الأسماء في صفحات التنقل
Regular passage visitor.
Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO.
Phylloscopus sibilatrix (Bechstein, 1793) ye'l nome científicu usáu en zooloxía pa referise al comúnmente llamáu mosquiteru xiblador, siendo esti una especie d'ave del xéneru Phylloscopus dientro de la familia Phylloscopidae.[1] Páxaru insectívoru de canto prestosa y comportamientu huidizo. Trátase del mosquiteru de mayor tamañu presente na Península Ibérica. Habita en montes, y anque añera nel suelu, suel pasar la mayor parte del tiempu nos árboles, sintinéndose especialmente cómodu nes partes más altes de los mesmos.[2]
El mosquiteru xiblador cría, y ta presente dende abril hasta setiembre, a lo llargo de tol norte d'Europa y casi toa Europa central, nel estremu oeste d'Asia y nel sur de los Urales. Más concretamente n'Europa, reproducir en Noruega (de forma llocal nel sur del país), Suecia (sobremanera na mariña), sur de Finlandia, Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, oeste de Gran Bretaña, llocal n'España (Pirineos y Cordal Cantábricu), Francia (ausente nel sur), tamién se reproduz nel restu de países centroeuropeos, siendo llocal y escasu en Bélxica, Holanda, Dinamarca ya Italia, y tando ausente en Portugal, Grecia ya Islandia. Les poblaciones d'esta especie son migratories de manera innata, y toes elles pasen los iviernos nel África tropical.[3]
Trátase d'una especie abondosa con una importante población mundial, de fechu BirdLife International envalora qu'en 2009 el númberu d'individuos o exemplares, bazcuya ente los 28 y 43 millones n'Europa.
Anque nun s'han cuantificado los enclinos de la población mundial, considérase que siquier nos próximos diez años, o dientro de tres generaciones, la especie nun va sufrir un amenorgamientu cimeru al 30% de la población mundial actual, polo que l'estáu de caltenimientu de la especie considerar d'esmolición menor (LC).[1]
.
Esta páxina forma parte del wikiproyeutu Aves, un esfuerciu collaborativu col fin d'ameyorar y organizar tolos conteníos rellacionaos con esti tema. Visita la páxina d'alderique del proyeutu pa collaborar y facer entrugues o suxerencies. Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO. Phylloscopus sibilatrix (Bechstein, 1793) ye'l nome científicu usáu en zooloxía pa referise al comúnmente llamáu mosquiteru xiblador, siendo esti una especie d'ave del xéneru Phylloscopus dientro de la familia Phylloscopidae. Páxaru insectívoru de canto prestosa y comportamientu huidizo. Trátase del mosquiteru de mayor tamañu presente na Península Ibérica. Habita en montes, y anque añera nel suelu, suel pasar la mayor parte del tiempu nos árboles, sintinéndose especialmente cómodu nes partes más altes de los mesmos.
Ar puig sut[1] pe richaner-koad(Daveoù a vank), a zo ur golvaneg amprevanetaer, Phylloscopus sibilatrix an anv skiantel anezhañ.
Gouennañ a ra al labous en Europa hag e Rusia e-pad an hañv ha nijal kuit da Afrika drovanel da c'hoañviñ.
Gant evnoniourien 'zo e vez renket c'hoazh ar puig sut er c'herentiad Sylviidae.
Ar puig sut pe richaner-koad(Daveoù a vank), a zo ur golvaneg amprevanetaer, Phylloscopus sibilatrix an anv skiantel anezhañ.
El mosquiter xiulaire o o ull de bou cantador[1][2] (Phylloscopus sibilatrix) és un passeriforme comú i estès que cria en l'Europa septentrional i temperada i fins a l'extrem oest d'Àsia al sud dels Urals.
És fortament migrador i tota la població hiverna en l'Àfrica tropical.
És un ocell de boscos oberts i madurs de faig i roure, el niu el fa prop la terra en arbusts baixos. És insectívor.
El mosquiter xiulaire fa d'11-12.5 cm de llargada.
El mosquiter xiulaire o o ull de bou cantador (Phylloscopus sibilatrix) és un passeriforme comú i estès que cria en l'Europa septentrional i temperada i fins a l'extrem oest d'Àsia al sud dels Urals.
És fortament migrador i tota la població hiverna en l'Àfrica tropical.
Mae Telor y Coed (Phylloscopus sibilatrix) yn aelod o deulu teloriaid y dail, Phylloscopidae, ac yn aderyn cyffredin trwy ogledd a chanolbarth Ewrop ac mewn rhan o orllewin Asia.
Ceir Telor y Coed mewn coedwigoedd o wahanol fathau, lle mae'r goedwig yn weddol agored ond gydag ychydig o dyfiant is ar gyfer nythu. Mae'n aderyn mudol ac yn treulio'r gaeaf yn Affrica. Adeiledir y nyth yn agos i'r llawr mewn llwyni. Pryfed yw ei brif fwyd.
Mae yn aderyn ychydig yn fwy nag amrwyw o'r aelodau cyffredin eraill o'r genws Phylloscopus, megis y Siff Saff (P. collybita), rhwng 11 a 12.5 cm o hyd. Gellir ei adnabod trwy ei fod yn fwy gwyn ar y bol ac yn fwy melyn ar y fron, gyda llinell felen uwchben y llygad.
Yn aml y dull hawsaf o'i adnabod yw'r gân. Mae dwy fath o gân, syn aml i'w clywed gyda'i gilydd. Mae un yn swn fel chwibanu, "piiiiw, piiiiw, piiiiw" a'r llall yn gyfres o nodau sy'n disgyn.
Yn yr haf mae Telor y Coed yn aderyn pur gyffredin yng Nghymru, lle mae'n un o adar nodweddiadol y coedwigoedd derw ar y llethrau gyda'r Tingoch a'r Gwybedog Brith.
Budníček lesní (Phylloscopus sibilatrix) je malým druhem pěvce z čeledi budníčkovitých (Phylloscopidae).
Budníček lesní byl popsán německým přírodovědcem Johannem M. Bechsteinem v roce 1739 pod současným binomickým jménem, Phylloscopus sibilatrix, které pochází z řeckého phullion = list a skopos = pozorovatel, a latinského sibilare = pískat.[2] Je monotypický, což znamená, že netvoří žádné poddruhy.
Štíhlý, menší než vrabec. Dorůstá délky 11–13 cm a v rozpětí křídel měří 19–24 cm. Hmotnost se pak pohybuje mezi 8–13 g. Svrchní stranu těla má světle zelenou a spodinu těla na rozdíl od podobných druhů budníčků výrazně bílou, kontrastující se žlutou hrudí, tváří a nadočním proužkem. Končetiny má hnědé. Obě pohlaví jsou zbarvena stejně.
Vábení zní jako „tüh“. Zpěv, kterým se samci často ozývají za třepotavého letu, má dvě části; první je tvořena cvrčivým „sib–sib–sib–(…)–sirrr“, druhá klesajícím „düh–düh–düh“.
Hnízdí ve většině Evropy a severozápadní Asii. Areál rozšíření druhu sahá od západní Francie a Irska až po západní okraj Sibiře. Jeho jižní hranice pak prochází jižní Francií, Itálií, Bulharskem a Ukrajinou. Ve střední Evropě se vyskytuje od dubna do září. Je tažný na dlouhou vzdálenost se zimovišti v tropické Africe.
Hnízdí ve vzrostlých stinných listnatých a smíšených lesích, především bučinách,[3] s řídkým nebo žádným keřovým patrem.[4] V severní Evropě obývá i jehličnaté lesy.
V České republice hnízdí na celém území až po nadmořskou výšku 1200 m n. m.[5]
Evropská populace je odhadována na 6–10 milionů párů,[2] v České republice pak hnízdí v počtu 70–140 tisíc párů.[5] Od 80. let 20. století jeho stavy v celé Evropě mírně klesají.[6]
Po potravě pátrá nejčastěji v korunách stromů. Živí se hlavně hmyzem, pavouky a jinými bezobratlými, na podzim požírá také bobule.
Pohlavně dospívá v prvním roce života. Ve střední Evropě hnízdí 1x ročně od května do července. Kulovité hnízdo spletené ze stébel trav staví samotná samice dobře skryté na zemi v místech s řídkým nebo žádným podrostem. Na rozdíl od příbuzného budníčka menšího (P. collybita) i většího (P. trochilus) jej zevnitř nevystýlá peřím. V jedné snůšce je 6–7 světlých, černě skvrnitých, 16,0 x 12,5 mm velkých[7] vajec, na kterých sedí 12–14 dnů pouze samice. Mláďata, která krmí oba rodiče, pak hnízdo opouští po 12–13 dnech. Nejvyšší zaznamenaný věk je 10 let a 3 měsíce.[8]
Obrázky, zvuky či videa k tématu budníček lesní ve Wikimedia Commons
Galerie budníček lesní ve Wikimedia CommonsBudníček lesní (Phylloscopus sibilatrix) je malým druhem pěvce z čeledi budníčkovitých (Phylloscopidae).
Skovsangeren (latin: Phylloscopus sibilatrix) er en lille spurvefugl, der i Europa yngler fra de Britiske Øer og Frankrig til det vestlige Sibirien. I Danmark ses den typisk i højstammet bøgeskov og er udbredt over hele landet, men er ikke så talrig som sine slægtninge gransanger og løvsanger.
Ligesom det er tilfældet for andre sangere, kendes skovsangeren nemmest på sangen. Den lyder, ligesom når en femkrone snurrer rundt og falder til ro på et hårdt underlag – altså en række skingre toner i stigende tempo: pit-pit-pitpitpitpt-t-t-ttt (
hør).
Skovsangeren (latin: Phylloscopus sibilatrix) er en lille spurvefugl, der i Europa yngler fra de Britiske Øer og Frankrig til det vestlige Sibirien. I Danmark ses den typisk i højstammet bøgeskov og er udbredt over hele landet, men er ikke så talrig som sine slægtninge gransanger og løvsanger.
Der Waldlaubsänger (Phylloscopus sibilatrix) ist eine Vogelart der Gattung der Laubsänger (Phylloscopus) aus der Familie der Laubsängerartige (Phylloscopidae). Es werden keine Unterarten unterschieden.
Der Waldlaubsänger ist etwa elf bis dreizehn Zentimeter lang, hat eine Flügelspannweite von 19 bis 24 Zentimetern und ein Gewicht von etwa acht bis dreizehn Gramm. Der kleine Vogel hat einen weißen Bauch, eine gelbe Kehle und einen gelben Überaugenstreif, der Rücken ist grün, seine Brust gelblichweiß gefärbt. Männchen und Weibchen haben die gleiche Färbung. Die Lebenserwartung beträgt bis zu acht Jahre. Der Waldlaubsänger ist der größte aller heimischen Laubsängerarten. Sein Ruf klingt in etwa wie „sib“ oder „tüh“. Der Gesang besteht aus zwei Strophen, die auch unabhängig voneinander vorgetragen werden: Die erste, sehr charakteristische, klingt wie eine anlaufende Nähmaschine ( gleicht einem Accelerando), und die zweite ist ein abfallendes „düh-düh-düh ...“.
Der Waldlaubsänger ist ein Brutvogel des Laubwaldgürtels im Westen der Paläarktis und ein Langstreckenzugvogel. Er lebt in lichten Laub- und Mischwäldern, Buchenwäldern und Parkanlagen. Das Verbreitungsgebiet reicht von Großbritannien über den Südosten Norwegens und Schwedens sowie Finnland bis an den westlichen Rand von Sibirien. Die südliche Verbreitungsgrenze verläuft durch den Süden Frankreichs und den Süden Bulgariens, Moldawiens und der Ukraine. In Mitteleuropa ist der Waldlaubsänger in Laubwaldbeständen weit verbreitet und kommt von der Tiefebene bis zur Montanstufe vor. Im Kanton Jura kommt er vereinzelt bis in Höhenlagen von 1.400 Metern vor, in den Alpen dagegen übersteigt er nur selten Höhen von 1.300 Metern.[1]
Von April bis September ist er in fast ganz Mitteleuropa anwesend, sein Winterquartier liegt im tropischen Afrika. Abreisezeit und Zugrichtung sind angeboren.
Der Waldlaubsänger ernährt sich von Spinnen, Weichtieren, Insekten und deren Larven. Im Herbst frisst er gelegentlich auch Beeren.[2]
Die Geschlechtsreife tritt nach einem Jahr ein. Waldlaubsänger leben überwiegend eine monogame Brut- oder Saisonehe. Nach einsetzender Bebrütung beginnen zwischen dreißig und sechzig Prozent der verpaarten Männchen in einem kleineren Zweitrevier um ein zweites Weibchen zu werben.[3]
Die Hauptbrutzeit ist Mai bis Juli. Das aus Halmen und Gras erbaute backofenförmige Nest liegt gut versteckt im Bodengestrüpp. Das Weibchen legt fünf bis acht Eier (selten auch bis zu zehn), die 12 bis 14 Tage bebrütet werden. Die Jungvögel bleiben nach dem Schlüpfen noch 12 bis 13 Tage im Nest. Der europäische Bestand wird auf rund 7 Millionen Brutpaare geschätzt.
Der Waldlaubsänger (Phylloscopus sibilatrix) ist eine Vogelart der Gattung der Laubsänger (Phylloscopus) aus der Familie der Laubsängerartige (Phylloscopidae). Es werden keine Unterarten unterschieden.
Cihrrelastavizar Phylloscopus sibilatrix gullá lastavizariidda.
Grønljómari (frøðiheiti - Phylloscopus sibilatrix)
The Phylloscopus sibilatrix (willie-muff, tam thoum, yellae wran) is a common an widespread leaf warbler that breeds ootthrou northren an temperate Europe, an juist intae the extreme wast o Asie in the soothren Ural Moontains.
The Phylloscopus sibilatrix (willie-muff, tam thoum, yellae wran) is a common an widespread leaf warbler that breeds ootthrou northren an temperate Europe, an juist intae the extreme wast o Asie in the soothren Ural Moontains.
Δασοψάλτης, ο (αγγλ. wood warbler, γαλλ. figuier) (Ζωολ.)· κοινή ονομασία διαφόρων γενών και ειδών Στρουθιόμορφων Πτηνών της οικογένειας Parulidae. Ζουν στην αμερικάνικη ήπειρο από την Αλάσκα μέχρι την Παταγονία· στην Ευρώπη έρχονται ως παραπλανημένοι επισκέπτες.
Τα 113 είδη της οικογένειας είναι μικρά, δραστήρια πουλιά που συνήθως απαντούν σε δασώδεις περιοχές, βάλτους, καθώς και σε ξερούς θαμνότοπους. Τα περισσότερα έχουν λαμπρά χρώματα, τουλάχιστον κατά την αναπαραγωγική περίοδο, όλα έχουν κοντές φτερούγες και μικρά λεπτά ράμφη και το κελάηδημά τους είναι μάλλον μονότονο, σαν βόμβος.
Τυπικά, οι δασοψάλτες τρέφονται με έντομα που βρίσκουν στα φυλλώματα.
Η φωλιά τους συνήθως είναι ένα απλό κοίλωμα σ' έναν θάμνο ή σ' ένα δένδρο ενώ μερικά είδη φτιάχνουν μια θολωτή φωλιά κοντά ή πάνω στο έδαφος και εναποθέτουν 2 έως 5 (σπανιότερα 6) αβγά, ομοιόχρωμα ή κηλιδωτά.
Πραγματοποιούν μεγάλες εποχικές μεταναστεύσεις.Τα είδη που φωλιάζουν στη Β. Αμερική ξεχειμωνιάζουν σε τροπικά κλίματα της Ν. Αμερικής.
Οι κυριότεροι δασοψάλτες που έχουν παρατηρηθεί και στην Ευρώπη είναι οι εξής:
Δασοψάλτης, ο (αγγλ. wood warbler, γαλλ. figuier) (Ζωολ.)· κοινή ονομασία διαφόρων γενών και ειδών Στρουθιόμορφων Πτηνών της οικογένειας Parulidae. Ζουν στην αμερικάνικη ήπειρο από την Αλάσκα μέχρι την Παταγονία· στην Ευρώπη έρχονται ως παραπλανημένοι επισκέπτες.
Буковиот свиркач (науч. Phylloscopus sibilatrix) е вообичаена и широко распространета врапчевидна птица која се размножува низ северна и умерена Европа и само во западна Азија до јужниот дел на Урал. Оваа птица е исклучиво преселница и целата популација зимно време престојува во тропска Африка. Буковиот свиркач е широко распространет и низ Македонија.
Живеалиштето на оваа птица се отворените, но сенковити зрели шуми, како што се буковите и дабовите, со ретки грмушки за гнездење. Гнездото во облик на купола го градат во близина на земја, ниско во грмушките. Имаат едно легло во мај, со 6-7 јајца, а можно е да имаат и второ легло подоцна. Како и повеќето грмушари и трскари, и овие птици се хранат со инсекти.
Буковиот свиркач е долг 11-12.5 см, со типичен лик на грмушарче, зелено одозгора и бело одоздола, со лимон жолти гради. Се разликува од сличните на него елов свиркач P. collybita и брезов свиркач, P. trochilus по жолтата линија над окото, жолтите грло и горниот дел од градите, побледи краеви на крилјата и пократката, но поширока опашка.
Има два вида песни, често (но, не секогаш) ги пее наизменично; првата е пискава течна метална вибранта со забрзување на темпото 
пит-пит-питпитпитпт-тт-ттт која трае 2-3 секунди, и втората е серија на 3-5 опаѓачки ноти со понизок тон пиу-пиу-пиу. Повикот за контакт е мека нота, слично како вторат песна, но пократко и само еднаш пиу.
Буковиот свиркач (науч. Phylloscopus sibilatrix) е вообичаена и широко распространета врапчевидна птица која се размножува низ северна и умерена Европа и само во западна Азија до јужниот дел на Урал. Оваа птица е исклучиво преселница и целата популација зимно време престојува во тропска Африка. Буковиот свиркач е широко распространет и низ Македонија.
Сипылдаҡ төйөт (урыҫ пеночка-трещотка) (лат. Phylloscopus sibilatrix) — Һылыуҡастар (Sylviidae) ғаиләһенән булған һайраусы ҡош .
Турғайҙан бәләкәйерәк. Ботаҡтан ботаҡҡа һикереп йөрөүсе етеҙ ҡош. Һырты яғы көрәнһуы йәшел.Ҡашы, башыныү ике яғы, тамағы һәм түше тоноҡ һары, ҡорһағы аҡ.Ҡанаттарының ҡауырһындары һары ситле ҡара- көрән. Башҡа төйөтәрҙән төҫө менән әллә ни айырылмай, ләкин һайрауы үҙенсәлекле. Ҡыҫҡа ғына: «төйөт» йәки «төйт», ә һайрауы яңғырауыҡлы «зи-зи-зи зирррр».
Урман һәм ҡыуаҡлыҡтар араһында йәшәй. Күсмә ҡош, киң таралған. Ерҙә, һирәкләп ағас баштарында оялай.
Ерәнһыу таптар менән сыбарланған 5-8 бөртөк йомортҡа һала.
Төрлө ваҡ бөжәктәр менән туҡлана.
Э. Ф. Ишбирҙин. Башҡортостан ҡоштары. — Өфө, 1986. —— 91-се бит.
Сипылдаҡ төйөт (урыҫ пеночка-трещотка) (лат. Phylloscopus sibilatrix) — Һылыуҡастар (Sylviidae) ғаиләһенән булған һайраусы ҡош .
ЦӀужьомэгъуэжь (лат-бз. Phylloscopus sibilatrix) — вэд лъэпкъым щыщ лӀэужьыгъуэщ.
И кӀыхьагъыр см. 12-14; дамэ лъэныкъуэр см. 7, 1-8, 1; къешэч г. 10.
ТхыцӀэр гъуэжь-удзыфэ лыдщ, набдзэ гъуэжь лыди иӀэщ. Ныбэ щӀагъыр тэхущ, гъуэжьыфэ къыщӀэуэу.
Къаукъазым щогъуалъхьэщ, ауэ нэхъыщхьэу здэпсэур Еуропэращ, мэлъэтэж.
The wood warbler (Phylloscopus sibilatrix) is a common and widespread leaf warbler which breeds throughout northern and temperate Europe, and just into the extreme west of Asian Russia in the southern Ural Mountains.
This warbler is strongly migratory and the entire population winters in tropical Africa.
The genus name Phylloscopus is from Ancient Greek phullon, "leaf", and skopos, "seeker" (from skopeo, "to watch"). The specific sibilatrix is Latin for "whistler".[2]
At the end of the nineteenth century the bird was also called "wood-wren".[3]
This is a bird of open but shady mature woodlands, such as beech and sessile oak, with some sparse ground cover for nesting. The dome-shaped nest is built near the ground in low shrub. Six or seven eggs are laid in May; there may be a second brood. Like most Old World warblers, this small passerine is insectivorous.
The main nest predators of wood warblers breeding in the primeval habitat of Białowieża Forest, Poland, are mammals, especially medium-sized carnivores, which mostly predate nests at night using sound or olfaction. Therefore, nest survival declined with nest progression likely due to increased predator detection of older and louder chicks.[4]
The wood warbler is 11–12.5 cm long, and a typical leaf warbler in appearance, green above and white below with a lemon-yellow breast. It can be distinguished from similar species, like the chiffchaff P. collybita and the willow warbler, P. trochilus by its yellow supercilium, throat and upper breast, pale tertial edges, longer primary projection, and by its shorter but broader tail.
It is a summer visitor to the United Kingdom, seen from April until August. It has declined there in recent years. It is rare in Ireland, where there is a very small but apparently stable breeding population in County Wicklow.[5]
Various factors associated with forest structure, including slope, forest cover, proportion of broad-leaf forest, canopy height and forest edge length, all influence the occupancy rates of this declining forest species. Conservation measures are therefore required that provide and maintain the wood warblers preferred forest structure.[6] There is also a preference for forest in the non-breeding season; however, this habitat is declining in wintering areas such as Ghana. Despite the decline in forest habitat, there has been no change in the number of wood warblers as it appears that this species can use degraded habitats, such as well-wooded farms. However, further loss of trees will likely have a negative impact on this species in the future.[7][8]
It has two song types, often (but not always) given alternately; a high-pitched fluid metallic trill of increasing tempo pit-pit-pitpitpitpt-t-t-ttt lasting 2–3 seconds, and a series of 3 to 5 descending piping notes of lower pitch piüü-piüü-piüü. The contact call is a soft piping note, similar to the second song type, but shorter and given singly, piü.
The wood warbler (Phylloscopus sibilatrix) is a common and widespread leaf warbler which breeds throughout northern and temperate Europe, and just into the extreme west of Asian Russia in the southern Ural Mountains.
This warbler is strongly migratory and the entire population winters in tropical Africa.
La Arbarfiloskopo, Phylloscopus sibilatrix estas komuna kaj disvastigata filoskopo loĝanta en arbaroj, prefere alttrunkaj forstoj, precipe el fagoj. La precipa distingiga trajto estas la kanto: per metaleca trilo plirapidiĝanta "pit-pit-pitpitpitpt-t-t-ttt", daŭre 2-3 sekundojn. La kontaktkrio konsistas en milda fajfa noto: "piü".
Ĝi reproduktiĝas en norda kaj moderklimata Eŭropo, kaj ĝis malproksima okcidento de Azio en sudo de Uraloj. Tiu palearktisa specio estas tre migranta kaj la tuta populacio vintrumas en tropika Afriko. Ĝi estas somere vizitanto en Britio, vidata foje el aprilo ĝis aŭgusto.
Tiu estas birdo de malferma sed ombrecaj maturaj arbaroj, kiaj tiuj de Eŭropa fago kaj de Tigfolia kverko, kun sparse grundotavolo por nestumado. La nesto estas konstruita ĉegrunde en malalta arbusto. Kiel plej parto de silviedoj kaj filoskopedoj, ankaŭ tiu malgranda paserina specio estas insektovora.
La Arbarfiloskopo estas 11–12.5 cm longa, kaj tipa filoskopo laŭ aspekto, verdeca supre kaj blankeca sube kun citronflava brusto. Ĝi povas esti distingita el similaj specioj, kiel la Ĉifĉafo P. collybita kaj la Fitiso, P. trochilus pro ties tre markataj flavaj superokula strio, gorĝo kaj supra brusto, palaj bordoj de triarangaj flugilplumoj, pli longaj unuarangaj kaj pro ties mallonga sed larĝa vosto. Vere la kombino en la subaj partoj de flava brusto kaj blankeca ventro distingas la specion, kiu en Eŭropo povus konfuziĝi nur kun la Fitiso kiu havas tiujn samajn karakterojn, sed la kontrasto ĉe la Arbarfiloskopo estas multe pli markata, same kiel la superokula strio kaj krome ĝi havas pli flavajn krurojn.
Ĝi havas du kantotipojn, ofte (sed ne ĉiam) faratajn alterne; altatona flua metaleca trilado de pliiĝanta tempo pit-pit-pitpitpitpt-t-t-ttt daŭre 2–3 sekundojn, kaj serio de 3 al 5 descendaj notoj malaltatonaj piuu-piuu-piuu. La kontaktalvoke estas milda pepado, simila al la dua kantotipo, sed pli mallonga kaj farata solece, "piu".
La Arbarfiloskopo, Phylloscopus sibilatrix estas komuna kaj disvastigata filoskopo loĝanta en arbaroj, prefere alttrunkaj forstoj, precipe el fagoj. La precipa distingiga trajto estas la kanto: per metaleca trilo plirapidiĝanta "pit-pit-pitpitpitpt-t-t-ttt", daŭre 2-3 sekundojn. La kontaktkrio konsistas en milda fajfa noto: "piü".
Ĝi reproduktiĝas en norda kaj moderklimata Eŭropo, kaj ĝis malproksima okcidento de Azio en sudo de Uraloj. Tiu palearktisa specio estas tre migranta kaj la tuta populacio vintrumas en tropika Afriko. Ĝi estas somere vizitanto en Britio, vidata foje el aprilo ĝis aŭgusto.
El mosquitero silbador (Phylloscopus sibilatrix)[1] es una especie de ave paseriforme de la familia Phylloscopidae propia de Eurasia y África.[2] Es un pájaro insectívoro migratorio de canto agradable y comportamiento huidizo. Se trata del mosquitero de mayor tamaño presente en la península ibérica. Habita en bosques, y aunque anida en el suelo, suele pasar la mayor parte del tiempo en los árboles, sintinéndose especialmente cómodo en las partes más altas de los mismos.[3]
El mosquitero silbador cría, y está presente desde abril hasta septiembre, a lo largo de todo el norte de Europa y casi toda Europa central y oriental y Asia occidental. Más concretamente en Europa, se reproduce en Noruega (de forma local en el sur del país), Suecia (sobre todo en la costa), sur de Finlandia, Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, oeste de Gran Bretaña, local en España (Pirineos y Cordillera Cantábrica), Francia (ausente en el sur), también se reproduce en el resto de países centroeuropeos, siendo local y escaso en Bélgica, Holanda, Dinamarca e Italia, y estando ausente en Portugal, Grecia e Islandia. Las poblaciones de esta especie son migratorias de manera innata, y todas ellas pasan los inviernos en el África tropical.[4]
Se trata de una especie abundante con una importante población mundial, de hecho BirdLife International estima que en 2009 el número de individuos o ejemplares, oscila entre los 28 y 43 millones en Europa.
Aunque no se han cuantificado las tendencias de la población mundial, se considera que al menos en los próximos diez años, o dentro de tres generaciones, la especie no sufrirá una disminución superior al 30% de la población mundial actual, por lo que el estado de conservación de la especie se considera de preocupación menor (LC).[2]
El mosquitero silbador (Phylloscopus sibilatrix) es una especie de ave paseriforme de la familia Phylloscopidae propia de Eurasia y África. Es un pájaro insectívoro migratorio de canto agradable y comportamiento huidizo. Se trata del mosquitero de mayor tamaño presente en la península ibérica. Habita en bosques, y aunque anida en el suelo, suele pasar la mayor parte del tiempo en los árboles, sintinéndose especialmente cómodo en las partes más altas de los mismos.
Mets-lehelind (Phylloscopus sibilatrix) on linnuliik põõsalindlaste sugukonna lehelinnu perekonnast.
Mets-lehelind on levinud parasvöötme Euroopas Uuralite lõunaosani. Mets-lehelind talvitub Aafrikas.
Eestis on ta harilik ja arvukas haudelind, kelle arvukust hinnatakse 500 000 – 650 000 paarile [1].
Mets-lehelind (Phylloscopus sibilatrix) on linnuliik põõsalindlaste sugukonna lehelinnu perekonnast.
Txio txistularia (Phylloscopus sibilatrix) phylloscopidae familiako hegazti paseriformea da, Europako eskualde epeletan eta mendebaldeko Asian bizi dena[1].
Artikulu hau biologiari buruzko zirriborroa da. Wikipedia lagun dezakezu edukia osatuz. Txio txistularia (Phylloscopus sibilatrix) phylloscopidae familiako hegazti paseriformea da, Europako eskualde epeletan eta mendebaldeko Asian bizi dena.
Sirittäjä (Rhadina sibilatrix) on uunilintuihin kuuluva pieni varpuslintu.
Sirittäjä on jonkin verran suurempi kuin pajulintu, selkäpuolelta vihreämpi ja alta puhtaan valkea. Valkoinen alapuoli rajoittuu jyrkästi keltaiseen kurkkuun. Sukupuolet ovat samanväriset. Lajin pituus on 11–13 senttimetriä ja paino 9–10 grammaa.
Laulu? on tunnusomainen, heleä sirinä, joka alkaa parilla hitaalla lyönnillä ja kiihtyy loppua kohden: ikään kuin pyörittäisi pientä kolikkoa kovalla alustalla. Usein laulun lomassa kuuluu hömötiaismainen ”hyy”. Toisinaan lintu innostuu esittämään laululentoa. Varoitusääni on ”tjöö”.
Vanhin suomalainen rengastettu sirittäjä on ollut 8 vuotta, 10 kuukautta ja 21 päivää vanha.
Sirittäjä pesii lähes koko Euroopassa. Lajia tavataan Etelä-Suomessa melko tavallisena, joskin harvalukuisena, rehevissä korkearunkoisissa lehti- ja sekametsissä, pohjoisempana harvinaisempi Kuusamon seuduille asti. Suomessa pesii noin 100 000- 200 000 paria sirittäjiä.
Sirittäjä on muuttolintu, joka muuttaa elo–syyskuussa trooppiseen Afrikkaan ja palaa sieltä toukokuussa – kesäkuun alussa.
Sirittäjät elävät rehevissä korkearunkoisissa lehtimetsissä ja sekametsissä, joissa on runsaasti lehtipuita. Pensaskerros ei saa olla tiheää, mutta kenttäkerroksessa saa mielellään olla runsaasti sananjalkoja tai saniaisia.
Pesä on maassa ruohoston kätkössä. Muninta alkaa toukokuun loppupuolella. Naaras munii tavallisesti kuusi munaa ja hautoo niitä noin 13 vuorokautta. Molemmat emot huolehtivat poikasista, jotka lähtevät pesästä noin kaksiviikkoisina.
Sirittäjä on hyönteissyöjä, jonka ruokalistaan kuuluvat myös hämähäkkieläimet.
Sirittäjä (Rhadina sibilatrix) on uunilintuihin kuuluva pieni varpuslintu.
Phylloscopus sibilatrix
Le Pouillot siffleur (Phylloscopus sibilatrix) est une espèce de passereaux appartenant à la famille des Phylloscopidae.
Le Pouillot siffleur mesure environ 11 à 13 centimètres de long, a une envergure de 19 à 24 centimètres et pèse de 8 à 13 grammes. Le petit oiseau a un ventre blanc, une gorge jaune et une bande jaune au-dessus des yeux, son dos est vert et sa poitrine est blanc jaunâtre. Les mâles et les femelles ont la même coloration. L'espérance de vie est de huit ans. Le pouillot siffleur est le plus grand de tous les pouillots à bec large indigènes.
Son appel sonne quelque chose comme "sib" ou "tuh". Le chant se compose de deux vers, qui sont également chantés indépendamment l'un de l'autre : Le premier, très caractéristique, ressemble à un démarrage de machine à coudre, et le second est un "duh-duh-duh ..." descendant.
Le Pouillot siffleur est un oiseau nicheur de la ceinture de forêts de feuillus du Paléarctique occidental et un oiseau migrateur de longue distance. Il vit dans des forêts clairsemées de feuillus et mixtes, des hêtraies et des parcs. Son aire de répartition s'étend de la Grande-Bretagne au sud-est de la Norvège et de la Suède, et de la Finlande à l'extrémité occidentale de la Sibérie. La limite sud de la distribution passe par le sud de la France et le sud de la Bulgarie, la Moldavie et l'Ukraine. En Europe centrale, le Pouillot siffleur est très répandu dans les forêts de feuillus et se rencontre depuis les basses terres jusqu'à l'étage montagnard. Dans le canton du Jura, en Suisse, il est présent sporadiquement jusqu'à 1400 mètres d'altitude, alors que dans les Alpes, il dépasse rarement 1300 mètres[1].
D'avril à septembre, il est présent dans presque toute l'Europe centrale, ses quartiers d'hiver se trouvent en Afrique tropicale. Le moment du départ et la direction de la migration sont innés.
Le Pouillot siffleur se nourrit d'araignées, de mouches, de mollusques, d'insectes et de leurs larves. En automne, il mange occasionnellement des baies[1].
La maturité sexuelle intervient après un an. Les Pouillots siffleurs vivent principalement en couple monogame pour le temps d'une couvaison ou d'une saison. Après le début de l'incubation, entre trente et soixante pour cent des mâles accouplés commencent à courtiser une deuxième femelle dans un deuxième territoire plus petit[1].
La principale saison de reproduction est de mai à juillet. La femelle crée le nid toute seule. Le nid en forme de four, construit à partir de tiges et d'herbe, est bien caché dans le sous-bois. La femelle pond six à sept œufs, qui sont incubés pendant 12 à 14 jours. Les jeunes oiseaux restent au nid pendant 12 à 13 jours après l'éclosion. La population européenne est estimée à environ sept millions de couples reproducteurs.
Le Pouillot siffleur pourrait être un bon indicateur de la richesse de la structure verticale des forêts de feuillus, selon une étude récente qui a comparé l'utilisation de hêtraies et chênaies par cet oiseau dans les Ardennes belges. Le Pouillot siffleur, selon cette étude choisit son habitat non en fonction de sa composition mais selon sa structure. Ce pouillot préfère les futaies où le couvert est élevé (80 % et plus), mais disposant d'une strate arbustive bien développée et riche en perchoirs. Il préfère les hêtraies complexes (riches en strates, dont arbustive et/ou incluant de la régénération naturelle), mais peut nicher préférentiellement dans la chênaies, voire dans des boulaies, où la strate arbustive n’est pas trop développée, quand la hêtraie est pauvre en strates intermédiaires (comme dans les Ardennes belges)[2].
Phylloscopus sibilatrix
Le Pouillot siffleur (Phylloscopus sibilatrix) est une espèce de passereaux appartenant à la famille des Phylloscopidae.
O picafollas asubiador[2][3] (Phylloscopus sibilatrix) é un paseriforme común e moi espallado pertencente á familia Phylloscopidae (antes era considerado un Sylviidae), que se reproduce no norte e zona temperada de Europa, e no extremo oeste de Asia no sur dos Montes Urais. En Galicia é unha ave de paso rara.[3] O nome do xénero Phylloscopus procede do grego antigo phyllon, 'folla' e skopos, 'buscador' (de skopeo, 'ollar'). O nome específico sibilatrix procede do latín e significa 'asubiador'.[4]
Esta ave é fortemente migratoria e toda a poboación vai invernar á África tropical.
É un paxaro de bosques maduros abertos pero sombreados, como os de faias e carballos, con algúns terreos espallados cubertos para a nidificación. O niño ten forma de cúpula e sitúase a pouca altura nun matorral ou arbusto baixo e nel poñen 6 ou 7 ovos en maio; pode haber unha segunda posta. É insectívoro.
O picafollas asubiador mide de 11 a 12,5 cm de longo, e parécese a moitos sílvidos, é verde pola parte superior e branco pola inferior cun peito amarelo limón. Pode distinguirse de especies similares, como o picafollas europeo (P. collybita) e o picafollas musical (P. trochilus) polo seu supercilio gorxa e parte superior do peito amarelos, beiras das terciarias claras, unha proxección das primarias máis longa e unha cola máis curta pero máis ancha.
Varios factores asociados coa estrutura do bosque, incluíndo a pendente do terreo, cuberta forestal, proporción dos bosques caducifolios, altura do dosel e lonxitude do bordo do bosque, todos eles inflúen nas taxas de ocupación desta especie forestal en declive. Cómpren medidas de conservación que protexan e manteñan a estrutura forestal preferida por estes picafollas.[5] Teñen tamén unha preferencia polos bosques na estación non reprodutora; porén, ese hábitat está diminuíndo nas zonas de invernada como Ghana. Malia o declive dos hábitats forestais, non parece que cambiase nesas zonas o número de picafollas asubiador porque parece que a especie pode utilizar hábitats degradados, como granxas con bastantes árbores. Porén, unha maior perda de árbores probablemente terá un impacto negativo sobre esta especie no futuro.[6]
Ten dous tipos de cancións, a miúdo (pero non sempre) cantadas alternativamente; un trilo metálico fluído e agudo que aumenta o seu tempo e soa pit-pit-pitpitpitpt-t-t-ttt , que dura 2 ou 3 segundos, e unha serie de 3 a 5 notas piantes descendentes de ton baixo que soa piüü-piüü-piüü. A chamada de contacto é unha nota piante suave, similar ao segundo tipo de canción, pero máis curta e cantada soa, "piü".
O picafollas asubiador (Phylloscopus sibilatrix) é un paseriforme común e moi espallado pertencente á familia Phylloscopidae (antes era considerado un Sylviidae), que se reproduce no norte e zona temperada de Europa, e no extremo oeste de Asia no sur dos Montes Urais. En Galicia é unha ave de paso rara. O nome do xénero Phylloscopus procede do grego antigo phyllon, 'folla' e skopos, 'buscador' (de skopeo, 'ollar'). O nome específico sibilatrix procede do latín e significa 'asubiador'.
Esta ave é fortemente migratoria e toda a poboación vai invernar á África tropical.
Il luì verde (Phylloscopus sibilatrix (Bechstein, 1793)) è un uccello passeriforme tradizionalmente inquadrato nella famiglia Sylviidae, ma da una recente revisione filogenetica attribuito alla famiglia Phylloscopidae[2][3].
Rispetto agli altri Luì è più grande, infatti raggiunge i 12 cm di lunghezza media e i 10 grammi di peso ed ha una apertura alare di 21–23 cm. Maschio e femmina sono all'apparenza praticamente indistinguibili: il groppone e il dorso sono di colore verde oliva; la gola, i lati della testa – compreso il sopracciglio – e la parte superiore del petto sono gialli; il ventre è biancastro. Il becco è rosa arancio nella parte inferiore e nerastro superiormente.[4]
È diffuso in Eurasia e sverna in Africa equatoriale. In Italia nidifica sulle Alpi, fino a 1.200-1.300 metri di quota, e sull'Appennino centrale.[4]
Predilige boschi umidi e ombrosi con scarso sottobosco, faggete, querco-carpineti, castagneti, alnete, betulleti, pinete, peccete e boschi misti.
Il canto del luì verde è un trillo protratto che si avvia lentamente, per poi accelerare e decrescere sul finale.[4]
Si nutre principalmente di insetti, prevalentemente lepidotteri e ditteri, e delle loro larve. Talora la dieta viene integrata con piccole bacche.[5]
Costruisce il proprio nido in una cavità del terreno al riparo della vegetazione, riempiendola con fili d'erba e piccole foglioline.
La femmina depone da 5 a 8 piccole uova di colore biancastro con macchiettature grigie e bruno-rossastre.
L'incubazione dura circa 15 giorni. Dopo la schiusa i piccoli restano nel nido per circa 2 settimane, accuditi da entrambi i genitori.
In presenza di predatori la madre mette in atto una curiosa "pantomima": si allontana dal nido camminando sul terreno, fingendo di essere ferita ad una zampa o ad un'ala; con questo comportamento attira su di sé l'attenzione del predatore, allontanandolo dal nido, per poi volare via.[5]
Il luì verde (Phylloscopus sibilatrix (Bechstein, 1793)) è un uccello passeriforme tradizionalmente inquadrato nella famiglia Sylviidae, ma da una recente revisione filogenetica attribuito alla famiglia Phylloscopidae.
Žalioji pečialinda (lot. Phylloscopus sibilatrix, angl. Wood Warbler, vok. Waldlaubsänger) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis pečialindų genčiai.
Žalioji pečialinda didžiausia iš pečialindų, bet mažesnė už naminį žvirblį. Nuo kitų pečialindų skiriasi švaria geltona ir balta kūno apačia. Patino ir patelės viršutinė kūno dalis gelsvai žalia, antuodegis ryškus. Antakis, gerklė, pagurklis ir kūno šonai geltoni. Pilvas baltas. Snapas juosvai rudas. Kojos gelsvos. Jauniklių viršutinė kūno dalis gelsvo atspalvio. Tik išsiritusių jauniklių galva ir pečiai apaugę ilgais, retai balsvai pilkais pūkais.
Arealas suskaidytas. Eurazijoje paplitusi nuo Skandinavijos iki Uralo. Šiaurėje arealas siekia Botnijos įlanką, Kareliją, Kamos aukštupį, pietuose tęsiasi iki pietinio Uralo, Volgos vidurupio, Moldavijos, Dunojaus deltos, Balkanų, Apeninų pusiasalio. Izoliuotos arealo dalys yra Pirėnų pusiasalyje, Krymo, Kaukazo kalnuose. Žiemoja Afrikoje.
Lietuvos giriose gana dažna.
Laikosi juodalksnynuose, juosiančiuose aukštaūgius eglynus su drebulių, beržų ir pušų priemaiša. Gausi nešlapiuose beržynuose, drebulynuose, ąžuolynuose, uosynuose ir mišriuose miškuose. Peri paupių šlaitų giriose, kartais mėlyniniuose pušynuose, retkarčiais – brukniašiliuose. Keliaudamos užklysta į laukų giraites, sodus, miestų želdinius.
Dienomis maitinasi ir keliauja. Vikriai straksi, skraido tarp medžių šakų. Dažnai, virpančiai plevendama sparnais cipsena ore, čiulba medžių lajos pavėsyje. Lizdą įsiruošia tarp kiškiakopūsčių, medučių, šalmučių, miškinių pataisų. Gūžtas suka ne arčiau kaip 40 metrų atstumu viena nuo kitos. Vienoje dėtyje paprastai būna 5–7 kiaušiniai, kuriuos patelė peri apie 14 dienų. Perėti pradeda padėjusi ketvirtą kiaušinį. Kas pusvalandį išlekia trumpam palesti. Išsiritusius paukščiukus maitina abu porelės nariai. Šeštą dieną jaunikliai praregi, septintąją jiems pradeda kaltis plunksnos.
Besiplunksnuojančius jauniklius dažniau maitina patelė. Gūžtą paukščiukai palieka po 12–13 dienų, šakomis kyla aukštyn ir keliauja toliau. Tik vėliausiai išsiritęs jauniklis dar laikosi prie žemės. Per vasarą išveda vieną vadą.
Gaudo skraidančius uodus, naktinius drugius, muses, vikšrus, amarus. Žalioji pečialinda yra naudingas paukštis, nes sulesa daug medžio kenkėjų.
Žaliosios pečialindos jaunikliai lizde
Žalioji pečialinda medyje
Žaliosios pečialindos piešinys
Žalioji pečialinda (lot. Phylloscopus sibilatrix, angl. Wood Warbler, vok. Waldlaubsänger) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis pečialindų genčiai.
Svirlītis (Phylloscopus sibilatrix) ir neliels ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kas ligzdo Eiropā un Āzijas pašos rietumos Urālu dienvidos, ziemo Āfrikā.[1] Ģeogrāfisko variāciju nav.[2]
Zinātniskais nosaukums Phylloscopus sibilatrix atvasināts no sengrieķu un latīņu valodas un latviski nozīmē "lapu pārmeklētājs, svilpotājs": Phyllon — lapa, scopus — pārmeklētājs un sibilatrix — svilpotājs.[3]
Svirlītis izplatīts gandrīz visā Eiropā, tomēr nav sastopams Islandē, Pireneju pussalā un Fennoskandijas ziemeļos, bet Dienvideiropā sastopams fragmentāri. Uz austrumiem Krievijas vidienē areāls sašaurinās un sasniedz Urālus. Svirlītis ir izteikts gājputns un ziemo Āfrikā uz dienvidiem no Sahāras.[1][4]
Svirlītis Latvijā ir parasts un izplatīts ligzdotājs dažādu tipu mežos.[4]
Svirlītis ir neliels dziedātājputns, bet, salīdzinot ar pārējiem ķauķīšiem, vidēji liels vai liels, ar gariem, smailiem spārniem un īsu asti. Ķermeņa garums 11—13 cm, spārnu plētums 19,5—24 cm, svars 6,4—15 g.[5][6]
Svirlītis ir viens no visvieglāk atpazīstamajiem ķauķīšiem, jo ir košāks un krāsaināks. Apspalvojums mugurpusē zaļš (īpaši koša ir muguras lejas daļa). Uzacis dzeltenas, zods, pakakle un krūšu augšējā daļa (reizēm arī sāni) koši citrondzelteni, vēders un zemaste balti. Spārnu lidspalvu maliņas dzeltenas. Kājas gaišas, vai nu brūni rozīgas, vai olīvzaļi brūnas. Melnais knābis īss un smalks. Abi dzimumi izskatās līdzīgi. Jaunie putni līdzīgi pieaugušajiem, bet to mugurpuse ir brūngana un krūtis bālāk dzeltenas.[7][8]
Svirlītis pamatā ligzdo zemienēs, galvenokārt mitros un ēnainos lapu koku mežos, piemēram, dižskābaržu, ozolu, skābaržu un kastaņu, kur koku vainagi savstarpēji sakļaujas, veidojot ēnu un neļaujot augt biezam pamežam. Sastopams arī jauktu koku mežos (ar eglēm, alkšņiem, bērziem, priedēm un ošiem). Vislabprātāk svirlītis mājo mežos ar dažāda vecuma kokiem, nelielām upītēm un tērcītēm.[1][8] Ligzdo arī Alpos līdz 1300 m virs jūras līmeņa, retos gadījumos arī augstāk.[9] Ziemošanas vietās tas apmetas mitrajos, mūžzaļajos mežos, mitros krūmos, mežmalās, arī sausos savannas mežos un kalnu nogāžu mežos.[1][8]
Svirlītis ir ļoti kustīgs un aktīvs, uzturas koka vainagā, tādēļ dabā ir grūti vērojams un vizuāli grūti identificējams (atšķirams no citām ķauķīšu sugām). Visvieglāk to var atpazīt pēc dziesmas.[8]
Svirlītis barojas ar kukaiņiem un citiem bezmugurkaulniekiem, rudenī nelielos daudzumos arī ar ogām un sēklām.[1][9] Iecienītākā barība ir viendienītes, spāres un strauteņi.[5] Barību meklē uz koku lapām un zariem, ķer kukaiņus arī lidojumā.[9]
Ligzdošanas sezona ilgst no maija līdz jūlijam. Ligzdas vietu izvēlas un ligzdu būvē mātīte. Tai ir lodveida forma, savīta no sausas zāles, lapām, lakstaugu stiebriem un šķiedrām, mizu stērbelītēm un dzīvnieku vilnas. Parasti atrodas uz zemes, paaugstinātā vietā, kuru nevar apdraudēt pēkšņa ūdens līmeņa celšanās un kur neaug vispār vai aug retināta zāle, novietota zem kāda krūma zariem, retāk zem krituša koka stumbra vai koku saknēm. Reizēm ligzda ir zemos krūmos, uz kuplāka ciņa vai žagaru kaudzes.[1][7][8][9]
Sezonā parasti viens perējums, retos gadījumos divi. Dējumā 4—7 baltas olas ar daudziem brūnpelēkiem raibumiņiem.[1][5][7][8] Inkubācijas periods ilgst 12—15 dienas, perē tikai mātīte. Par mazuļiem rūpējas abi vecāki. Jaunie putni ligzdu atstāj 12—14 dienu vecumā, paslēpjoties sausās, kritušās lapās tās tuvumā. Pēc dažām dienām tie sāk lidot, sasniedzot krūmu apakšējos zarus un vēl pēc dažām dienām spēj sasniegt koku vainaga zarus. Tā kā ligzda atrodas uz zemes, to apdraud daudzi un dažādi sauszemes plēsēji. Pirmajā gadā izdzīvo ļoti neliels skaits jauno putnu. Vecāki, lai aizvilinātu ienaidniekus no ligzdas, mēdz tēlot, ka tiem ir savainots spārns, tādējādi vedinot plēsēju prom no ligzdas. Svirlītis savvaļā dzīvo nedaudz ilgāk par 5 gadiem.[8][9]
Svirlītis (Phylloscopus sibilatrix) ir neliels ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kas ligzdo Eiropā un Āzijas pašos rietumos Urālu dienvidos, ziemo Āfrikā. Ģeogrāfisko variāciju nav.
Zinātniskais nosaukums Phylloscopus sibilatrix atvasināts no sengrieķu un latīņu valodas un latviski nozīmē "lapu pārmeklētājs, svilpotājs": Phyllon — lapa, scopus — pārmeklētājs un sibilatrix — svilpotājs.
De fluiter (Phylloscopus sibilatrix) 
zang (info / uitleg) is een zangvogel uit de familie Phylloscopidae.
De fluiter is 11 tot 12,5 cm lang, dit is iets groter dan de tjiftjaf. Kenmerkend zijn de mosgroene mantel, een duidelijke maar dunne onkergroene oogstreep en daarboven een citroengele wenkbrauwsteep. Ook de keel en de borst zijn geel, met daaronder een zuiver witte borst.[2]
Het ovenvormige, onbeklede nest wordt bijna geheel door het vrouwtje gebouwd, goed verborgen in laag struikgewas, rijshout of heide.
De fluiter komt tijdens het broedseizoen in grote delen van West-, Noord- en Oost-Europa voor, waaronder in Nederland en België. Hij broedt vooral in hoogopgaand en schaduwrijk, open bos, vaak op hellingen.
Het is een uitgesproken trekvogel die broedt in Europa en in het najaar over de Sahara naar Midden-Afrika trekt om te overwinteren.
De fluiter heeft een groot verspreidingsgebied en daardoor alleen al is de kans op de status kwetsbaar (voor uitsterven) gering. De grootte van de populatie wordt geschat op 14 tot 22 miljoen broedparen. De aantallen gaan achteruit. Echter, het tempo ligt onder de 30% in tien jaar (minder dan 3,5% per jaar). Om deze redenen staat de fluiter als niet bedreigd op de Rode Lijst van de IUCN.[1]
In de jaren 1980 nam de fluiter in Nederland toe omdat door veranderd bosbeheer de bossen verouderden. In de jaren 1990 trad plotseling een enorme daling op, waarbij de populatie-aantallen halveerden. Sinds de eeuwwisseling stabiliseert het bestand en neemt het wellicht iets toe. Het aantal broedparen wordt geschat op 2000 tot 3500.[3]
.jpg)
Mediabestanden die bij dit onderwerp horen, zijn te vinden op de pagina Phylloscopus sibilatrix op Wikimedia Commons. 
Nederlandstalige Wikisource (Keulemans spreekt van de “boschzanger” Phyllopneuste sibilatrix).De fluiter (Phylloscopus sibilatrix) zang (info / uitleg) is een zangvogel uit de familie Phylloscopidae.
Bøksanger (vitenskapelig navn Phylloscopus sibilatrix) er en fugl i sangerfamilien.
Arten finnes opprinnelig i: Albania, Algerie, Andorra, Armenia, Østerrike, Aserbajdsjan, Bahrain, Hviterussland, Belgia, Bosnia-Hercegovina, Bulgaria, Burkina Faso, Kamerun, Den sentralafrikanske republikk, Tsjad, Republikken Kongo, Den demokratiske republikken Kongo, Elfenbenskysten, Kroatia, Kypros, Tsjekkia, Danmark, Egypt, Ekvatorial-Guinea, Estland, Finland, De forente arabiske emirater, Frankrike, ,Gabon, Georgia, Tyskland, Ghana, Hellas, Guinea, Ungarn, Iran, Irak, Irland, Israel, Jemen, Italia, Jordan, Kasakhstan, Kenya, Kuwait, Kirgisistan, Latvia, Libanon, Liberia, Libya, Liechtenstein, Litauen, Luxembourg, Mali, Malta, Mauritania, Moldova, Montenegro, Marokko, Nederland, Nigeria, Nord-Makedonia, Norge, Oman, Polen, Romania, Russland, Saudi-Arabia, Serbia, Sierra Leone, Slovakia, Slovenia, Somalia, Sør-Sudan, Spania, Storbritannia, Sudan, Sverige, Sveits, Syria, Tanzania, Togo, Tunisia, Tyrkia, Uganda og Ukraina.[1]
Denne ornitologirelaterte artikkelen er foreløpig kort eller mangelfull, og du kan hjelpe Wikipedia ved å utvide den. Bøksanger (vitenskapelig navn Phylloscopus sibilatrix) er en fugl i sangerfamilien.
Scientìfich: Phylloscopus sibilatrix
Piemontèis : ...
Italian : Luì verde
Multimedia w Wikimedia Commons Świstunka leśna[4] (Rhadina sibilatrix) – gatunek niewielkiego ptaka wędrownego z rodziny świstunek (Phylloscopidae), wcześniej zaliczany do pokrzewkowatych (Sylviidae).
Zamieszkuje nieomal wyłącznie Europę poza Półwyspem Iberyjskim, częścią Włoch i Bałkanów (choć przelatuje nad tymi regionami w drodze na zimowiska w Afryce Równikowej) i większością Półwyspu Skandynawskiego. Nie ma jej w Holandii, a w Anglii i Włoszech jest bardzo rzadki. Występuje wyspowo na Kaukazie i nad Jordanem. To ptak wędrowny na dalekie dystanse - przeloty IV–V i VIII. Zimuje w Afryce równikowej na południe od Sahary. To jeden z niewielu gatunków, które w ostatnich dekadach zwiększają swą liczebność i poszerzają swój areał lęgowy. Nowe stanowiska pojawiają się w północnej i północno-zachodniej Europie, na wschodzie kontynentu coraz szerzej występuje wokół Uralu i w zachodniej Syberii.
Gatunek po raz pierwszy opisał w 1793 roku niemiecki przyrodnik Johann Matthäus Bechstein nadając mu nazwę Motacilla Sibilatrix[6]. Jako miejsce typowe odłowu holotypu Bechstein wskazał góry Turyngii w Niemczech[6].
Największy gatunek rodzaju Phylloscopus. Ptak o smukłej i drobnej sylwetce. Obie płci ubarwione jednakowo, ale młode są bardziej matowe. Wierzch ciała zielonkawożółty, spód czysto biały. Podgardle, pierś i brew nad okiem intensywnie siarkowożółte. Żółta brew nad okiem jest wyraźna, szeroka i biała z przodu, a płowa za okiem. Przez oko przebiega ciemny pasek. Większa od bardzo podobnego piecuszka, ma proporcjonalnie dłuższe skrzydła i krótszy ogon. Po skrzydłach ornitolodzy niezawodnie są ją w stanie odróżnić od piecuszka i pierwiosnka - druga pierwszorzędowa lotka jest dłuższa niż piąta, a pierwsza wyraźnie krótsza niż pokrywy skrzydeł. Nogi jasne, żółtobrązowe. Obserwuje się osobniki, które odróżniają się od typowej charakterystyki - niektóre mają bardziej szary wierzch ciała i mniej intensywną żółtą barwę na piersi.
Bardzo ruchliwy, choć ostrożny ptak i trudny w obserwacji, bo przebywający w głębi koron i w ich cieniu. Świstunka dzięki bardziej wielobarwnym piórom, połyskującej żółtej barwie, żółtym podgardlu i piersi, białemu brzuchowi jest łatwiej rozróżnialna w terenie niż pokrewne gatunki omawianej rodziny. Cechy upierzenia są widoczne nawet z daleka. Przy obrączkowaniu ornitolodzy porównują również kształt lotek pierwiosnków, piecuszków i świstunek. Gdy trzyma się je w ręku w okresie godowym możliwe jest dopiero rozróżnienie płci. Samiec świstunki ma bardziej wystającą kloakę, a samica nagą pierś i brzuch, co widać po delikatnym rozdmuchaniu piór na spodniej części ciała. Jest to tzw. plama lęgowa, występująca u wielu gatunków ptaków. Jej rolą jest ścisłe przyleganie ciała do jaj w trakcie wysiadywania, a to ułatwia ogrzewanie jaj.
Prosty, przyspieszające i powtarzane coraz szybciej dźwięczne wysokie "ip-sip-sip... sirrr" kończone metalicznym trelem. Usłyszeć ją można nie tylko w czasie toków, ale i krótkich lotach pomiędzy gałęziami.
ok. 10 g
Świstunka to ptak bardziej ciepłolubny niż pierwiosnek czy piecuszek, co przekłada się tym samym na późne przyloty. Jest również w porównaniu z nimi bardziej wymagająca w stosunku do zajmowanego środowiska. Zasiedla dojrzałe wysokie lasy liściaste (dębowe i brzozowe) i mieszane (tylko sporadycznie iglaste, bory), z dobrze rozwiniętymi, zwartymi koronami drzew, a niezbyt gęstym podszytem, warstwą ziół i runem, o umiarkowanej wilgotności i dużym zacienieniu. Spotkać ją można na nizinach i pogórzu, zwłaszcza w lasach bukowych, a unika chłodniejszych wyżej położonych terenów górskich. Nie zasiedla też zwykle miejskich parków. Nigdzie nie jest ptakiem licznym.
Świstunki przylatują na lęgowiska późno - w kwietniu lub na początku maja. Okres lęgowy kończy się pod koniec sierpnia lub we wrześniu, kiedy to odlatują na zimowiska. Gdy samiec tokuje wykonuje charakterystyczny lot, któremu towarzyszy śpiew. Wpada on w ucho i składa się z szeregu coraz szybciej powtarzanych wysokich "sib sib", które kończy się ostrym terkotliwym "sirr". Siedzi zwykle wtedy na dolnej gałęzi drzewa i jest dobrze widoczny.
Pary są zwykle monogamiczne, choć gdy pierwsza partnerka danego samca rozpoczyna lęg ten może znaleźć sobie drugą. Terytorium świstunek jest zwykle większe niż te zajmowane przez inne pokrewne gatunki. Może rozciągać się na odległość 60 - 80 m od gniazda.
Na miejsce lęgowe wyszukuje stanowiska z ubogą roślinnością, choć wystarczającą, aby je ukryć. Zbudowane z trawy, mchu i suchych liści, tuż nad ziemią lub bezpośrednio na niej, w gęstej trawie, krzewie maliny lub jeżyny, czyli podszyciu złożonym z krzewów i bylin, bardzo dobrze ukryte pod roślinnością, suchymi liśćmi i trawą. Czasem ulokowane jest na skarpie. Podobnie jak u innych przedstawicieli tego rodzaju, ma kształt skomplikowanie ułożonej kuli z otworem z boku (od góry gniazdo jest przykryte). Wyścielone jest suchą trawą, ale nigdy piórami w przeciwieństwie do wyściółki u piecuszków i pierwiosnków. Ptak wyróżnia się dużą zręcznością w budowie. Zbudowanie gniazda zajmuje samicy zwykle jedynie kilka dni.
Wyprowadza jeden lub dwa lęgi w roku, z czego pierwszy w drugiej połowie maja, a drugi w pierwszych dniach lipca. W zniesieniu 4–6 jaj o średnich wymiarach 15 mm × 12 mm, białych z gęstymi, dużymi, szarobrązowymi plamkami.
Od złożenia ostatniego jaja samica wysiaduje je przez ok. 12-13 dni. Pisklęta są karmione przez obojga rodziców owadami. Młode opuszczają gniazdo po 10-12 dniach. Przez kolejne 13 dni znajdują się jeszcze pod opieką ptaków dorosłych.
Głównie drobne, miękkie owady (w różnych stadiach rozwoju), pająki i inne bezkręgowce. W jesiennej diecie pojawiają się nasiona i owoce.
Najczęściej świstunki widuje się w środkowych częściach koron drzew i w ich dolnych, zacienionych partiach oraz jak przelatują pomiędzy dolnymi gałęziami sąsiadujących ze sobą drzew. Tam zbiera zdobycz z liści i drobnych gałęzi. Owady łapie też w trakcie trzepoczącego lotu (czasem nawet pościgu za owadem) pomiędzy gałęziami kiedy to zdziobuje zarazem stawonogi ze spodniej strony liści. Rzadziej żeruje na ziemi. Gdy zdejmuje ofiarę z liścia może na chwilę zawisać przed nim w powietrzu.
W oparciu o badania w Puszczy Białowieskiej udowodniono zależności sukcesu rozrodczego w okresie lęgowym świstunek leśnych z liczebnością myszy. Działa ona w ramach ekologicznych powiązań. W trakcie bardziej masowych pojawów myszy wiosną i latem dziki wyszukują gniazd tych gryzoni ryjąc ściółkę leśną w poszukiwaniu ich młodych. Jednocześnie natrafiają na naziemne gniazda ptaków i zjadają gniazda oraz pisklęta. Bezpieczniejsza sytuacja dla świstunek ma miejsce w warunkach niskich liczebności myszy, bo dziki wtedy rezygnują z tej formy i źródła pozyskiwania pokarmu.
Na terenie Polski gatunek ten jest objęty ścisłą ochroną gatunkową[7].
Liczebność świstunki powoli spada na skutek fragmentaryzacji drzewostanów, które są naturalnym domem tych ptaków.
Świstunka leśna (Rhadina sibilatrix) – gatunek niewielkiego ptaka wędrownego z rodziny świstunek (Phylloscopidae), wcześniej zaliczany do pokrzewkowatych (Sylviidae).
A Felosa assobiadeira (Phylloscopus sibilatrix) é uma ave que mede cerca de 12 cm.[2] É uma ave migratória, nidifica no norte da Europa e passa o inverno na África tropical. Pesa cerca de 8 gramas e se alimenta predominantemente de insetos. Pode ser encontrada principalmente em florestas, como a Floresta de Dean, na Inglaterra.
A Felosa assobiadeira (Phylloscopus sibilatrix) é uma ave que mede cerca de 12 cm. É uma ave migratória, nidifica no norte da Europa e passa o inverno na África tropical. Pesa cerca de 8 gramas e se alimenta predominantemente de insetos. Pode ser encontrada principalmente em florestas, como a Floresta de Dean, na Inglaterra.
Pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix), numită și pitulice verde sfârâitoare, pitulice verde mare, este o pasăre mică de pădure, migratoare, predominant insectivoră, din familia filoscopide. Este răspândită aproape în toată Europa și vestul Siberiei, arealul ei se întinde din Norvegia, Insulele Britanice și Franța spre est până în sud-centrul Siberiei și spre sud până în Italia, nordul Greciei, România, Republica Moldova, Ucraina și nord-vestul Caucazului. Iernează în pădurile tropicale din Africa subsahariană. Cuibărește în pădurile de foioase dese și umbroase cu copaci înalți aflate la șes sau la poalele munților, de obicei în pădurile de fag, stejar, carpen și castan, cu coronament des și subarboret rar sau absent. Poate fi însă întâlnită și în pădurile mixte de molid, arin, mesteacăn, pin sau uneori frasin. În Alpi cuibărește până la altitudinea de 1.300 m. În România este răspândită în pădurile de la șes și deal din întreaga țară, în Republica Moldova în pădurile insulare din raioanele de nord, în Codrii Centrali și în lunca Nistrului și Prutului. În România și Republica Moldova este o specie comună, populația din România a fost estimată la 250.000-700.000 de perechi cuibăritoare, iar cea din Republica Moldova la 4.000-6.000 de perechi cuibăritoare. Se aseamănă ca aspect general cu pitulicea mică, insă este mai mare. Are o lungime de 11-13 cm și o greutate de 6,4-15 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 10 ani și 2 luni. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Părțile superioare sunt aproape în întregime verzi-gălbui-strălucitoare. Sprânceana este lungă, galben-deschisă, dunga de peste ochi la fel de lungă, dar îngustă, de culoare închisă, verde-măslinie. Obrazul, regiunea auriculară, bărbia, gâtlejul și partea superioară a pieptului galben-strălucitoare, restul părților inferioare pur albe. Aripile sunt brune. Marginile tectricelor supraalare mijlocii și mari și marginile remigelor aripilor sunt verzi-gălbui și contrastează cu steagurile interne a lor brun-închise, marginile remigelor terțiare sunt alb-gălbui. Irisul este brun-închis, mandibula superioară brună, mandibula inferioară roz-gălbuie; picioarele brune sau brun-gălbui. Cântecul obișnuit constă dintr-o serie de note "sip" ascendente și accelerate, urmate de un tril scurt, dar rapid, vibrant, sfârâitor și descendent, "sip sip sip sirrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr", ce durează circa 3 secunde. Se hrănește cu nevertebrate, mai ales cu insecte, dar consumă și păianjeni și moluște mici. Insectele sunt culese din frunziș sau capturate din zbor. Toamna hrana este completată cu fructe de mur, soc, coacăz, afin, prun și crușin. Este o specie folositoare ecosistemelor silvice deoarece consumă un număr considerabil de insecte fitofage. Este în general o specie monogamă, dar adesea poligamă. Teritoriul ocupat de o pereche este de până la 3,6 ha și este ales de către mascul și apărat de ambele sexe. Masculii atrag femelele prin zboruri în timpul cărora cântă. Când femela a depus primul ou, masculul își stabilește un al doilea teritoriu și încearcă să atragă o altă femelă, poligamia fiind comună la această specie. Locul cuibului este ales de către femelă, care construiește singură cuibul, de obicei în 3-4 zile, cuibul este sferic, cu intrare laterală, el este făcut din iarbă uscată, frunze uscate, tulpini de plante și fibre vegetale, bucăți de scoarță și căptușit cu păr de animale și fire fine de iarbă, cuibul este amplasat pe pământ, mai rar într-o adâncitură, uneori sub un copac căzut sau sub rădăcini. În România ponta este depusă de la sfârșitul lunii mai până la începutul lui iunie și este formată din 5-7 ouă albe cu pete maro-roșu închis, gri-purpuriu sau maro închis, mai numeroase și mai intens colorate la capătul rotund al oului. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 12-14 zile. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți și părăsesc cuibul după 11-13 zile de la eclozare și sunt încă hrăniți cel puțin 2-3 zile după aceea de către adulți, până când aceștia învață să își procure singuri hrana. De obicei depune o singură pontă pe an, în centrul Franței depune uneori două ponte. Dacă prima pontă a fost distrusă de prădători sau de ploi abundente poate depune altă pontă de înlocuire.[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]
Denumirea latină Phylloscopus a genului, provine din cuvintele latine phyllo (din greacă phullon) = frunză + scopus (din greacă skopos) = cercetător, observator, examinator, căutător, deoarece acest gen include specii care își petrec o mare parte din timpul lor hrănindu-se în arbori "examinând frunzele". Denumirea latină a speciei sibilatrix provine din cuvântul latin sibilatrix = fluierător, șuierător, sibilant (de la sibilare = a fluiera).[15]
Denumirea română de pitulicea sfârâitoare arată că această pitulice are cântecul sfârâitor, asemănător cu zgomotul sfârâitor al unei monede care se rotește pe o placă de marmură sau cu zgomotul unei mașini de cusut.[7][8]
Pitulicea sfârâitoare a fost descrisă sub denumirea științifică Motacilla Sibillatrix în 1792 de naturalistul german Johann Matthäus Bechstein în munții din Pădurea Turingia, Germania.[16]
Este o specie monotipică (nedivizată în subspecii). Hibridizează rareori cu pitulicea de munte occidentală (Phylloscopus bonelli).[16] Hibridizarea dinte pitulicea sfârâitoare și pitulicea de munte occidentală a fost confirmată recent și genetic, dar nu se știe dacă hibrizii bonelli × sibilatrix rezultați sunt fertili sau nu.[17]
Dombrowski (1910) descrie 2 subspecii în România Phylloscopus sibilatrix sibilatrix și Phylloscopus sibilatrix erlangeri (Hartert, 1909). El menționează că Phylloscopus sibilatrix sibilatrix "Locuiește în toată Europa, dela 60° latitudine nordică până la Marea Mediterană; spre est până la munții Urali. Se mai găsește în Caucaz, Asia Mică, Palestina și Africa de Nord, în aceasta din urmă însă numai iarna. În Europa de Sud e cunoscută numai ca pasăre de pasaj. Clocește în Europa Centrală. La noi, pasăre rară de pasaj, dela finele lui Aprilie până la mijlocul lui Mai și în Septemvrie.". iar Phylloscopus sibilatrix erlangeri este o "Pasăre clocitoare în România și Bulgaria, în migrație în Africa de Nord." Însă subspecia Phylloscopus sibilatrix erlangeri (= Phylloscopus sibilator flavescens Erlanger, 1899) este sinonimizată cu subspecia Phylloscopus sibilatrix sibilatrix de mai toți autorii.[18]
Pitulicea sfârâitoare cuibărește în Europa, cu excepția nordului extrem și a sud-vestului, de la Insulele Britanice (rară în Irlanda), centrul, sudul și nordul Franței (local în Pirineii francezi și spanioli), Scandinavia și nordul Rusiei, la nord și est până în Mezen, Kirov, sud-centrul Siberiei și sudul Uralilor, de asemenea în Elveția, Germania, Belgia, Olanda, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Austria, Ungaria, spre sud până în Italia, fosta Iugoslavie, nordul extrem al Greciei, nord-vestul Turciei, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina, Crimeea și nord-vestul Caucazului și rareori în nord-estul Kazahstanului.[16][19][20]
Migrează prin Marea Mediterană, Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu pentru a ierna în regiunile tropicale din vestul și centrul Africii, în principal de la Sierra Leone și sudul Guineei spre est până în sudul extrem al Sudanului de Sud, nordul Republicii Democrate Congo, Uganda, Rwanda, Kenya și sudul Somaliei, la sud până la 6° S în Zair.[16][19][20]
În România cuibărește în ținuturile împădurite de șes și dealuri din întreaga țară, dar nu depășește etajul fagului. În Munții Călimani s-a observat până la 1000 m altitudine.[3][6][11]
În Republica Moldova este răspândită în pădurile insulare din raioanele de nord, în Codrii Centrali și în pădurile din luncile Nistrului și Prutului.[12][21]
Printre pitulici, care pentru un ornitolog amator sunt în cea mai mare parte un grup de specii de păsări similare, frustrante, greu de deosebit, cel puțin pitulicea sfârâitoare se remarcă ca o pasăre distinctivă: mare, viu colorată, cu o voce ușor de identificat.[22]
De talia pitulicii fluierătoare (Phylloscopus trochilus), sau chiar puțin mai mare, cu corpul la fel de alungit, dar are aripile mai lungi și mai ascuțite (proiecția remigelor primare ≥ lungimea remigelor terțiare), ceea ce face coada să pară mai scurtă.[9][23][22]
Se distinge prin părțile superioare de culoare mai intensă, verzi-strălucitoare sau verzi-brioide închise, asemănătoare cu mușchii, fără vreo nuanță brună sau cenușie, remigele terțiare și tectricele supraalare mari foarte întunecate cu margini verzi-gălbui sau alb-gălbui, contrastând puternic, restul remigelor aripilor și rectricele cozii au marginile verzi-gălbui. Sprânceana foarte lată, lungă, galben-strălucitoare, este accentuată de dungă oculară (dunga de peste ochi) distinctă de culoare închisă verde-cenușie. Regiunea auriculară, bărbia, gâtlejul și partea superioară a pieptului sunt pur galben-lămâi, de obicei brusc delimitate de restul părților inferioare alb-mătăsoase. Ciocul este puternic, întunecat cu marginile tăioase brun-gălbui deschise. Picioare brun-cenușii închise cu tălpile mai gălbui.[9][23][22]
Rareori se întâlnesc păsări cu verde și galben redus, care par brune și albe, dar vocea, talia, forma și coloritul distinct al capului permit identificarea lor.[9][23][22]
Are un comportament destul de discret, dar nu este sperioasă. Fâlfâie din aripi și își flutură coada când se hrănește, la fel ca pitulice fluierătoare.[9][23][22]
Pitulicea sfârâitoare are o lungime de 11-12,5 (13) cm și o greutate de 6,4-15 g. Este o pitulice de talie mijlocie-mare, cu corpul destul de lung și zvelt, aripile lungi ascuțite și coada relativ scurtă, părțile superioare verzi-gălbui-strălucitoare, sprânceana galben-lămâi bine conturată, gâtlejul și partea superioară a pieptului galben-lămâi care contrastează cu albul de pe partea inferioară a corpului. Este la fel de mare ca pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus), sau chiar puțin mai mare, și mai voluminoasă decât pitulicea arctică (Phylloscopus borealis), fiind cea mai mare pitulice din vestul Palearcticului. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj.[16][19][22]
Adultul în penajul nupțial proaspăt are părțile superioare aproape în întregime verzi-gălbui-strălucitoare sau verzi-brioide (asemănătoare cu mușchii de pământ), uneori cu o ușoară nuanță brună sau cenușie; târtița și tectricele supracaudale ușor mai verzi-gălbui strălucitoare.[4][10][16][19][22][18][25][26]
Coloritul feței este destul de intens și caracteristic. Sprânceana este distinctă și bine conturată, galben-lămâi (galben-deschisă, galben-sulfurie), destul de lată și lungă și se prelungește destul de mult în spatele ochiului, îngustându-se spre capătul posterior deasupra regiunii auriculare. Sprânceana contrastează cu lorul (lorum) și dunga de peste ochi (dunga oculară) bine conturate, la fel de lungi, dar înguste, de culoare închisă, verde-măslinie (sau verde-cenușie), accentuând inelul ocular galben. Obrazul și regiunea auriculară galben-lămâi, uneori cu pete măslinii.[4][10][16][19][22][18][25][26]
Bărbia, gâtlejul și partea superioară a pieptului bine delimitate, galben-lămâi, cu o nuanța verde-gălbuie pe laturile pieptului; restul părților inferioare pur alb-mătăsoase, cu excepția tectricelor subcodale albe.[4][10][16][19][22][18][25][26]
Coada este relativ scurtă, cu vârful pătrat sau ușor bifurcat. Rectricele cozii brun-închise, cu marginile laterale verzi-gălbui strălucitoare și steagurile interne cu marginile înguste albicioase.[16][19][22][18][25][26]
Pitulicea sfârâitoare are aripile lungi și ascuțite și are cea mai lungă proiecția a remigelor primare din toate pitulicile datorită formei aripii, care este egală sau mai mare decât lungimea vizibilă a remigelor terțiare), ceea ce face coada să pară mai scurtă. Remigele aripilor și alula brun-închise, cu marginile laterale ale penelor verzi-gălbui strălucitoare, care formează o oglindă alară distinctivă, verde-gălbuie strălucitoare, pe aripa închisă. Marginile remigelor terțiare sunt adesea galbene sau alb-gălbui sau chiar albicioase și formează linii palide puternic contrastante în jurul porțiunilor centrale foarte întunecate ale remigelor terțiare. Tectricele supraalare mari brun-închise, cu marginile laterale verzi-gălbui, devenind mai galben-deschise sau alb-gălbui pe cele laterale; tectricele supraalare mici și mijlocii brun-închise, lat tivite pe vârfuri cu verde-gălbui strălucitor. Tectricele subalare și axilare galbene.[16][19][22][18][25][26]
Foarte rar se întâlnesc pitulici sfârâitoare cu verde și galben redus, care au părțile superioare brune (nu verzi) și față, gâtlejul și partea superioară a pieptului albe (nu galbene), dar talia, forma (proiecția remigelor primare lungă), coloritul distinct al capului (sprânceana lată și proeminentă, galben-lămâi) și vocea permit identificarea lor.[16][19][22][18]
Irisul brun-negricios până la brun-strălucitor. Ciocul puternic, ascuțit la vârf, lat la bază, mandibula superioară brun-negricioasă sau brun-deschisă cu marginile tăioase brun-gălbui deschise; mandibula inferioară în cea mai mare parte cărniu-deschisă sau cărniu-gălbuie, roz-gălbuie. Picioarele lungi, puternice, brun-deschise până la brun-gălbui sau brun-cenușii închise, tălpile picioarelor galbene.[6][10][16][19][22][18][25][26]
După Dombrowski subspecia Phylloscopus sibilatrix sibilatrix are "Partea superioară sur-verzui-gălbuie; partea anterioară a gâtului și laturile, precum și partea de sus a pieptului, galben deschise; restul părții inferioare alb-curat; frâul și o dungă peste ochi negricioase; tectricele subalare, la marginea aripii galben deschise, pătate cu sur. Picioarele galben-roșietic murdar. Prima remige este foarte mică și scurtă; a doua, de aceeași lungime ca a patra." și subspecia Phylloscopus sibilatrix erlangeri are "Partea superioară a capului, spatele, tectricele alare verzi-măslinii, bătând în gălbui. Rectricele cu margini verzi-gălbui; târtița verde-gălbuie; partea inferioară până la piept curat albă; gâtul și pieptul galben, culoare care trece încet în restul părții de desubt. Tectricele subalare, axilarele și dunga aripilor galben-intens. Peste ochi o dungă lată galbenă."[10]
Există diferențe mici ale penajului legate de vârstă de obicei numai în primul an de viață. Variația sezonieră este foarte mică.[22]
Adultul în penajul nupțial uzat (mai-iunie) are părțile superioare mai cenușii și mai verzi-deschise. Marginile laterale ale remigelor aripilor mai aurii sau brun-aurii; marginile remigelor terțiare și marginile laterale ale supraalarelor mari devin mai palide, galben-albicioase sau chiar alb-spălăcite. Galbenul de pe părțile inferioare devine mai galben-deschis. Vârfurile și marginile remigelor aripilor și rectricelor cozii se decolorează devenind brun-deschise, erodate și uzate. În penajul uzat, penele aripilor și cozii pot pierde marginile verzi-gălbui strălucitoare, iar oglinda alară devine mai spălăcită, mai aurie.[19]
Adultul în penajul postnupțial (toamna) este asemănător cu adultul în penajul nupțial proaspăt, dar remigele aripilor, tectricele supraalare și rectricele cozii rămase de la penajul nupțial se decolorează devenind brun-deschise și erodate; vârfurile și marginile remigelor primare, tectricelor și rectricelor cozii sunt adesea uzate complet, cu numai niște urme înguste ale marginilor verzi-gălbui. Uneori unele remige terțiare mediale și rectricele centrale ale cozii sunt năpârlite și proaspete.[19][22]
Juvenilul este asemănător cu adultul, cu excepția părților superioare care sunt mai spălăcite, cu o ușoară nuanță brun-cenușie, mai puțin verde, și părților inferioare cu gâtlejul și partea superioară a pieptului mai galben-deschise, în general galbenul este mai puțin întins pe gâtlej și piept. Textura penelor este laxă și pufoasă.[19][22]
Imaturul în prima iarnă are penajul proaspăt, inclusiv vârfurile remigelor primare și rectricelor, și este asemănător cu adultul, dar părțile superioare sunt un pic mai întunecate, mai puțin verzi. Gâtlejul și partea superioară a pieptului sunt galben-deschise. Remigele aripilor și rectricele cozii sunt proaspete și neerodate (spre deosebire de adultul în penajul uzat înainte de năpârlirea prenupțială), și au marginile clare verzi-gălbui.[19][22]
Lungimea totală 11,5-13 cm. Lungimea aripii 70-82 mm (în medie 73,9; media la ♂ este cu foarte puțin mai mare decât la ♀). Lungimea cozii 45-53 mm (în medie 48,8). Lungimea cozii/Lungimea aripii în medie 64,0%. Lungimea ciocului 11,8-14,2 mm (în medie 12,8). Înălțimea ciocului 2,5-3,4 mm (în medie 3,0). Lungimea tarsului 16,8-18,8 mm (în medie 17,8).[18]
Formula alară: Prima remige primară este mai mică decât vârful tectricelor primare cu 0-6 mm (rareori mai mare cu 1,5 mm) și este mai mică decât a 2-a remige primară cu 40-52 mm. A 2-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 1-4,5 mm, egală cu a 4-a/5-a remige primară (81%), egală cu a 4-a (18%) sau egală cu a 5-a sau a 5-a/6-a (1%). A 3-a remige primară este cea mai lungă. A 4-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 0,5-2 mm. A 5-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 3-7 mm. A 6-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 7,5-13 mm. A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 11-16,5 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 16-24 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 19-26 mm. Pe steagul extern al remigelor primare 3-4 există emarginații (scobituri), adesea și aproape de vârful remigei a 5-a, dar de obicei mai puțin evidentă.[22]
Dementiev dă următoarele date: Prima remige primară este scurtă, are o lungime de 7-12 mm și este mai scurtă decât vârful tectricelor primare. A 2-a remige primară se situează după lungime între a 4-a și a 5-a remige primară, sau între a 3-a și a 4-a sau este egală cu a 4-a. A 3-a remige primară este cea mai lungă și, împreună cu a 4-a și a 5-a, are emarginații pe steagurile externe. Lungimea corpului masculilor (24 exemplare) este de 122-142, a femelelor (5 ex.) 120-140, în medie 139,1 și 130,6 mm. Anvergura aripilor la masculi (24 ex.) este 208-237, la femele (5 ex.) 200-220, în medie 226,2 și 216,5 mm. Lungimea aripilor la masculi (66 ex.) este de 68,0-80,0, la femele (14 ex.) 68,2-77,5, în medie 75,2 și 71,8 mm. Lungimea cozii la masculi și femele este de 49-52 mm. Greutatea masculilor (2 ex.) 9,8 și 11 g.[18]
Pitulicea sfârâitoare se recunoaște după proiecția lungă distinctivă a remigelor primare în combinație cu sprânceana lată, lungă, galbenă, și gâtlejul galben care contrastează cu abdomenul alb.[22] Se deosebește de pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus), pitulicea de munte occidentală (Phylloscopus bonelli) și pitulicea de munte orientală (Phylloscopus orientalis) prin aceea că are părțile superioare verzi-strălucitoare, sprânceana și fața până la partea superioară a pieptului galben-strălucitoare și restul părților inferioare pur albe, în plus dimensiunile sunt ceva mai mari, aripile mai lungi și coada mai scurtă.[16]
Coloritului verde strălucitor al aripii, oglinda alară și marginile rectricelor cozii distinctive verzi-gălbui sau aurii, și părțile inferioare alb-mătăsoase ale pitulicii sfârâitoare o face uneori să semene cu pitulicea de munte occidentală (Phylloscopus bonelli) și pitulicea de munte orientală (Phylloscopus orientalis), dar gâtlejul galben exclude această confuzie, de asemenea strigătele sunt diferite. Inelul ocular este fragmentat la pitulicea sfârâitoare și neîntrerupt la pitulicea de munte occidentală.[19][22] Pitulicea sfârâitoare are gâtlejul și partea superioară a pieptului galbene și bine delimitate, părțile superioare verzi strălucitoare și proiecția remigelor primare foarte lungă, egală sau mai mare decât lungimea vizibilă a remigelor terțiare (proiecția remigelor primare reprezintă doar trei pătrimi din lungimea vizibilă a remigelor terțiare la ambele specii de pitulici de munte). Pitulicea sfârâitoare are coloritul feței intens, cu sprânceana galben-lămâi bine conturată, dunga oculară (dunga de peste ochi) verde-închisă și regiunea auriculară și obrajii galbeni.[19] Foarte rar se întâlnesc pitulici sfârâitoare cu culori reduse galbene și verzi, dar acestea au totuși sprânceana lată și proeminentă și proiecția remigelor primare lungă.[22] Pitulicea de munte occidentală și pitulicea de munte orientală au coloritul feței mai modest, cu sprânceana palidă, alb-gălbuie, aproape indistinctă, dunga oculară slab conturată, dar au ochii mari și negri. Părțile superioare sunt mult mai puțin verzi strălucitoare, mai ales la pitulicea de munte orientală, iar părțile inferioare sunt aproape uniform albe.[19]
Adultul pitulicii fluierătoare (Phylloscopus trochilus) are uneori gâtlejul mai galben decât restul părților inferioare; acesta, împreună cu proiecția remigelor primare destul de lungă, sprânceana gălbuie bine dezvoltată, părțile superioare verzui și picioarele palide, pot uneori duce la confuzie cu pitulicea sfârâitoare.[19] Însă pitulicea fluierătoare este mai mică, are părțile superioare mai puțin verzi strălucitoare, nu are o oglindă alară verde-gălbuie atât de caracteristică pentru pitulicea sfârâitoare, are proiecția remigelor primare mai scurtă și un contrast mai mic al remigelor terțiare.[19][22] La pitulicea fluierătoare sprânceana este mai ștearsă, regiunile auriculare mai întunecate, brun-închise (galbene la pitulicea sfârâitoare), și în general mai mult suflate cu galben pe părțile inferioare, fără o delimitare clară a părții superioare a pieptului de culoare galbenă și partea inferioară a pieptului sau abdomenul de culoare albă.[19][22]
Pitulicea sfârâitoare se deosebește de pitulicea de ienupăr (Phylloscopus nitidus) mai mică prin absența dungilor pe aripă, culorile părților golașe, diferențele subtile ale tonului verde pe părțile superioare.[16]
Păsările adulte năpârlesc de două ori pe an. Năpârlirea postnupțială parțială a adultului are loc în locurile de cuibărit la scurt timp după reproducere, de la mijlocul lui iunie până la începutul lui august, înainte de migrație, și cuprinde tectrice corpului și unele tectrice supraalare mici, iar la unii indivizi și remigele terțiare mediale, uneori una sau mai multe rectrice centrale ale cozii. Năpârlirea prenupțială completă a adultului are loc în cartierele de iarnă, de la mijlocul lunii decembrie până în ianuarie-martie, în principal în februarie-martie. Sunt schimbate toate penele, inclusiv penele aripii și cozii.[19][22]
Juvenili năpârlesc parțial din iulie până la începutul lui august, năpârlirea atinge în special tectricele corpului și tectricele alare.[19][22]
Prima năpârlire completă (inclusiv a penelor aripii și cozii) a imaturului din primul an de viață are loc în cartierele de iarnă, în principal în februarie-martie.[19][22]
Masculul începe să cânte regulat din februarie în timpul migrației de primăvară, dar cântă mai ales de la jumătatea lui aprilie până la începutul lui iulie, de asemenea cântă neregulat în cartierele de iarnă.[16] Masculul cântă de dimineața devreme până la amiază, cu pauze între cântece de 5-7 secunde, apoi pauzele se prelungesc și el treptat încetează să cânte când arșiță este mare, dar începe să cântă din nou de la ora trei după amiază până în amurg.[18]
Are cântecul destul de distinctiv, puternic, repetat energic, în special în primele zile după sosirea la locul de cuibărit. Cântecul durează circa 3 secunde și începe încet cu o serie de note "zip" sau "sip" metalice, ascuțite, ascendente, similare cu strigătul, emise într-un ritm din ce în ce mai accelerat, care se termină cu un tril rapid, vibrant, sfârâitor sau zornăitor, tremurător și descendent, care poate fi transcris ca un "zip… zip… zip, zip, zip, zip, zip, zip zip zip zip-zip-zip-zip-zipzipzipzipzvirrrirrrr" sau "sip sip sip sirrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr", interpretat cu o energie uimitoare, asemănător cu zgomotul sfârâitor al unei monede care se rotește pe o placă de marmură sau cu zgomotul unei mașini de cusut când coase rapid.[8][9][23][16][19][22] Mascul cântă adesea în timpul unui zbor orizontal scurt de pe o creangă pe alta aproape de sol, trilul final este emis când coboară pe creangă, bătând tremurător din aripi și coadă.[16][22] Din când în când cântă stând într-un loc anumit, cel mai adesea la mijlocul unui copac, când își întinde aripile, fâlfâind și tremurând din ele.[18] Cântecul este foarte asemănător cu cântecele pitulicii de munte occidentale (Phylloscopus bonelli) și pitulicii de munte orientale (Phylloscopus orientalis), dar este mai rapid, cu un început accelerat ascendent, apoi trilul diminuează terminându-se fastuos.[16]
Are și un cântec alternativ ciudat emis separat sau interpus câteodată între strofele trilului sfârâitor la intervale scurte, care constă dintr-o serie de note "tiu" sau "piu" moi, domoale, melancolice (tânguitoare), pițigăiate, inițial mai intense și ușor accelerate, și care poate fi transcris ca un "tiu tiu tiu-tiu-tiu-tiu" sau "piu-piu-piu", "puu-puu-puu", asemănător într-o oarecare măsură cu cântecul pițigoiului de munte (Poecile montanus), dar secvența este mai rapidă și notele mai neascendente.[9][23][16][22]
Strigătul de contact constă dintr-o singură notă "zip" ascuțită, pronunțată cu accent variabil, similară cu notele sfârâitoare din cântec;[9][23][16][22] Emite și un "tiu" sau "tii", flautin (ca de flaut), înăbușit, de tonalitate joasă, ușor melancolic, asemănător cu nota din cântecul alternativ, în special când este neliniștit sau agitat, dar și ca strigăt de contact în timpul migrației, aceste note pot fi emise împreună cu notele stridente "pit" sau "sip", utilizate în comportamentul agresiv.[9][23][16][22] Strigătul de cerșit al puilor din cuib este un "ztztzt", iar când sunt hrăniți scot un "dsci" și "tscii-tscii-tscii", mai strident sau mai ascuțit.[16]
Pitulicea sfârâitoare trăiește în toate tipurile de păduri mature, atât de foioase, cât și mixte, aflate la șes sau la poalele munților, dar preferă pădurile umbroase cu arbori destul de înalți, cu coronament des și continuu și frunziș abundent, dar cu subarboret rar sau chiar absent, un habitat care oferă destul spațiu și îi permite să zboare, să vâneze și să cânte în zbor sub frunziș, printre tulpinile arborilor.[16][19][22][30]
Cuibărește în pădurile de foioase de câmpie umede și umbroase, de obicei de fag (Fagus), de stejar (Quercus), carpen (Carpinus) și castan (Castanea); de asemenea, în crânguri mixte de molid (Picea), arin (Alnus), mesteacăn (Betula), pin (Pinus) sau uneori frasin (Fraxinus). Preferă mai ales pădurile de stejar și fag, care prin coroana lor deasă elimina rapid subarboretul și pădurile care au acumulat un strat gros de frunze în litieră. Crângurile mixte cu arbori de vârste diferite distanțați unul față de celălalt constituie locurile favorabile pentru cuibărit. Adesea frecventează livezile. În sudul arealului ajunge în pădurile montane până la altitudini de 1500 m. În Alpi cuibărește până la altitudinea de 1300 m.[16][19][30]
În România și Republica Moldova este răspândită în pădurile de la șes și deal; în Munții Călimani s-a observat până la 1000 m altitudine.[3][11][12]
În cartierele de iarnă din Africa trăiește în pădurile umede veșnic verzi, cu frunziș deschis, bogat, în tufișurile dese din zonele umede, la marginile pădurilor, în pădurile xerofile și pe pantele montane împădurite, precum și în savana împădurită și în arborii răzleți din locurile defrișate. Adesea este întâlnită în smochini (Ficus), uneori în mangrove. În pasaj se întâlnește și în arborii scunzi și în tufișuri.[16][19]
De obicei își caută hrana singură sau în perechi, dar în timpul iernii și în grupuri de 3-4 indivizi și se poate alătura în căutarea hranei cârdurilor mixte formate de alte specii; în pasaj se adună uneori în cârduri mai mari, necompacte, de până la 15 sau mai mulți indivizi. Păsările imature pot fi întâlnite și în în cârduri mixte cu alte păsări mici la sfârșitul verii și toamna.[16][19]
Are un comportament destul de discret, dar nu este deosebit de sperioasă și de obicei poate fi urmărită de la distanța mică. Își petrece o mare parte din timp în prinderea insectelor prin coroana copacului și adesea planează cu dibăcie în căutarea prăzii. De asemenea se avântă după insectele care zboară, prinzându-le în aer, revenind apoi pe o creangă din apropiere. Fâlfâie din aripi și își flutură coada când se hrănește, la fel ca pitulice fluierătoare.[19]
Zboară cântând pe o traiectorie orizontală la 1-5 metri deasupra solului între locurile preferate de cocoțat, bătând rapid, superficial și vibrant din aripi. Are un zbor destul de grațios, care include un zbor lent asemănător cu cel al fluturelui și altul bâzâitor asemănător cu cel al libelulei. Are o alură destul de orizontală, cu coada ținută în linie cu corpul și aripile adesea coborâte. Se deplasează prin salturi și dintr-o parte în alta cu mișcări mai încetinite decât majoritatea speciilor de pitulici.[19]
Pitulicea sfârâitoare este o specie insectivoră, care se hrănește cu diferite insecte în stadiul adult sau cu larvele lor (diptere, lepidoptere, coleoptere mici), dar consumă și păianjeni, iar toamna hrana este completată și cu boabe de soc, mur.[11][12]
Hrana este formată mai ales din efemeroptere adulte (Ephemeroptera), libelule zigoptere (Zygoptera), plecoptere (Plecoptera), urechelnițe (Dermaptera), hemiptere (Hemiptera), neuroptere (Neuroptera), mecoptere (Mecoptera), fluturi adulți și omizile lor (Lepidoptera), trihoptere (Trichoptera), diptere (Diptera), simfite (Symphyta), furnici (Formicidae), gândaci adulți și larvari (Coleoptera), păianjeni (Araneae), opilionide (Opiliones) și moluște mici.[16] Fiind o specie comună în păduri și consumând un număr considerabil de nevertebrate fitofage, joacă un rol important în protecția ecosistemelor silvice.[12]
Printre fructele consumate se numără cele de mur (Rubus fruticosus), soc (Sambucus), coacăz (Ribes), afin (Vaccinium), prun (Prunus) și crușin (Frangula).[16]
Puii din cuib sunt hrăniți în principal cu omizi și alte larve și cu cantități tot mai mari de muște adulte.[16]
În Republica Moldova Averin și Ganea au analizat conținutul a 21 de stomacuri ale pitulicii sfârâitoare și au arătat că ele conțin 96% hrană animală și numai într-un singur stomac a fost găsită hrană mixtă. Au fost găsiți gândaci, diptere, heteroptere (ploșnițe), urechelnițe, fluturi și păianjeni. Printre gândaci predominau gărgărițele - 15 exemplare, ploșnițele pentatomide (Pentatomidae) – 5 ex., dipterele - muște și țânțari; lepidopterele - omizile moliei verzi a stejarului (Tortrix viridana), omizile procesionare (Thaumetopoea processionea) etc., din urechelnițe - urechelnița comună (Forficula auricularia). Toamna, în timpul pasajelor, în hrană au fost găsite boabe de mur și soc.[21]
Insectele sunt culese din frunziș sau capturate din zbor.[11] Își procură hrana mai ales în coroanele copacilor și în subarboret, examinând activ și amănunțit frunzele și ramurilor copacilor și tufișurilor; de asemenea planează și adesea se avântă după insectele care zboară pe alături.[16]
Perioada de reproducere are loc în mai-iulie.[16]
Pitulicea sfârâitoare este în general o specie monogamă, dar adesea poligamă. Un mascul se poate împerechea cu mai multe femele (până la 30% într-o populație) și mulți masculi pot rămâne celibatari. Masculii poligami pot avea unul sau mai multe teritorii.[30] După câteva zile de la sosirea din cartierile de iarnă, masculii ocupă teritoriile de cuibărit, aflate uneori foarte aproape unele de altele, și încep să cânte. Uneori masculul care cântă rămâne o perioadă lungă de timp singur, fără femelă, iar în unele cazuri perechile nu se formează, și adesea poate fi văzut un masculul singur timp de 40-50 de zile, care cântă fără încetare de dimineața până seara și zboară continuu deasupra teritoriului ocupat dar fără vreo femelă în apropiere.[18] În perioada de împerechere masculii sunt teritoriali și își atrag femelele prin zboruri în timpul cărora cântă. Odată ce femela a depus primul ou, masculul își stabilește un al doilea teritoriu și încearcă să atragă o a doua parteneră.[11]
Teritoriul ocupat de o pereche este ales de către mascul și apărat de ambele sexe, dar pitulicea sfârâitoare este tolerantă față de alte păsări care și-au făcut cuibul pe teritoriul ocupat; teritoriul se poate suprapune cu cel al pitulicii fluierătoare (Phylloscopus trochilus). Teritoriul ocupat de o pereche este de până la 3,6 ha, dar are o suprafață medie mai mică, de 0,05 ha, în special în zonele cu o densitate ridicată, iar teritoriile masculilor poligami este în medie nițel mai mare decât cele ale masculilor monogami. Masculul zboară cântând deasupra femelei care intră în teritoriul ocupat de el, femela îi răspunde printr-un strigăt de contact dulceag, masculul se apropie de ea zburând încet, asemenea unui fluture, și o urmărește; când stă cocoțat lângă femelă, masculul își zbârlește penele de pe creștet și ceafa și face plecăciuni, își umflă pieptul și bate tremurător din aripi, ținând remigele primare lângă corp și în același timp își răsfiră coada în evantai; din când în când își rotește corpul la stânga și la dreapta; femela poate răspunde prin bătăi tremurătoare ale aripilor, dar mai puțin viguros decât masculul.[16]
Locul cuibului este ales de către femelă. Ea își construiește cuibul întotdeauna pe pământ în cele mai diverse zone ale pădurii, dar mai ales în locurile deschise cu arbori rari sau în luminișuri din păduri de foioase și mixte. Cuibul este greu de văzut, fiind așezat printre stratul de iarbă pe un loc neted sau uneori într-o mică adâncitură, sub adăpostul unei tufar sau unui arbust sau lângă un ciot sau o grămada de crengi uscate, de obicei într-o adâncitură printre mușchi sau în așternutul de frunze moarte al pădurii, uneori sub un copac căzut sau sub rădăcini. Cuibul are un aspect aproape sferic sau elipsoidal cu un acoperiș în formă de cupolă care atârna peste el și cu o cu intrare laterală. Femela construiește singură cuibul, de obicei în 3-4 zile, din materialele colectate nu mai departe 10 m de la locul cuibului, a căror compoziție este foarte diversă și depinde de prezența vegetației din anul trecut din jurul cuibului; el este făcut din iarbă uscată, frunze uscate, bucățele de scoarță, ferigă sau alte materiale vegetale, fiind căptușit în interior cu materiale mai fine - fire fine de iarbă, mușchi, licheni și păr de mamifere (de cal etc.). Femela construiește inițial acoperișul cuibului, apoi pereții laterali și interiorul cuibului.[3][6][11][12][13][16][18][31] Cele 13 cuiburi studiate de Averin și Ganea în Republica Moldova erau construite în afară din frunze uscate (mai ales de carpen) și fire uscate de iarbă de anul trecut. În interior erau căptușite cu tulpinițe subțiri și fine de iarbă, păr de cal, mușchi și lână.[21] Diametrul cuibului este de 100-175 mm pe orizontală, 80-190 mm pe verticală, diametrul găurii de intrare 50-70 mm, diametrul interiorului cuibului 60-80 mm, adâncimea interiorului cuibului (la margini) 30-35 mm.[18]
Pitulicea sfârâitoare depune de obicei o singură pontă într-un sezon de reproducere, dar în biotopurile favorabile din centrul Franței, 30-40% din femele depun o a doua pontă.[16][30] Când prima pontă a fost distrusă de prădători sau de ploi abundente femela depune o pontă de înlocuire.[11] Ponta constă din 5-7 ouă, cu limite excepționale 2-10.[16] În cazul când clocește și a doua oară ponta este mai mică.[3] Ouăle sunt scurt fusiforme, netede, lucioase, albe, acoperite de pete maro-roșu închis, gri-purpuriu sau maro închis, mai numeroase și mai intens colorate la capătul rotund al oului.[6] Un cuibar studiat de Dombrowski în România avea ouă frumos colorate, bătând puțin în roșietic pe fondul alb, cu pete mari, nourate sur-violet, și pete superioare brun-roșcat-violet deschise, care se îngrămădeau pe capătul bont într-o cunună frumoasă, un ou avea și la capătul ascuțit o pată brun-roșcat-purpurie.[10] Dimensiunile a 88 de ouă studiate în Ucraina au fost de 14,0-18,0×11,5-13,0 mm, în medie 15,8×12,4 mm.[18] Patruzeci și nouă de ouă măsurate de Dombrowski în România au rezultat în medie 16×12,3 mm; maximum 18×13,4 mm; maximum 15,2×12,1 mm.[10]
În România ponta este depusă din a doua jumătate a lunii mai până la începutul lui iunie.[3][6][11] În Republica Moldova ponta este depusă pe la mijlocul lunii mai, dar în unii ani ponte complete au fost observate la sfârșitul lunii iunie sau chiar la începutul lunii iulie; astfel, în perioada 22-28 iunie 1968 în ocolul silvic din Lozova au fost găsite 6 cuiburi cu ouă proaspăt depuse, care probabil erau din cea de-a doua pontă.[21] Ponte proaspete complete pot fi găsite în Ucraina de la 10 mai până la 9 iunie, în regiunea Moscovei și în regiunile centrale ale Rusiei de la 15 mai până la 11 iunie, în Pribaltica, regiunile Novgorod si Leningrad de la 27 mai până la 15 iunie.[18]
Incubația este asigurată numai de către femelă, care clocește timp de 12-14 zile începând cu ultimul ou depus.[16][18]
Puii la eclozare sunt nidicoli, ei sunt acoperiți de puf lung, dar sărăcăcios, gri deschis pe cap și umeri; gâtlejul este galben intens; umflătura marginală a ciocului galben deschis.[6] Când vremea se răcește vara, puii eclozează, probabil, în două zile. Ambii părinți hrănesc puii din cuib timp de 11-13 zile, dar în primele zile după eclozarea lor, femela stă mai mult pe pui încălzindu-i, iar mascul aduce mâncare mai des decât ea, apoi ambii părinți aduc mâncarea într-un ritm aproape egal, dar spre sfârșit îi hrănește mai mult femela. Hrănirea începe în a doua zi după eclozarea primilor pui, părinții aducându-le mâncare de 40-60 pe zi, iar între a 5-a și a 10-a zi ei aduc mâncare de 500-550 pe zi și în ultima zi a șederii puilor în cuib până la 200 de ori pe zi. Puii iau în greutate 400-850 mg în primele zile ale vieții lor, apoi 950-1500 mg, iar înainte de părăsirea cuibului 100-300 mg.[18]
Puii părăsesc cuibul după 11-13 zile de la eclozare, după părăsirea cuibului ei sunt hrăniți în continuare cel puțin 2-3 zile de către părinți, până când aceștia învață să își procure singuri hrana, dar rămân sub supravegherea lor încă aproape o lună după ce au părăsit cuibul, stând pe ramurile din împrejurimi, apoi năpârlesc și încep să hoinărească singuri.[3][6][11][16][18] Puii din prima pontă părăsesc cuibul în Republica Moldova la începutul lunii iunie,[21] în Ucraina de la 10 iunie până la 10 iulie, în regiunea Moscovei de la 14 iunie până la 12 iulie, iar în nord-vest Rusiei de la 26 până la 14 iulie. Pontele mai târzii (la sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie) și corespunzător plecarea mai târzie a puilor din cuib la mijlocul și sfârșitul lunii iulie ar trebui atribuită probabil pierderii primelor ponte normale și posibil celor ulterioare.[18]
Succesul reproductiv este este variabil, dar destul de ridicat.[30] Moreau citează un succes de 78% a puilor de șase-șapte zile în Perche din Normandia.[32] Într-un loc de studiu din Belgia, din 84 de ouă depuse de pitulicile sfârâitoare într-un an în 14 cuiburi au eclozat și au părăsit cuibul 66 de pui (un succes reproductiv de 79%), iar în al doilea an succesul reproductiv (numărul de pui care au părăsit cuibul) a fost de 31%-58%; într-un alt studiu din Elveția au supraviețuit 46,9% din puii din cuiburi pe o perioadă medie de 31 de zile, prădarea cuiburilor reprezentând 79% din toate cuiburile pierdute.[16] Deoarece cuibărește pe pământ, condițiilor meteorologice nefavorabile, mai ales perioadele ploioase lungi, dar și prădarea, pot afecta succesul cuibăritului.[11][33]
Pitulicea sfârâitoare atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. Longevitatea este în general de 1-4 ani. Longevitatea maximă observată în libertate a exemplarelor inelate este de 10 ani și 2 luni.[11][16][30]
Pitulicea sfârâitoare este o pasăre migratoare. Iernează în pădurile tropicale din Africa subsahariană. Populațiile europene traversează Marea Mediterană în principal între Italia și Marea Egee (doar un număr mic traversează pe la capătul vestic) de la jumătatea lui iulie, însă migrația de toamnă are loc în principal în august. Majoritatea părăsesc nord-vestul Europei la jumătatea lui septembrie, puțin mai târziu în estul Europei, reflectând probabil plecarea mai întârziată din locurile de cuibărit din Rusia, pasajul principal în vestul Rusiei are loc de la mijlocul lui septembrie până la jumătatea lui octombrie; trece în pasaj prin Grecia, Albania și nord-vestul Turciei pe tot parcursul lunii octombrie și până la sfârșitul lui octombrie în Malta; doar un număr mic este înregistrat în Egipt și nord-vestul Libiei, sugerând că multe se deplasează din sudul Europei spre sudul Saharei în zbor unic, fără popasuri. Sosește în Nigeria și Camerun la sfârșitul lui august, în Burkina Faso la începutul lui septembrie, în Coasta de Fildeș și spre est până în nordul Republicii Democrate Congo și Gabon în octombrie; ajunge în Sierra Leone în noiembrie și în număr mic în Liberia în decembrie. În est pasajul continuă în sud-vestul Rusiei și Iran în octombrie, este rară în pasaj în Emiratele Arabe Unite în septembrie și la începutul lui octombrie, sosește în Etiopia (unde este rară) în noiembrie și este adesea numeroasă în pasaj în vestul Sudanului; populația care iernează în sudul Somaliei este prezentă de la jumătatea lui octombrie până la începutul lui aprilie.[16]
Pasajul de primăvară spre locurile de cuibărit începe în martie, dar majoritatea pleacă din aprilie până la mijlocul lui mai. Cele care trec în pasaj în special prin traseul vestic de migrație toamna, pleacă în majoritate din vestul Africii de la sfârșitul lui martie, continuând până la începutul lui mai în nordul Ghanei. Este rară în Burkina Faso, Mali și Senegal și absentă în majoritatea Saharei, inclusiv în Mauritania; comună și larg răspândită în aprilie în Maroc spre est până în nordul Tunisiei și nordul Libiei, pe care le traversează după cum se pare în zbor unic; trece în pasaj variabil prin nordul Egiptului și prin întreaga Arabie de la începutul lui aprilie până la începutul lui mai. Trece în pasaj prin sudul Europei mai ales de la mijlocul lui aprilie și sosește în locurile de cuibărit din vestul și centrul Europei în a doua jumătate a lui aprilie, primele păsări sosesc în Finlanda și în partea europeană a Rusiei la începutul lui mai. Masculii sosesc și își stabilesc teritoriul de cuibărit cu o săptămână înainte de femele.[16]
Apariții accidentale au fost înregistrate în timpul vagabondajului în centrul Siberiei, Japonia, Seișele (inclusiv în insulele Aldabra și Amirante), Madeira, Islanda, insulele Feroe, Portugalia și Kuweit.[16]
În România și Republica Moldova pitulicea sfârâitoare este o specie comună, oaspete de vară. În România trecerile spre nord, în zona de coastă a Mării Negre, au loc în aprilie, iar cele de toamnă se prelungesc până în octombrie. În zonele de clocit, populațiile ce rămân în România sunt prezente începând din prima decadă a lunii aprilie în sudul extracarpatic, iar în interiorul Carpaților ajung în a doua decadă sau chiar în a treia a lunii aprilie. Plecările spre sud au loc începând de la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie.[3][34][35][36]
După Dombrowski pitulicea sfârâitoare sosește de regulă în România abia la finele lui aprilie ori începutul lui mai și părăsește țara în septembrie.[10]
Data sosirii și plecării pitulicii sfârâitoare în România după Dombrowski (1912).[10]
Anul Primul exemplar Ultimul exemplar 1896. — 15.IX. 1897. 19.IV. — 1898. 1.V. 20.IX. 1899. 20.IV. 14.IX. 1900. 13.IV. — 1901. 17.IV. 12.IX. 1902. 19.IV. 21.IX. 1903. 15.IV. — 1904. 22.IV. 19.IX. 1905. 18.IV. 17.IX. 1906. 3.V. — 1907. 1.V. — 1908. 22.IV. 20.IX. 1909. 3.V. 23.IX.În Republica Moldova pitulicea sfârâitoare sosește primăvara la sfârșitul lunii aprilie, iar la sfârșitul lunii septembrie până la mijlocul lui octombrie migrează în ținuturile sudice la iernat.[12][13] După Averin și Ganea pitulicea sfârâitoare sosește în Moldova în a doua decadă a lunii aprilie. Cea mai timpurie sosire a acestor păsări a fost înregistrată la 8 aprilie 1968 (ocolul silvic din Lozova din raionul Nisporeni); în 1960, în livada colhozului "Fructovîi Donbass" din raionul Dubăsari la 12 aprilie; în 1956 la stația agrobiologică a Institutului Pedagogic de la Tiraspol la 16 aprilie. Toamna plecările spre sud încep la sfârșitul lunii septembrie și continuă până la jumătatea lunii octombrie. În timpul pasajelor pitulicile sfârâitoare sunt mai puține față de alte specii de pitulici.[21]
Data apariției pitulicilor sfârâitoare în Republica Moldova.[21]
Locul observației Data apariției primilor indivizi Stația agrobiologică a Institutului Pedagogic Tiraspol 16.IV.1956 Ocolul silvic din Lozova din raionul Nisporeni 14.IV.1957 Livada din Coșnița din raionul Dubăsari 18.IV.1958 Pădurea Pîrîta (Pererîta) din raionul Dubăsari 15.IV.1959 Livada din Coșnița din raionul Dubăsari 12.IV.1960 or. Chișinău 17.IV.1961 Pădurea Chițcani din raionul Tiraspol 11.IV.1963 or. Chișinău 15.IV.1964 Împrejurimile satului Ciumai din raionul Comrat 15.IV.1965 or. Chișinău 13.IV.1966 Ocolul silvic din Lozova din raionul Nisporeni 14.IV.1967 Ocolul silvic din Lozova din raionul Nisporeni 8.IV.1968Specia nu este amenințată cu dispariția la nivel global (LC după criteriile IUCN). În unele locuri este numeroasă.[1][2][16][37]
Populația cuibăritoare din Europa este estimată la 7.060.000-11.100.000 perechi, ceea ce echivalează cu 14.100.000-22.100.000 de indivizi maturi. Europa formează circa 80% din arealul global, astfel încât o estimare foarte preliminară a mărimii populației globale este de 17.600.000-27.600.000 indivizi maturi, deși este necesară o validarea ulterioară a acestei estimări. Cele mai mari populații se află în Rusia, Ucraina, Bielorusia, Letonia și Polonia.[1][2][37][38] În nordul și vestul Europei, specia a suferit un declin numeric între 1980 și 2013, drept urmare întreaga populație a fost afectată, dar actual este stabilă.[11]
În România se estimează că efectivul acestei specii este reprezentat de 250.000-700.000 de perechi cuibăritoare, și această populație este considerată a fi stabilă.[11] În Republica Moldova este o specie comună cu efectiv moderat, constant, estimat la 8-12 perechi /10 ha. Populația din Republica Moldova este estimată la 4.000-6.000 de perechi cuibăritoare.[12][38][39]
Există unele dovezi a expansiunii în nordul arealului, în Norvegia și Finlanda, dar această extindere este considerată în general că este limitată de temperaturile de la începutul verii, și coincide cu ameliorarea climatică de la începutul anilor 1960. Începând cu anii 1980 cuibărește anual și în număr tot mai mare în Irlanda.[16]
Sunt observate fluctuații importante, specia poate să fie într-un an frecventă într-o pădure și rară în anul următor fără vreo modificare a pădurii sau a structurii acesteia, apoi revine la densitățile inițiale în alt an. Probabil acest lucru este legat de condițiile de iernare sau de pasaj. Variațiile efectivilor sunt mai pronunțate în biotopurile mai puțin favorabile.[30]
Populația europeană estimată de perechi cuibăritoare.[38]
Țara (sau teritoriul) Populația estimată (perechi cuibăritoare) Anul estimării Albania 0-100 2002-2012 Austria 20.000-40.000 2001-2012 Bielorusia 1.200.000-1.500.000 2001-2012 Belgia 13.000-14.000 2008-2012 Bosnia și Herțegovina 2.000-4.000 2010-2014 Bulgaria 8.000-15.000 2005-2012 Croația ≥500 2014 Republica Cehă 70.000-140.000 2012 Danemarca 4.200 2011 Estonia 500.000-650.000 2008-2012 Finlanda 120.000-220.000 2006-2012 Franța 20.000-40.000 2008-2012 Georgia Prezentă - Germania 115.000-215.000 2005-2009 Grecia 500-2.000 2008-2012 Ungaria 92.400-152.700 2000-2012 Rep. Irlanda 1-15 2008-2011 Italia 10.000-40.000 2010 Kosovo 500-1.000 2009-2014 Letonia 813.008-1.132.844 2012 Liechtenstein 20-30 2009-2014 Lituania 300.000-600.000 2008-2012 Luxemburg 1.000-1.500 2008-2012 Macedonia 100-1.000 2001-2012 Moldova 4.000-6.000 2000-2010 Muntenegru 1.000-1.500 2002-2012 Olanda 2.857-5.000 2008-2011 Norvegia 2.000-20.000 2000-2013 Polonia 1.300.000-1.700.000 2008-2012 România 250.000-700.000 2010-2013 Rusia 1.000.000-2.100.000 2000-2008 Serbia 750-1.050 2008-2012 Slovacia 100.000-200.000 2002 Slovenia 2.000-4.000 2002-2012 Spania 1 1998-2002 Suedia 141.000-292.000 2008-2012 Elveția 5.000-13.000 2008-2012 Turcia 300-1.000 2013 Ucraina 950.000-1.250.000 2000 Marea Britanie 5.900-7.000 2009 Uniunea Europeană 3.890.000-6.180.000 - Europa 7.060.000-11.100.000 -
Pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix), numită și pitulice verde sfârâitoare, pitulice verde mare, este o pasăre mică de pădure, migratoare, predominant insectivoră, din familia filoscopide. Este răspândită aproape în toată Europa și vestul Siberiei, arealul ei se întinde din Norvegia, Insulele Britanice și Franța spre est până în sud-centrul Siberiei și spre sud până în Italia, nordul Greciei, România, Republica Moldova, Ucraina și nord-vestul Caucazului. Iernează în pădurile tropicale din Africa subsahariană. Cuibărește în pădurile de foioase dese și umbroase cu copaci înalți aflate la șes sau la poalele munților, de obicei în pădurile de fag, stejar, carpen și castan, cu coronament des și subarboret rar sau absent. Poate fi însă întâlnită și în pădurile mixte de molid, arin, mesteacăn, pin sau uneori frasin. În Alpi cuibărește până la altitudinea de 1.300 m. În România este răspândită în pădurile de la șes și deal din întreaga țară, în Republica Moldova în pădurile insulare din raioanele de nord, în Codrii Centrali și în lunca Nistrului și Prutului. În România și Republica Moldova este o specie comună, populația din România a fost estimată la 250.000-700.000 de perechi cuibăritoare, iar cea din Republica Moldova la 4.000-6.000 de perechi cuibăritoare. Se aseamănă ca aspect general cu pitulicea mică, insă este mai mare. Are o lungime de 11-13 cm și o greutate de 6,4-15 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 10 ani și 2 luni. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Părțile superioare sunt aproape în întregime verzi-gălbui-strălucitoare. Sprânceana este lungă, galben-deschisă, dunga de peste ochi la fel de lungă, dar îngustă, de culoare închisă, verde-măslinie. Obrazul, regiunea auriculară, bărbia, gâtlejul și partea superioară a pieptului galben-strălucitoare, restul părților inferioare pur albe. Aripile sunt brune. Marginile tectricelor supraalare mijlocii și mari și marginile remigelor aripilor sunt verzi-gălbui și contrastează cu steagurile interne a lor brun-închise, marginile remigelor terțiare sunt alb-gălbui. Irisul este brun-închis, mandibula superioară brună, mandibula inferioară roz-gălbuie; picioarele brune sau brun-gălbui. Cântecul obișnuit constă dintr-o serie de note "sip" ascendente și accelerate, urmate de un tril scurt, dar rapid, vibrant, sfârâitor și descendent, "sip sip sip sirrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr", ce durează circa 3 secunde. Se hrănește cu nevertebrate, mai ales cu insecte, dar consumă și păianjeni și moluște mici. Insectele sunt culese din frunziș sau capturate din zbor. Toamna hrana este completată cu fructe de mur, soc, coacăz, afin, prun și crușin. Este o specie folositoare ecosistemelor silvice deoarece consumă un număr considerabil de insecte fitofage. Este în general o specie monogamă, dar adesea poligamă. Teritoriul ocupat de o pereche este de până la 3,6 ha și este ales de către mascul și apărat de ambele sexe. Masculii atrag femelele prin zboruri în timpul cărora cântă. Când femela a depus primul ou, masculul își stabilește un al doilea teritoriu și încearcă să atragă o altă femelă, poligamia fiind comună la această specie. Locul cuibului este ales de către femelă, care construiește singură cuibul, de obicei în 3-4 zile, cuibul este sferic, cu intrare laterală, el este făcut din iarbă uscată, frunze uscate, tulpini de plante și fibre vegetale, bucăți de scoarță și căptușit cu păr de animale și fire fine de iarbă, cuibul este amplasat pe pământ, mai rar într-o adâncitură, uneori sub un copac căzut sau sub rădăcini. În România ponta este depusă de la sfârșitul lunii mai până la începutul lui iunie și este formată din 5-7 ouă albe cu pete maro-roșu închis, gri-purpuriu sau maro închis, mai numeroase și mai intens colorate la capătul rotund al oului. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 12-14 zile. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți și părăsesc cuibul după 11-13 zile de la eclozare și sunt încă hrăniți cel puțin 2-3 zile după aceea de către adulți, până când aceștia învață să își procure singuri hrana. De obicei depune o singură pontă pe an, în centrul Franței depune uneori două ponte. Dacă prima pontă a fost distrusă de prădători sau de ploi abundente poate depune altă pontă de înlocuire.
Kolibiarik sykavý (iné názvy: kolibiarik hôrny, kolibkárik sykavý[3]; lat. Phylloscopus sibilatrix) je spevavec a patrí do čeľadi penicovité. Vyskytuje sa v celej Európe. Je sťahovavý, obýva lesy väčšiny územia Slovenska.[4]
Kolibiarik sykavý meria 12,5[5] – 13 cm[6] a váži 9 – 10 g.[7]
Samček aj samička majú žltozelený chrbát a hnedozelené krídla. Krk, hrdlo a prsia majú sírovožlté, brucho biele.[6][7] Pásik nad okom je široký, ostrý a sírovožltý. Zobák majú hnedý a nohy žltohnedé.[7]
Spev a hlas "tü" (1:25, 2:08 min.)
Ozýva sa mäkkým "uit-ui-uit". Spev kolibiarika sykavého je zvonivý trilok, ktorý na konci zrýchli "sip-sip-sip"[6] až do kovovo znejúceho bzučania.[5] Okrem spevu je pre neho typické bedákavé "tü". Býva zaradené do série, ktorej intenzita stále silnie.[5]
Kolibiarik sykavý je sťahovavý druh, prilieta v apríli až začiatkom mája, odlieta v priebehu augusta až septembra. Ako hniezdič alebo predpokladaný hniezdič bol zistený v 87,6 % mapovacích kvadrátov. Vo vhodných biotopoch sa vyskytuje od nížin po hornú hranicu lesa do 1 300 m n. m..[7][4]
Odhadovaný počet hniezdiacich párov je 100 000 - 200 000. Veľkosť populácie i územie na ktorom sa vyskytuje sú stabilné, maximálna zmena do 20%. Ekosozologický status v rokoch 1995, 1998[4] a 2001[8] žiadny. V roku 2014 LC - menej dotknutý.[2][9][10] Podľa európskeho ochranárskeho statusu patrí do SPEC4, teda medzi druhy, ktorých globálne populácie sú hlavne v Európe a majú vyhovujúci ochranársky status (S).[4]
Kolibiarik sykavý hniezdi v listnatých a zmiešaných lesoch, najmä v bučinách a dubinách.[7] Najvyššie zistené hustoty boli v prírodných jedľovo-bukových lesoch (NPR Badínsky prales) a smrekovo-jedľovo-bukových prírodných lesoch (NPR Dobročský prales).[4]
Kolibiarik sykavý hniezdi raz ročne. Hniezdo zo suchej trávy s bočným vchodom a so strieškou stavia samica na zemi do spadnutého lístia, často ku kríku či popadanému drevu. Hniezdnu kotlinku vystiela srsťou a na 5 - 7 (8) bielych fialovo škvrnitých vajíčkach sedí 13 dní a po vyliahnutí mláďat ich rodičia kŕmia 12 dní, zo začiatku viac samec a nakoniec viac samica.[7]
Živí sa hmyzom a pavúkmi, zbiera ich z vegetácie aj za letu.[7]
Commons ponúka multimediálne súbory na tému Kolibiarik sykavý
Wikidruhy ponúkajú informácie na tému Kolibiarik sykavý
Kolibiarik sykavý (iné názvy: kolibiarik hôrny, kolibkárik sykavý; lat. Phylloscopus sibilatrix) je spevavec a patrí do čeľadi penicovité. Vyskytuje sa v celej Európe. Je sťahovavý, obýva lesy väčšiny územia Slovenska.
Grmovščica (znanstveno ime Phylloscopus sibilatrix) je ptica iz družine penic.
Odrasle grmovščice dosežejo med 11 in 13 cm. Zanje so značilna dolga krila, temna očesna lisa in širok, svetlo rumen nadočesni pas. Po hrbtu je grmovščica rumenkasto zelene barve, trebuh je bel, grlo pa rumene barve. Hrani se z žuželkami in njihovimi ličinkami, pa tudi s pajki.
Grmovščica gnezdi po celi Evropi, razen na skrajnem severu in jugu, kjer je se zadržuje v bukovih in ostalih listnatih gozdovih do 1500 metrov visoko. Celotna populacija prezimuje v osrednji Afriki. V Sloveniji samice maja ali junija izležejo od 5 do 7 drobno rjavo lisastih in črtastih jajc v kroglasto gnezdo na tleh. Mladiči so gnezdomci.
Grmovščica se oglaša na dva načina, ki se včasih izmenjujeta. Prvi je cvrčeč pit-pit-pitpitpitpt-t-t-ttt (pomoč·info), ki traja med 2 in 3 sekunde, drugi pa je sestavljen iz od 3 do 5 padajočih, otožno piskajočih piüü-piüü-piüü.
Grmovščica (znanstveno ime Phylloscopus sibilatrix) je ptica iz družine penic.
Grönsångare (Phylloscopus sibilatrix) är en europeisk fågel som tillhör familjen lövsångare.
Grönsångaren är ungefär 11 till 13 centimeter lång, har ett vingspann på 19 till 24 centimeter och väger ungefär 8 till 13 gram. Ovansidan är grön och bröstet gulvitt. Den har vit buk, gul strupe och gult ögonbrynsstreck. Honor och hanar har samma färger. Visuellt kan man skilja den från gransångaren och lövsångaren på dess klarare färger, långa vingar och kortare men bredare stjärt. Men framförallt skiljs den ifrån dessa två på sin arttypiska sång.
Den har två sångtyper, en ljus metallisk drill i ökande tempo pit-pit-pitpitpitpt-t-t-ttt som varar 2–3 sekunder och som brukar beskrivas som ett litet mynt som roterar på en marmorskiva, och en serie av 3 till 5 sjunkande pipande mörkare toner piyy-piyy-piyy. Locklätet liknar den andra sångtypen, men är kortare och inte upprepat: "piy".
Tidigare placerades grönsångaren i den idag uppdelade familjen sångare (Sylviidae) men placeras idag i familjen lövsångare (Phylloscopidae). Grönsångaren är monotypisk, vilket innebär att den inte delas upp i underarter.
Grönsångaren häckar över stora delar av Europa och österut ungefär till Uralbergen. Den är genomgående flyttfågel och övervintrar i tropiska Afrika.
I Sverige förekommer grönsångaren främst i söder, där den lokalt är ganska allmän, men även längre norrut utefter kusten. Antalet varierar troligen mycket mellan olika år. Den anländer i april–maj och flyttar i juli–augusti.
Grönsångaren lever i ljus lövskog och blandskog, ofta bokskogar, och parkanläggningar. Den blir könsmogen efter ett år. Den huvudsakliga häckningstiden är maj till juli. Boet läggs i en håla på marken, vid en buske eller vid sidan av en tuva, bland löv och mossa, ofta bland trädrötter, och är väl dolt. Boet är stort, välvt som en gammaldags bakugn med rund öppning på sidan, byggt av grässtrån, torra blad och mossa, och fodras på botten med fina grässtrån.[3] Honan lägger sex till sju ägg. Hon ruvar på äggen i 12 till 14 dagar. Ungfåglarna stannar i boet i 12 till 13 dagar. Grönsångaren livnär sig på spindlar, blötdjur, bär, insekter och deras larver.
Den europeiska populationen uppskattas till 14-22 miljoner häckande par, vilket motsvarar 42-66 miljoner individer.[1] Europa utgör 75–94 % av den globala utbredningen, så en preliminär uppskattning ger att den globala populationen uppgår till 44,7 -88 miljoner individer.[1]
Det finns indikationer på att den europeiska populationen minskat med upp till 30 % de senaste tio åren, medan den asiatiska populationen inte verkar minska och den övervintrande populationen i Afrika istället verkar att öka.[1]
Sammantaget kategoriserar Internationella naturvårdsunionen (IUCN) den globala populationen som livskraftig (LC).[1]
Grönsångaren har förr även kallats grön sångare.[3] och skogsknett[4] Det senare har även varit et namn på lövsångare.[3]
Wikimedia Commons har media som rör grönsångare.
Grönsångare (Phylloscopus sibilatrix) är en europeisk fågel som tillhör familjen lövsångare.
Orman çıvgını (Phylloscopus sibilatrix), ötleğengiller familyasına ait bir kuş türü.
Orman çıvgını, kuzey ve ılımlı Avrupa boyunca üreyen ortak ve yaygın bir ötleğen olup batı Asya'nın uç noktasındaki güney Ural dağlarında da görülür. Göçmendirler ve popülasyonun tamamı kışı tropikal Afrika'da geçirir. Yuva, alçak fundalıklarda yere yakın yapılır. Böcekçildirler. Boyları 11-12.5 cm kadardır. Vücutlarının üst kısmı yeşil, alt kısmı ise beyaz, göğüs ise sarımsıdır. Kaş bölgesi sarıdır. Kısa ama geniş bir kuyrukları vardır.
Ötücü kuşlar ile ilgili bu madde bir taslaktır. Madde içeriğini geliştirerek Vikipedi'ye katkıda bulunabilirsiniz. Маса тіла 10-11 г, довжина тіла приблизно 12 см. Дорослий птах зверху зеленкувато-оливковий, з дещо світлішим надхвістям; над оком широка жовта «брова»; горло, воло і спід крил жовті; груди, черево і підхвістя білі; махові і стернові пера бурі, зі світлою облямівкою; дзьоб зверху темно-бурий, знизу — жовтувато-бурий; ноги жовтувато-бурі.
Від інших вівчариків відрізняється більшими розмірами і насичено жовтим кольором в оперенні низу, зокрема від весняного вівчарика і вівчарика-ковалика — ширшими жовтими «бровами»; від звичайної берестянки — білими грудьми і черевом, відносно коротшим хвостом, жовтувато-бурими ногами і голосом.[1]
Пісня починається голосним свистом, а закінчується треллю «сіп — сіп — сіпсіп — сіпсіпсіп — сіисіррр», яка поступово значно прискорюється; поклик — різке «сіп».
Ареал охоплює Європу від Британських островів і Скандинавії до Архангельська, Уралу та Лівану. В Україні гніздиться на всій території, за винятком південної частини степу; мігрує скрізь.[1] Відлітають вівчарики жовтоброві на зимівлю в кінці серпня — на початку вересня. Зимують у тропічній Африці.
Вівчарик жовтобровий є типовим лісовим птахом і оселяється в різноманітних деревних насадженнях. Охоче займає соснові ліси і трапляється як в старих борах, так і в молодих соснових насадженнях, у тому числі в моновидових штучних сосняках. На нього можна також натрапити в мішаних хвойно-листяних лісах, у мішаних листяних і одноманітних дубових, березових, ясеневих і букових деревостанах. Гніздиться також у парках і садах у населених пунктах.
Чисельність в Європі оцінено в 14—22 млн пар, в Україні — 200–250 тис. пар. Спостерігається скорочення чисельності популяції середніми темпами[2].
Гніздиться окремими парами. Гніздо будує завжди на землі на найрізноманітніших ділянках лісу, розташованих в його розріджених або освітлених місцях. Гніздо лаштує серед трав'яного покриву — на рівному місці; на схилі ями; поряд з деревом, що впало; біля пенька; купи хмизу; під прикриттям куща або деревця, зазвичай у поглибленні моху або лісової підстилки. Воно має еліпсоїдальну форму з куполоподібним дахом та бічним входом. Птах зводить гніздо за три-чотири ранки. Його будує самка із зібраних тут же на місці матеріалів, склад яких дуже різноманітний і залежить від наявності навколо гнізда певної торішньої рослинності. Товсті стінки гнізда в деяких випадках скріплені луб'яними волокнами, внутрішня вистілка складається з тонких і ніжних стебел, кінського волосся або шерсті. Пір'я ніколи не використовується для вистілки гнізда, що відрізняє гнізда вівчарика жовтобрового від гнізд вівчарика весняного і вівчарика-ковалика.
Кладка містить 5-7, рідко — 8 яєць. Яйця вівчарика жовтобровго, на відміну від інших видів вівчариків, мають інтенсивнішу буру, коричневу плямистість. Біла шкаралупа вкрита глибокими фіолетово-сірими і поверхневими бузково-бурими плямами, іноді настільки численними, що вони затемнюють основне тло яйця. Середні розміри яєць 16,22×12,71 мм. Початок відкладання яєць спостерігається з першої декади травня. Насиджує з останнього яйця лише самка протягом 13 днів. У гнізді пташенята знаходяться 12 днів, і перші дні після вилуплення самка приділяє багато часу їх обігріванню, тому самець приносить поживу значно частіше за неї. Потім обоє батьків приносять корм майже однакове число разів, але під кінець більше годує самка. Виліт пташенят спостерігається з 10 червня до 10 липня. Після вильоту молодих птахів дорослі догодовують їх ще приблизно місяць, після чого молодь починає кочувати. Протягом одного сезону розмноження можливі два виводки.[3]
Раціон складається з різних повзаючих та літаючих лісових комах і павуків, яких птахи збирають з нижньої частини листя дерев і чагарників, а також ловлять на льоту серед гілок. У лісових полезахисних насадженнях України вівчарики жовтоброві збирають комах у кронах дерев 2-го ярусу.
Перебуває під охороною Бернської конвенції.
Chích rừng (danh pháp hai phần: Phylloscopus sibilatrix) là một loài chích lá phố biến và phân bố rộng rãi, sinh sản khắp xứ ôn đới và bắc châu Âu và cực tây của châu Á ở nam dãy núi Ural. Đây là loài di trú mạnh và toàn bộ dân số trú đông ở châu Phi nhiệt đới.
Đây là một loài chim sinh sống ở rừng cây râm mở trưởng thành, chẳng hạn như sồi và sồi không cuống, với một số đất thưa thớt để làm tổ. Tổ được xây dựng gần mặt đất trong cây bụi thấp. Giống như hầu hết chích lá Cựu thế giới, loài chim này ăn côn trùng.
Chích rừng dài 11-12,5 cm, và một loài chim chích lá điển hình với bề ngoài màu xanh lá cây, xanh lá cây ở trên và trắng ở dưới với ngực màu vàng chanh. Nó có thể được phân biệt với loài chích tương tự, như chích Á Âu và chích sồi bởi một số đặc điểm bề ngoài.
Chích rừng (danh pháp hai phần: Phylloscopus sibilatrix) là một loài chích lá phố biến và phân bố rộng rãi, sinh sản khắp xứ ôn đới và bắc châu Âu và cực tây của châu Á ở nam dãy núi Ural. Đây là loài di trú mạnh và toàn bộ dân số trú đông ở châu Phi nhiệt đới.
Phylloscopus sibilatrix (Bechstein, 1793)
Ареал
Гнездовой ареал
Зимний ареал
Пеночка-трещотка[1], или березовка[2] (лат. Phylloscopus sibilatrix), — певчая птица из семейства славковых (Sylviidae). Многочисленный и широко распространенный вид умеренного и таежного пояса Европы; на востоке ареал достигает юга Уральских гор. Трещотка совершает регулярные дальние миграции к местам зимовок в тропической Африке.
Пеночка-трещотка длиной примерно от 11 до 13 см, размах крыльев от 19 до 24 см. Вес составляет примерно от 8 до 13 граммов. Верхняя сторона зелёная, грудь желтовато-белая. У маленькой птицы белое брюхо, жёлтое горло и жёлтые брови. Самец и самка окрашены одинаково. Пеночка-трещотка может прожить до 8 лет.
Позывки звучат примерно как «сиб» или «тюю». Пение состоит из двух строф: первая, очень характерная звучит как работающая швейная машина (агогика), а вторая — это спадающее «дю-дю-дю…».
Многие наземные гнёзда пеночки-трещотки (около 30 %) заселены муравьями родов Myrmica и Lasius[3].
Почти во всей Центральной Европе пеночка-трещотка присутствует с апреля по сентябрь. Зимует в тропической Африке. Время отлёта и направление движения стаи свойственны птицам от природы. Пеночка-трещотка обитает в светлых лиственных и смешанных лесах, буковых лесах и парках.
Пеночка-трещотка питается пауками, моллюсками, ягодами, насекомыми и их личинками.
Половая зрелость наступает через один год. Основной период инкубации с мая по июль. Построенное из стебельков и травы гнездо хорошо спрятано на земле в густом кустарнике. Самка откладывает от 6 до 7 яиц, высиживая их от 12 до 14 дней. Молодые птицы остаются в гнезде от 12 до 13 дней. Европейская популяция оценивается примерно в 7 млн гнездящихся пар.
Пеночка-трещотка, или березовка (лат. Phylloscopus sibilatrix), — певчая птица из семейства славковых (Sylviidae). Многочисленный и широко распространенный вид умеренного и таежного пояса Европы; на востоке ареал достигает юга Уральских гор. Трещотка совершает регулярные дальние миграции к местам зимовок в тропической Африке.
林柳莺（学名：Phylloscopus sibilatrix）为鶲科柳莺属的鸟类。在中国大陆，分布于西藏等地。该物种的模式产地在德国。[2]
.jpg){kind=small}
这是一篇與雀形目相關的小作品。你可以通过编辑或修订扩充其内容。 物種識別信息 
_(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
_(1).jpg)
_(2).jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
_(1).jpg)
.JPG)
_(2).jpg)
_(1).jpg)
.jpg)
