în zbor de codobatura galbenă (Motacilla flava). Strigătul de alarmă este un "si-ciuii" ascuțit și un "ti-ti-ti" sau "tsit tsit" persistent.[7][8][4]
Strigătul de chemare al subspeciei nominate (Phylloscopus trochiloides trochiloides), emis pe tot parcursul anului, este un "cii-uii", "ci-vii", "ciss-iip", "cis-uiit" sau "dscii-uist", disilabic pătrunzător, strident și ascuțit, asemănător cu cel al codobaturii albe (Motacilla alba).[4]
Cântă de pe o creangă, mutându-se dintr-un loc în altul, și în zbor, din aprilie până la începutul lui octombrie. Cântecul este scurt, de obicei, durează 2-3 secunde, dar este frecvent repetat. Femela interpretează o versiune mai slabă a cântecului masculului în timpul sezonului de cuibărit. În Europa (subspecia viridanus), cântecul începe cu strigătul de chemare "cis-uii", urmat de o serie rapidă și amestecată de note ciripitoare ascuțite, înalte, tremurătoare sau țiuitoare (scârțiitoare) și fraze descendente, sacadate de ex. "uiciu-cirii, uitciu, plii-țu, zilt-uii, ziit-tu…" sau "ti-psitiii psitiu-psi-ti-ti-ti-ti-si" (după unii autori cântecul constă dintr-un "cis-uiit cis-uiit cis-uiit..." sau "ci-ci-ciuii ci-ciciuii..." sau "uiidle-uiidle-uiid-lii-tuii-tuii-tuii, trihit-trihit-tuii-tuii-tu-tu-tuii",[7] după alții "tislii-zizi-tislii-zet-zittslii-zette-zit...tislii-zezezi-tslii-teslitt"[8]). Cântecul întotdeauna se termină cu un tril scurt, o fioritură sau un zornăit și adesea include un semiton la jumătate.[7][8][4]
Subspecia nominată are o compoziție mai simplă a cântecului, cu repetarea a trei sau a mai multor fraze, "cirii-cirii-cirii-cirii-cii-cii uitciu-uitciu-uitciu-uitciu", și poate emite și un strigăt "dscii-uist" sau note mai domoale "si" sau "dssi" între cântece.[4]
Există destule variații ale cântecului, unele păsări s-au specializat într-o interpretare mai asemănătoare cu a ochiuboului (Troglodytes troglodytes), cântecul finalizându-se cu un tril intercalat sau adăugat la sfârșitul frazei. Altele, în special cele care cuibăresc la altitudini mai mari în Asia Centrală, au un sunet deosebit în cântecul lor asemănător cu al pițigoiului de brădet (Periparus ater), constând în repetarea rapidă a unor note mai puțin clare și mai puțin scârțiitoare.[8]
Subcântecul ciripitor și mai domol, este interpretat singur sau după cântecul obișnuit, și conține niște note înalte și triluri ciripitoare "dsrrrrrrii"; el este asemănător cu cântecele câtorva specii de silvii (Sylvia) și cu cel al rândunicii (Hirundo rustica).[4]
Năpârlirea postnupțială parțială a păsărilor adulte la subspecia nominată și la majoritatea subspeciilor are loc în locurile de cuibărit înainte de migrație la sfârșitul verii (în iulie-august, uneori mai târziu), și cuprinde tectricele corpului și unele tectricele alare, rareori și unele remige terțiare mediale impare și un număr variabil de rectrice centrale ale cozii.[7][8]
Năpârlirea prenupțială completă (inclusiv a aripilor și cozii) atât a păsărilor adulte cât și celor din primul an de viață are loc în cartierele de iarnă, de obicei în ianuarie-aprilie (mai), dar există unele variații, în funcție de subspecii.[7][8]
Juvenilii năpârlesc parțial, ei își schimbă în iulie-septembrie tectricele corpului, uneori remigele terțiare mediale, și câteva tectrice supraalare, câteodată rectricele centrale ale cozii.[7]
Pitulicea verzuie este în principal o specie de câmpie în Europa, dar se găsește și în munții din Asia.[8]
Cuibărește în pădurile mixte de mesteacăn (Betula) și conifere din munți și câmpii, dar și în pădurile de foioase de fag (Fagus), arțar (Acer) și tei (Tilia) amestecate cu mesteacăn și pin (Pinus); de asemenea, în parcuri, grădini, desișurile de pe malul râurilor și în pădurile din mlaștini cu sălcii (Salix) și plopi (Populus); adesea preferă pădurile deschise, marginile pădurii și crângurile cu arbori maturi. În centrul Asiei se întâlnește în pădurile mixte de brad (Abies) din taiga. În nordul arealului adesea cuibărește în pâlcuri de mesteacăn și în arbuști.[7][4]
În câmpie ocupă porțiunile rarefiate sau deschise ale pădurilor de conifere, foioase sau mixte și lizierele lor, grădinile vechi părăginite și crângurile.[9]
În munți cuibărește în pădurile montane până la limita lor superioară și în centura inferioară a pajiștilor subalpine cu tufișuri, pe alocuri cuibărește în desișurile de mesteacăn pitic și se întâlnește în diferite tufișuri de pe lângă izvoarele montane, de pe malurile râurilor de munte și din stepile alpine, se ridică în Altai până la 2000 m, în Tian-Șan cuibărește de la 1500 la 3200 m. În nord-vestul Himalaiei cuibărește până la 4500 m, mai ales în pădurile de stejar (Quercus), dar și de ienupăr (Juniperus) și în pajiștile subalpine cu mesteacan, rododendroni (Rhododendron), ienuperi pitici sau sălcii.[7][4]
În perioada migrației prin landșafturi deschise uscate, pe lângă tufișuri, se întâlnește în buruieni, în desișurile de pelin și chiar în stufărișurile de pe malurilor râurilor și lacurilor.[9]
În cartierele de iernat, se întâlnește în general la altitudini mai joase în pădurile deschise mixte, în pădurile tropicale veșnic verzi cu arbori rari din câmpii și la marginea pădurilor, în copacii și plantațiile de pe marginile drumurilor, în mărăcinișuri, la marginile terenurilor cultivate, în grădini, dar și în mangrove și crângurile de acacia din câmpii.[7][4]
În sezonul de cuibărit pitulicea verzuie este întâlnită de obicei singură, în perechi sau în grupuri familiale hoinare din două sau trei păsări; în afara sezonului de cuibărit, poate fi văzută și în cârduri mixte cu alte specii mici de păsări, în special în timpul dispersării post-reproductive.[8][4]
Pitulicea verzuie este o pasăre arboricolă, dar își procură hrana și în etajul inferior al vegetației. Viețuiește mai ales în coroanele copacilor și tufișurilor, aproape că nici odată nu coboară pe pământ. În pădurile din centrul Rusiei, pitulicea verzuie (subspecia viridanus) se ține mai ales în coroanele copacilor înalți din apropierea locurilor luminate cu relief neuniform, însă în munți ea este adesea văzută în copaci mici și chiar în tufișuri.[9][10]
Pitulicea verzuie este o pasăre activă și vioaie. Este destul de sprintenă, asemănându-se în această privință cu pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus) și se deosebește cu mult de pitulicea mică (Phylloscopus collybita) și pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus), care sunt mai încete. Mai tot timpul este extrem de activă și în continuă mișcare. În căutarea hranei se mișcă rapid și continuu pe ramuri, ciugulind insectele de pe frunze. Sare, se răsucește și se mișcă în zigzag prin frunziș. Se deplasează iute prin coronament sau în jurul vegetației într-o manieră agitată, grăbită. Zboară ușor, ca și pitulicea mică, de pe o creangă pe alta, ascunzându-se rapid în desișul frunzelor. Adesea fâlfâie din aripi și flutură coada când se mișcă, dar mai puțin viguros decât pitulicea mică. Din când în când planează pentru puțin timp lângă capetele ramurilor pentru a prinde insectele zburătăcite. Are o alură orizontală. Când este agitată, inclusiv în timp ce cântă are obiceiul de ași zbârli penele de pe creștet.[7][8][4][9][10]
Datorită agerimii sale pitulicea verzuie pare a fi discretă și prudentă, dar de fapt, ca și alte pitulici, nu prea se teme de om și adesea se hrănește doar la câțiva metri de observator. Devine mai sperioasă în timpul pasajului.[7][10] Poate fi descoperită după cântecul său de tonalitate înaltă, grăbit și nervos, însă adesea trece neobservată deoarece stă mult timp în frunzișul copacilor înalți.[7][8]
Când cântă mascul stă nemișcat cu gâtul întins, doar din când în când își întoarce capul într-o parte, însă în pauzele dintre strofe de multe ori zboară neîncetat de pe o ramură pe alta sau dintr-un copac în altul sau se deplasează în interiorul coroanei copacului, așa că nu este ușor de găsit. Masculii încep să cânte deja în timpul migrațiilor de primăvară, iar în locurile de cuibărit cântă de la sosirea lor din cartierele de iarnă până la douăzeci iulie, când încep să năpârlească, adesea continuă să cânte chiar și atunci când aru grijă de pui. Rareori cântă și toamna.[9][10] Masculii singuratici hoinari cântă toată vara, și se deplasează constant de la un loc la altul. De fapt, numai masculii cântători sunt bine vizibili, femelele sunt destul de tăinuite, zboară rapid și brusc spre sau de la cuib, se ascund iute, pe furiș, în covorul de iarbă sau în tufișurile de lângă cuib. Femelele stau tăinuite în cuib și îl părăsesc numai în ultimul moment când omul se apropie prea mult.[9]
Pitulicea verzuie este o specie teritorială; teritoriul de cuibărit este apărat de mascul, în special prin strigăte continui și prin fâlfâitul agitat al aripilor, dar și prin urmărirea intrușilor. Mărimea teritoriului ocupat de o pereche este variabil, 0,5-2 ha, același teritoriu este frecvent ocupat și în anii următori. Și în cartierele de iarnă mascul își stabilește și își apără teritoriul de hrănire.[4] Teritoriile de hrănire de lângă Moscova sunt mici, numai de 200-800 m2, ceea ce poate fi explicat prin felul cum pitulicea verzuie își caută hrana prin toate etajele verticale ale pădurii.[10]
Se hrănește cu nevertebrate mici, mai ales cu insecte mici, în special cu efemeroptere (Ephemeroptera), libelule (Odonata) de până la 3 cm lungime, plecoptere (Plecoptera), lăcuste (Orthoptera), hemiptere (Hemiptera), neuroptere (Neuroptera), fluturi adulți și larvele lor (Lepidoptera), diptere (Diptera), simfite (Symphyta), furnici (Formicidae), albine (Apoidea), gândaci (Coleoptera), păianjeni (Araneae); de asemenea cu crustacee și moluște. Consumă și fructe de soc (Sambucus) și semințe de plante, mai ales toamna.[4]
În Talaskii Alatau din Kazahstan, în timpul pasajului (mai, august, septembrie), în șase stomacuri ale pitulicilor verzui au fost găsite rămășițele a șapte gândaci (gărgărițe, crisomelide, stafilinide), douăsprezece heteroptere (ploșnițe pentatomide, miride, coreide), nouă omizi (inclusiv de cotar), șase albine din genul Halictus, trei purici meliferi (Psyllidae), patru furnici, câțiva păianjeni. În părțile nordice ale Kazahstanului, pitulicile verzui în pasaj consumau muște de carne (Sarcophagidae) și țânțari. Semințele de plante au fost găsite numai în stomacul unei pitulici verzui, colectate la sfârșitul lui august.[10] Este o pasăre folositoare, deoarece consumă numeroase insecte dăunătoare silviculturii.[11]
Puii din cuib sunt hrăniți cu insecte mici și omizi. În Zailiiskii Alatau din Kazahstan, în stomacurile puilor din cuib au fost găsite rămășițele gândacilor de scoarță (Scolytidae), muștelor bombiliide (Bombyliidae) și tegumente de omizi.[10]
Își caută activ hrana în toate etajele vegetației, în coroanele copacilor și în tufișuri. Se deplasează continuu pe crengi, prinde insectele în frunziș și pe ramurile subțiri, flutură adesea în aer, iar în zilele însorite și senine planează și prinde insectele în zbor din aer, mai ales dipterele, zburând după ele, așa cum fac muscarii (Muscicapidae), mai rar prinde insectele pe pământ. În căutarea hranei se mișcă mai rapid și este mai mobilă decât pitulicea mică (Phylloscopus collybita) și pitulicea cu sprâncenă galbenă (Phylloscopus inornatus).[4][10]
Pitulicea verzuie cuibărește din mai până la mijlocul lui august.[4]
Masculul este primul care se întoarce la locurile de cuibărit, și prin cântec își marchează teritoriul destul de vast, ocupat an după an de el. Mai târziu sosește și femela.[9] În timpul paradei nupțiale masculul pentru a atrage femela cântă continuu în teritoriul ales pentru cuibărit, emite strigăte de contact, bate tremurător din aripi (cu aripile lăsate în jos, coadă răsfirată în evantai) aproape de femelă, pe care o hrănește în mod ritual.[4]
După formarea cuplului femela alege locul cuibului. Cuibul este construit de femelă, în timp ce masculul cântă fără încetare în apropiere. Cuibul este făcut aproape în întregime din bucăți de mușchi așezate necompact, fixați cu fire de iarbă și bucăți de frunze vechi din anul trecut. Interiorul cuibului este căptușit cu o cantitate mică de lână, păr de animale, mai ales de cal, pene și foarte rar numai din fire de iarbă. Stratul exterior al cuibului este întotdeauna compus din mușchi. Cuibul are de obicei o formă sferică sau elipsoidală, cu o intrare laterală în treimea superioară, dar unele cuiburi găsite în Zailiiskii Alatau în nișele de sub pietre aveau o formă atipică de cupă. Asemenea cuiburi atipice ale pitulicii verzui au fost găsite în alte părți ale arealului, ele erau construite în locuri închise.[9][10]
Cuibul este amplasat în diverse locuri - direct pe pământ sau la o înălțime mică deasupra: în crăpăturile sau cavitățile malurilor abrupte, în semiscorburile copacilor, în crăpăturile din pereții vechi sau în golurile din garduri. Mai des cuibul este construit direct pe pământ printre ierburi înalte și dese sau printre urzici, uneori sub adăpostul unui mănunchi aplecat de iarbă, a unui tufiș, sub un copac căzut sau sub pietre; numai rareori, cuibul este așezat printre rădăcinile unui buștean sau copac pe un loc neted. Mai rar cuibul este amplasat la o înălțime mică deasupra pământului. Lângă Moscova a fost găsit un cuib în scorbura unui plop tremurător la o înălțime de 3 m deasupra pământului. Unele păsări își amplasează cuibul la 30-70 cm deasupra pământului, în adânciturile povârnișurilor verticale naturale sau artificiale, sau în scorbura unui trunchi putrezit de copac, sau în crăpăturile unui perete sau unui gard proptit cu pământ etc. Au fost găsite cuiburi pe pantele mai mult sau mai puțin abrupte ale defileurilor, vâlcelelor, pe malurile înclinate ale râpelor din pădure, gropilor sau șanțurilor, în colțul unei sere abandonate dintr-o grădină și în crăpăturile dintre scânduri, în prispa unei căsuțe din pădure.[9][10] În Kazahstan doar 2 cuiburi au fost găsite în cavitățile pantelor (unul în peretele vertical a unei gropi, la 60 cm de la fund); celelalte 10 cuiburi găsite în Zailiiskii Alatau și Djungarskii Alatau erau așezate pe pământ: într-o moviliță de mușchi, într-o grămadă de cetină, coajă și ramuri uscate de brad, sub acoperișul unei pietre și în nișele dintre pietre. În toate cazurile cuiburile erau bine mascate, mai ales în păturilor de mușchi, unde erau vizibile doar găurile de intrare în cuib.[10]
Dimensiunile cuibului sunt următoarele: înălțimea (de-a lungul axei verticale) 110-150 mm, lățimea (de-a lungul axelor orizontale) 70-120 mm, înălțimea interiorului cuibului 60-70 mm, diametrul interiorului cuibului 50-70 mm, diametrul intrării în cuib 35×40 mm.[9]
Ponta în regiunile centrale a părții europene a Rusiei este depusă de la începutul lui iunie până în douăzeci iunie. În Kazahstan pitulicea verzuie depune ponta la începutul sau în prima jumătate a lui iunie. Pitulicea verzuie depune o singură pontă într-un sezon de reproducere, dar dacă este pierdută, depune altă pontă prin iulie.[9][10] Ponta constă din 3-7 ouă (mai des din 5-6 ouă) pur albe, fără pete, cu o nuanță slabă roz-gălbuie căpătată de la gălbenușul translucid. Dimensiunile ouălor sunt de 14-16,5×11,5-12 mm, cu o medie de 15,11×11,75 mm. Greutatea a cinci ouă proaspete dintr-o pontă din Zailiiskii Alatau a fost de 1,22-1,27 g, în medie 1,25 g.[9][10]
Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 12-13 zile. Femela începe să clocească după depunerea ultimului sau penultimului ou.[4][9][10]
Puii din cuib sunt hrăniți și îngrijiți de ambii părinți. Puii părăsesc cuibul după 12-14 de zile de la eclozare, posibil și după 16 zile. După părăsirea cuibului puii sunt supravegheați și hrăniți de către femelă și mascul și devin independenți după 15 zile de la părăsirea cuibului. Puii la eclozare sunt golași și orbi. În Rusia puii părăsesc cuibul prin iulie, iar în Kazahstan la mijlocul sau în a doua jumătate a lunii iulie. Spre toamnă, după ce puii au părăsit cuibul, familia începe să hoinărească.[4][9][10]
Succesul reproductiv este bun; în studiile din Tian-Șan, din cele 288 de ouă depuse de pitulicile verzui în 64 de cuiburi, 96% au eclozat; iar în alt loc studiat din cele 70 de cuiburi, au ieșit pui capabili să zboare în 73%, iar în 20% ponta a fost pierdută datorită prădării.[4]
Pitulicea verzuie atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. Longevitatea maximă înregistrată este de cel puțin 6 ani.[4]
Pitulicea verzuie este o pasăre migratoare.[4][9]
Populațiile cuibăritoare din vestul arealului (subspecia viridanus) migrează spre sud-est sau sud-sud-est către cartierele de iarnă din câmpiile Nepalului și prin subcontinentul Indian spre sud până în Kerala (unde este cea mai numeroasă pitulice) și spre est până în Bangladeș. Pleacă din nord-vestul Rusiei la sfârșitul lui iulie și începutul lui august, pasajul principal are loc prin vestul Kazahstanului în august, dar continuă în estul Kazahstanului până la mijlocul lui septembrie, când locurile de cuibărit de aici sunt părăsite; pleacă din vestul Siberiei pe la mijlocul lui septembrie (regiunea Tomsk). Trece în pasaj din valea fluviului Obi de la sfârșitul lui iulie până la începutul lui septembrie, prin stepa Barabinsk (stepa Baraba) până în valea Irtîșului și în depresiune lacului Zaisan. Pasajul prin Tadjikistan are loc mai ales în septembrie, iar în Cașmir de la mijlocul lui august până la mijlocul lui septembrie. În nordul Pakistanului este numeroasă de la sfârșitul lui iulie până la sfârșitul lui septembrie, iar în Punjab (unde unii indivizi pot aparține subspeciei nominate trochiloides) din august până la sfârșitul lui septembrie / începutul lui octombrie. Sosește în câmpiile din India la jumătatea lui august, dar pasajul principal în nordul Indiei are loc în primele două săptămâni a lui septembrie. Subspecia viridanus este prezentă în cartierele de iarnă până la mijlocul lui aprilie.[4]
În pasajul de primăvară trece prin sudul Indiei în martie și prin Punjab de la mijlocul lui martie până la sfârșitul lui mai, prin nordul Pakistanului de la începutul lui aprilie până la sfârșitul lui mai, în nord-estul Afganistanului de la sfârșitul lui aprilie până la sfârșitul lui mai (sau în număr mic la începutul lui iunie). Sosește în locurile de cuibărit din Zailiiskii Alatau (din Tian-Șan) la jumătatea lui aprilie, dar pasajul continuă pe tot parcursul lunii mai și ajunge în vestul Siberiei în a doua jumătate a lui mai și în centrul Siberiei la sfârșitul lui mai / începutul lui iunie. Pasajul de primăvară al pitulicii verzui din nordul regiunii Caspice are loc mai târziu decât cel al pitulicii fluierătoare (Phylloscopus trochilus), pitulicii mici (Phylloscopus collybita) și pitulicii sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix), cu o medie a datei sosirii în jurul zilei de 23 mai. Sosește în nord-estul Ucrainei în a doua săptămână a lui mai, în Estonia și Suedia la sfârșitul lunii mai. În număr mic apare accidental, dar regulat, la vest de arealul de cuibărit, în Europa, în Norvegia, Marea Britanie și Irlanda, spre sud până în Spania, Austria, România și Cipruref name="R6">
Subspeciile sudice ale pitulicii verzui sunt de asemenea migratoare. În India, subspecia ludlowi trece în pasaj prin Uttar Pradesh de la mijlocul lui septembrie până la începutul lui octombrie, dar sosește în Andhra Pradesh de la sfârșitul lui august până la sfârșitul lui octombrie. Pleacă din cartierele de iarnă la sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai, trecând în pasajul de primăvară prin nord-estul Afganistanului începând cu mijlocul lui mai.[4]
Subspecia nominată trochiloides este un migrant altitudinal sau pe distanțe scurte care migrează din estul Himalaiei spre est prin Bangladeș, insulele Andaman și Myanmar până în sudul Chinei (provincia Yunnan) și nordul Indochinei, cu apariții accidentale înregistrate în Sri Lanka; în pasajul de toamnă este observată din septembrie până la sfârșitul lui octombrie, iar primele păsări sosesc în sudul Myanmarului la mijlocul lui septembrie. Pasajul de întoarcere spre locurile de cuibărit are loc în aprilie și mai, dar este prezentă în cartierele de iernat până la jumătatea lunii mai.[4]
Specia nu este amenințată cu dispariția la nivel global (LC după criteriile IUCN).[1][16]
Pitulicea verzuie este comună și larg răspândită în cea mai mare parte a arealului. În Europa, populația cuibăritoare (subspecia viridanus) este estimată la 14.000.000-18.500.000 perechi, ceea ce echivalează cu 28.000.000-37.000.000 de indivizi adulți, din care 14.000.000-18.500.000 de perechi în Rusia, 3.800-65.000 în Finlanda, 10.000-15.000 în Estonia, 2.500-5.000 în Lituania, 2.000-3.000 în Bielorusia.[17]
De la începutul anilor 1900, subspecia viridanus și-a extins arealul spre nord și vest în Rusia și în regiunea baltică și, din anii 1970, și-a extins arealul spre sud-centrul Germaniei (Bavaria), Republica Cehă și Polonia; în 2003 a cuibărit pentru prima dată în Olanda. Cauzele expansiunii sunt neclare, dar sunt legate de maximul populațional, de temperaturile crescute de vară și de masele de aer cald îndelungate din timpul primăverii. Cuibărirea în zone noi este adesea precedată de apariția regulată a masculilor cântători la sfârșitul primăverii în locurile potrivite, dar excesul de masculi cântători singuratici este caracteristic pentru întregul areal.[4]
Populația se pare că este în creștere datorită expansiunii continue a arealului spre vest. Se estimează că populația europeană este stabilă.[1][16]
Populația europeană estimată de perechi cuibăritoare.[17]
Țara Populația estimată (perechi cuibăritoare) Anul estimării Bielorusia 2.000-3.000 2001-2012 Republica Cehă 0-5 2012 Estonia 10.000-15.000 2008-2012 Finlanda 3.800-65.000 2006-2012 Germania 2-10 2005-2009 Letonia 201-483 2000-2004 Lituania 2.500-5.000 2008-2012 Polonia 10-60 2008-2012 Rusia 14.000.000-18.500.000 2000-2008 Slovacia 10-100 2002 Suedia 60-360 2008-2012 Ucraina 40-70 2000 Total 14.018.623-18.589.088 -
Pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides) este o pasăre mică, insectivoră, migratoare din familia filoscopide (Phylloscopidae) care cuibărește din nord-estul Europei până în sud-centrul Siberiei, la sud până în sudul Chinei și nord Indiei. Iernează în Nepal, India și sud-estul Asiei. În România se întâlnește accidental. Este o pasăre de talie mică, are o lungime de 10-11,5 cm și o greutate de 6,5-10,5 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 6 ani. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după culoarea penajului. Este o pitulice de talie mică, destul de zveltă, viu colorată. Penajului deasupra este în general verde-măsliniu cu o nuanță cenușie, dar există variații mari din cauza uzurii penelor și a diferențelor între subspecii. Părțile inferioare sunt în general albe sau alb-gălbui, cu o ușoară nuanță cenușiu-închisă pe laturile pieptului și pe flancuri. Capul are un colorit distinctiv, cu sprânceana lungă, alb-gălbuie, ochii negricioși destul de mari, înconjurați de un inel ocular albicios evident, dunga de peste ochi întunecată și lată și regiunea auriculară pătată. Coada brun-închisă, cu marginile laterale verde-măslinii. Pe vârfurile tectricelor supraalare mari ale aripii se află o dungă alară transversală scurtă, dreaptă și destul de lată (în penajul neuzat) de culoare alb-gălbuie; uneori există și a doua dungă alară, gălbuie și îngustă, pe tectricele supraalare mijlocii, dar, dacă este prezentă, este adesea greu observabilă pe teren. Marginile verzi strălucitoare ale tectricelor alare și ale remigelor mediale formează o oglindă alară destul de bine conturată pe aripile strânse.
Kolibiarik sivozelený (iné názvy kolibkárik zelený alebo kolibiarik zelený[3]; lat. Seicercus trochiloides synonymum Phylloscopus trochiloides) je malý druh spevavca z čeľade penicovité (Sylviidae). Hniezdi na Sibíri, v 20. storočí sa začal šíriť na západ do Európy a od 70-tych rokov aj do strednej Európy.[4]
Kolibiarik sivozelený bol prvýkrát na Slovensku zaznamenaný v júni 1979, postupne pribúdali ďalšie pozorovania najmä z hornatej oblasti severného Slovenska[5][6] a hniezdenie bolo doložená v roku 1994.[4] Záznamy naďalej pribúdajú. V roku 2001[7], 2014[8],2015[9][10], 2017 aj 2018.[11]
Odhadovaný počet hniezdiacich párov je 10 - 100. Trendy neboli stanovené, nakoľko ide novohniezdiaci druh. Ekosozologický status v roku 1995 I - nezaradený. V roku 1998 DD - druh, o ktorom sú údaje nedostatočné.[4] V roku 2001 DD - údajovo nedostatočný.[12] V roku 2014 EN B2a; D - silne ohrozený.[2][13][14] Európsky ochranársky status nezaradený SPEC. Stupeň ohrozenia S - vyhovujúci ochranársky status.[4]
Commons ponúka multimediálne súbory na tému Kolibiarik sivozelený
Wikidruhy ponúkajú informácie na tému Kolibiarik sivozelený
Kolibiarik sivozelený (iné názvy kolibkárik zelený alebo kolibiarik zelený; lat. Seicercus trochiloides synonymum Phylloscopus trochiloides) je malý druh spevavca z čeľade penicovité (Sylviidae). Hniezdi na Sibíri, v 20. storočí sa začal šíriť na západ do Európy a od 70-tych rokov aj do strednej Európy.
Lundsångare (Phylloscopus trochiloides) är en östeuropeisk och asiatisk tätting som tillhör familjen lövsångare (Phylloscopidae) som tidigare ingick i den idag uppdelade familjen sångare.[2]
Lundsångaren är cirka 10–11 centimeter lång. Till utseendet påminner den om lövsångaren men den utmärker sig genom ett långt vitt ögonbrynsstreck och ett vingband. Den är grågrön på ovansidan och gråvit undertill. Den är mindre än sin nära släkting nordsångaren. Sången är en högljudd och gäll snabb drill. Locklätet påminner om sädesärlans.
Lundsångaren har en mycket komplicerad och omtvistad systematik. Länge argumenterades att lundsångaren var en av mycket få exempel i djurvärlden på en ringart, en art där en cirkulär utbredning gör att individer från ändarna av populationen möter varandra och där uppträder som två olika arter, reproduktivt isolerade från varandra. Detta fenomen är dock ifrågasatt och anses av vissa som föråldrat.
Vad gäller lundsångaren har vidare studier visat att individernas variation i utbredningsområdet inte är klinal, det vill säga gradvis, utan visar istället plötsliga förändringar i både arvsmassa och utseende. Dessa resultat tolkas så att lundsångaren snarare består av flera arter. De allra flesta auktoriteter delar därför idag upp den i tre:[3][2] lundsångare, sibirisk lundsångare (P. plumbeitarsus) och kaukasisk lundsångare (P. nitidus).
Lundsångare i begränsad mening delas in i fyra underarter med följande utbredning:
Lundsångaren häckar i norra Sverige, särskilt i granskog, ibland med inslag av lövträd. I södra Sverige observeras den dock oftare i lövskog. Den har expanderat österifrån och kom till Sverige under första hälften av 1900-talet. Den är vanligare i Finland, och syns oftast i den östra delen av Sverige, till exempel på Holmöarna. Lundsångarna i Sverige tillhör underarten P. t. viridanus, som är den vanligaste i Europa. Den brukar anlända till Sverige i maj-juni och flytta i augusti.
Det första fyndet gjordes i Lund 1939 av ornitologen Gustaf Rudebeck. Den första häckningen konstaterades i Visby 1953. Sedan 1950-talet förekommer lundsångaren årligen i Sverige, dock inte i stort antal. Beståndet uppskattas i Svensk Fågelatlas till kanske 100 par.
DNA-studier[4] visar att lundsångaren med släktingar (bland andra nordsångaren) inte står särskilt nära många andra Phylloscopus-sångare som lövsångare och grönsångare, utan snarare närmare bambusångarna i Seicercus. Dessa resultat har implementerats olika av olika taxonomiska auktoriteter. Det vanligaste förhållningssättet numera är att inkludera Seicercus i Phylloscopus så att familjen lövsångare på så sätt endast innehåller ett släkte. Vissa för dock istället lundsångaren med släktingar till Seicercus.[5]
Lundsångaren återfinns i skogar både i låglandet och i bergstrakter, upp till 4.500 meter över havet. Den trivs i blandskogar med björk eller i skogar med lönn, bok eller lind uppblandat med björk och tall. Vidare trivs den i parker, trädgårdar, flodnära buskmarker, sumpskogar med pil och poppel. I Centralasien påträggas den i blandad tajgaskog med gran, i nordvästra Himalaya huvudsakligen i ekskog, men också på alpängar med björk, en, rhododendron. Vintertid ses den i alltifrån låglänt blandskog till plantage, törnbuskmarker, kanter av jordbruksmarker, trädgårdar och mangroveskogar.[6]
Liksom de flesta sångare äter lundsångaren främst insekter, men också spindlar, kräftdjur, mollusker, fläderbär och enstaka frön. Den födosöker på alla nivåer, från låga buskar till högt upp i trädtopparna, genom att plocka föda från lövverket men också fångainsekter i flykten eller på marken.[6]
Boet byggs av gräs, blad och mossa och läggs på marken i tät växtlighet eller upp till tre meter upp i ett hål i ett träd. Den lägger 3-7 ägg per kull som ruvas enbart av honan i tolv till 13 dagar.[6]
Arten har ett stort utbredningsområde och en stor population, och tros öka i antal.[1] Utifrån dessa kriterier kategoriserar IUCN arten som livskraftig (LC).[1] I Europa tros det 14,4-19,7 miljoner par.[1]
Fågeln har på svenska också kallats grön lövsångare.[7]
Wikimedia Commons har media som rör lundsångare.
Lundsångare (Phylloscopus trochiloides) är en östeuropeisk och asiatisk tätting som tillhör familjen lövsångare (Phylloscopidae) som tidigare ingick i den idag uppdelade familjen sångare.
Yeşil çıvgın (Phylloscopus trochiloides), kuzeydoğu Avrupa ve kuzey Asya'da üreyen, ötleğengiller familyasına ait bir kuş türüdür.
Ovalarda ve karma ormanlarda yaşarlar. Yuva, alçak fundalıklarda yerdedir. Bu küçük ötücü kuş böcekçildir. Göçmendirler ve kışı Hindistan'da geçirirler. Vücutlarının üst kısmı grimsi-yeşil, alt kısmı kirli beyazdır. Phylloscopus borealis ile çok benzerdirler. Tek kanat çizgisi ile ayrılırlar. Phylloscopus borealis türünden daha küçük, gagaları da daha incedir ve çenelerinin alt ucu koyu renk değildir. Ötüşü yüksek sarsıntılı bir trildir.
Virtual Birds'de Yeşil çıvgın kuşunun kuş sesi bulunur.
Ötücü kuşlar ile ilgili bu madde bir taslaktır. Madde içeriğini geliştirerek Vikipedi'ye katkıda bulunabilirsiniz. Yeşil çıvgın (Phylloscopus trochiloides), kuzeydoğu Avrupa ve kuzey Asya'da üreyen, ötleğengiller familyasına ait bir kuş türüdür.
Ovalarda ve karma ormanlarda yaşarlar. Yuva, alçak fundalıklarda yerdedir. Bu küçük ötücü kuş böcekçildir. Göçmendirler ve kışı Hindistan'da geçirirler. Vücutlarının üst kısmı grimsi-yeşil, alt kısmı kirli beyazdır. Phylloscopus borealis ile çok benzerdirler. Tek kanat çizgisi ile ayrılırlar. Phylloscopus borealis türünden daha küçük, gagaları da daha incedir ve çenelerinin alt ucu koyu renk değildir. Ötüşü yüksek sarsıntılı bir trildir.
Маса тіла 7-8 г, довжина тіла близько 11 см. Зверху сірувато-зелений; над оком світла «брова»; низ сіруватий; на покривних перах крила білувата смужка, іноді непомітна; махові і стернові пера бурі; дзьоб темно-бурий, біля основи світліший; ноги сірувато-бурі.
Від більшості вівчариків відрізняється білуватою смужкою на крилі, але від жовточеревого вівчарика у позашлюбному оперенні за цією ознакою відрізнити дуже важко; достовірно від усіх вівчариків відрізняється піснею.[1]
Пісня має чітко фіксовану структуру — це коротке мелодійне щебетання, яке наприкінці прискорюється і нерідко різко обривається. Пісня дещо подібна до підкоришника звичайного. Поклик — двоскладове «тсі — лі».
Виділяють декілька підвидів, взаємовідносини між якими є дискусійними[2]:
Східна група:
Західна група:
Східноазійський вид. Найбільш ймовірно його батьківщиною були Гімалаї та Центральна Азія, звідки вид широко поширився у наш час.
Детальний генетичний аналіз показав, що «історичною батьківщиною» виду є південна частина ареалу, де у наш час мешкає підвид P. t. trochiloides. Сучасний кільцевий ареал виду складається з форм, що послідовно переходять одна в одну, оминаючи Тибетське плато. Єдиним різким переходом між формами є північна частина кільця, де зустрілися два підвиди, що найбільше розійшлися в процесі еволюції — viridanus та plumbeitarsus. Нині вони не гібридизують між собою. У ході еволюції вівчарики з півдня розселялися двома шляхами — східним і західним (див. рис.). Це відбулося 1-2 млн років тому. На певному етапі розселення у районі Західних Гімалаїв кільце було розірвано і підвиди в умовах алопатрії деякий час накопичували відмінності. У подальшому trochiloides та viridanus розширили свої ареали назустріч один одному і стали безперешкодно схрещуватися, утворивши гібридну зону, населення якої орнітологи інтерпретували як окремий підвид ludlowi. Попри відхилення від класичної схеми формування кільцевого виду, зеленого вівчарика вважають одним із класичних прикладів таких випадків. У подальшому ареал підвиду viridanus розширився на захід.[3][4]
До Європи зелені вівчарики вперше дісталися наприкінці ХІХ ст. Перші зальоти орнітологи реєстрували в 1871—1906 роках, після чого майже на 20 років птахи зникли. На початку 1930-х років раптом зелені вівчарики у великій кількості з'явилися на північному заході Європи і почали тут гніздитись. Наступна хвиля розселення, що відбулася в 1950-1960-х роках, досягнула Прибалтики. Потім — знову занепад, а в 1970-х роках — нова хвиля мігрантів. З того часу вид заселив лісову зону Європейської Росії.[5]
Сучасний ареал вівчарика зеленого обіймає середню і південну тайгу, мішані ліси від східної Центральної та Східної Європи до Тихого океану, а також гірські хвойні ліси центральноазійських високогірних масивів. Ареал виду в останні десятиліття сильно розширився на захід, у даний час його західна межа проходить по німецькій землі Мекленбург-Передня Померанія.
Зелені вівчарики — перелітні птахи, зимують на півострові Індокитай, що підтверджує азійське походження цього виду.
На території України поширений у північно-східному регіоні.
На рівнинах оселяється на розріджених або прояснених ділянках різноманітних хвойних, листяних або мішаних лісів і їх узліссях, старих занедбаних садах і гаях. У період міграцій трапляється в різних біотопах. Тримається переважно в кронах високих дерев біля освітлених місць з нерівним рельєфом.
Чисельність в Європі оцінено в 12-15 млн пар (більша частина гніздиться в Росії), в Україні — лише 40—70 пар. Чисельність в Європі зростає[6].
Характерною рисою виду є приуроченість до зімкнених вискостовбурових лісів (як листяних, так і темнохвойним) та розташування гнізд обов'язково біля вертикально розташованих виходів ґрунту. Прилітають дуже пізно – у середній смузі наприкінці травня та навіть на початку червня. Першими на місця гніздування повертаються самці, які піснею позначають гніздову ділянку. Самки, які прилітають окремо, беруться до облаштування гнізда. Воно влаштовано на землі або на невеликій висоті над нею. Найчастіше птахи розміщують його на землі з порушеним трав'яним покривом або грудками голої землі. Воно розташоване під прикриттям нависаючого пучка трави, куща або поваленого дерева на більш-менш крутому схилі ущелини, лісового яру, балки, ями або канави. Форма гнізда, як і у інших вівчариків, куляста або еліпсоподібна, складається воно майже виключно з досить пухко складених грудочок моху, скріплених стеблами трави і шматочками торішнього листя. Лоток вистелений невеликою кількістю кінського волосся або шерсті. Кладка складається з 5-6 чисто білих без будь-яких плям яєць з ніжним жовтувато-рожевим відтінком.
У зеленого вівчарика в популяції доволі багато співаючих, але холостих самців. Такі самці можуть з'являтися на певній ділянці лісу на короткий період протягом усього літа. Тому зустріч співаючого самця не завжди є свідченням гніздування виду.
Chích xanh lục (danh pháp hai phần: Phylloscopus trochiloides ) là một loài chích lá thuộc chi Chích lá, họ Chích lá. Loài này phân bố ở khắp phạm vi sinh sản trong vùng đông Bắc Âu và ôn đới đến lục địa châu Á cận nhiệt đới. Đây là loài di cư mạnh mẽ và qua mùa đông tại Ấn Độ. Nó không phải là không phổ biến như là một lang thang trong mùa xuân hoặc đầu mùa thu Tây Âu và được nhìn thấy ở hàng năm Anh. Tại Trung Âu số lượng lớn các loài chim lang thang gặp trong một số năm, một số có thể ở lại và sinh sản, như một số cặp đã sinh sản ở Đức[1]. Như các loài chim chích khác, trước đây nó được đặt trong nhóm chim chích Cựu Thế giới nhưng này thuộc họ Chích lá[2].
Chích xanh lục có các phân loài sau:
Chích xanh lục (danh pháp hai phần: Phylloscopus trochiloides ) là một loài chích lá thuộc chi Chích lá, họ Chích lá. Loài này phân bố ở khắp phạm vi sinh sản trong vùng đông Bắc Âu và ôn đới đến lục địa châu Á cận nhiệt đới. Đây là loài di cư mạnh mẽ và qua mùa đông tại Ấn Độ. Nó không phải là không phổ biến như là một lang thang trong mùa xuân hoặc đầu mùa thu Tây Âu và được nhìn thấy ở hàng năm Anh. Tại Trung Âu số lượng lớn các loài chim lang thang gặp trong một số năm, một số có thể ở lại và sinh sản, như một số cặp đã sinh sản ở Đức. Như các loài chim chích khác, trước đây nó được đặt trong nhóm chim chích Cựu Thế giới nhưng này thuộc họ Chích lá.
Phylloscopus trochiloides (Sundevall, 1837)
Охранный статус
Зелёная пеночка[1] (лат. Phylloscopus trochiloides) — певчая птица из семейства славковых (Sylviidae).
Оба пола выглядят похоже. Вид напоминает внешне лесную пеночку, однако, немного меньше и коренастее. Спина оливково-зелёная, брюхо серо-белое. Глазная полоса тёмная, над ней проходит длинная жёлтая «бровь», которая тянется почти до затылка, часто расширяясь на конце и сгибаясь к верху. Лапки коричневые, в отличие от похожей пеночки-таловки (Phylloscopus borealis), у которой более светлые, золотистые ноги. Подклювье светлее чем надклювье. У зелёных пеночек имеется маленькая, белая полоса на крыльях, которая часто не заметна. Птицы длиной примерно 10 см, размах крыльев от 15 до 21 см. Они достигают веса примерно 8 г.
Позыв чаще отчётливо двусложный «цли-вит», похожий на позыв трясогузки. Пение высокое и пронзительное. Оно состоит из короткой, несколько отрубленной строфы с короткой паузой в середине и иногда напоминает пение крапивника или московки.
Зелёная пеночка населяет среднюю и южную тайгу, а также смешанные леса от восточной Центральной Европы до Тихого океана и, кроме того, горные хвойные леса центральноазиатских высокогорных массивов. Зеленые пеночки — перелётные птицы, зимуют в Индии. Ареал вида в последние десятилетия сильно вытянулся на запад, в настоящее время его западная граница проходит по германской земле Мекленбург-Передняя Померания. Птица предпочитает лиственные, смешанные или хвойные леса, рощи, древесные насаждения, также парки и сады. Она живёт скрытно, держась преимущественно в кроне дерева.
Питается мелкими насекомыми, пауками и моллюсками.
Зелёная пеночка обычно строит гнёзда в естественных укрытиях: норах, в полостях под камнями, ямках на земле, в дуплах деревьев невысоко над землёй. В городских парках зелёная пеночка может использовать для гнездования полости, образующиеся в строениях человека (например, в старой каменной кладке). Гнездо состоит из мха, травинок, конского волоса.
В местах гнездования (в средней полосе России, Карелии, Среднем Урале) появляются в последней декаде мая—начале июня, в более южных частях ареала — в середине мая или даже раньше. К гнездованию приступают обычно уже в июне. В кладке, отложенной в июне, в среднем 6 яиц, в более поздних кладках — меньше. Насиживание продолжается около 13 дней. Отлёт начинается в августе. Зимуют в Южной Азии, в частности, в Индии.
暗绿柳莺（学名：Phylloscopus trochiloides）为鶲科柳莺属的鸟类。该物种的模式产地在印度。[1]
保全状況評価[1] LEAST CONCERN
分類 界 : 動物界 Animalia 門 : 脊索動物門 Chordata 亜門 : 脊椎動物亜門 Vertebrata 綱 : 鳥綱 Aves 目 : スズメ目 Passeriformes 亜目 : スズメ亜目 Passeri 科 : メボソムシクイ科 Phylloscopidae 属 : メボソムシクイ属 Phylloscopus 種 : ヤナギムシクイ P. trochiloides 学名 Phylloscopus trochiloidesヤナギムシクイ（柳虫食、学名：Phylloscopus trochiloides）は、メボソムシクイ科に分類される鳥類の一種である。
ヨーロッパ中部からロシア、中国北西部と中央アジア、南アジアの一部の地域で繁殖し、冬季はインド、ネパール、インドシナ半島等に渡り越冬する。
体長約10-11cm。メボソムシクイと外見は似ているが一回り小型である。雌雄同色。
森林や草地に生息する。
上がヤナギムシクイ。（左はキイロウタムシクイ、下はメボソムシクイ）
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
|date= (help)CS1 maint: Uses authors parameter
この項目は、鳥類に関連した書きかけの項目です。この項目を加筆・訂正などしてくださる協力者を求めています（ポータル鳥類 - PJ鳥類）。 