نقشارة

Die Hofsanger (Phylloscopus trochilus) is 'n volop Palearkties-broeiende trekvoël in boomveld en savanne. Hulle soek kos in die digte blaredak. Die voël is 11 cm groot en weeg 7 - 12 gram. In Engels staan die voël bekend as die Willow Warbler

Sien ook

• Alfabetiese lys van Suid-Afrikaanse voëls
• Lys van Suid-Afrikaanse voëls (Groepeer)
• Lys van Suider-Afrikaanse voëls volgens wetenskaplike name

Bron

• Sasol Voëls van Suider-Afrika. Struik Nature. Vierde Uitgawe 2011. ISBN 978-1-77007-926-7

Verwysings

Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como ^NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO.

El mosquiteru musical, un ave que'l so nome científicu ye Phylloscopus trochilus, ye un Passeriforme de la familia Phylloscopidae bien común y propiu de les árees templaes d'Europa y Asia.^[2] Descritu por Linneo en 1758, incluyóse de primeres nel xéneru Motacilla.^[3] Tien un valumbu promediu de 19 cm, un llargor de 11 cm y un pesu d'unos 10 g.^[4] El so estatus de caltenimientu ye seguru.^[5]

Descripción

Trátase d'una ave qu'efectúa migraciones periódiques; ello ye que la mayor parte de la so población envierna en África subsaḥariana, tornando a los sos llugares d'orixe cada primavera, un pocu más tarde que'l mosquiteru común (Phylloscopus collybita).^[2]

El so porte pequeñu y comportamientu viviegu ente les copes de los árboles son carauterísticos. De color verde claru o amarellentáu, tien un cantar simple, bien peculiar y de bona identificación. Como ótros sílvidos, ye solitariu, magar mientres les migraciones si puede perchar en grupu n'árboles frondosos. Nidifica d'abril a mayu, poniendo nuna única niarada de 6 a 7 güevos. Aliméntase de pequeños inseutos ente la xamasca, de bárabos nel suelu ya inclusive de mosques, en plenu vuelu.^[4]

Referencies

Enllaces esternos

• Wikimedia Commons tien conteníu multimedia tocante a mosquiteru musical.

Esta páxina forma parte del wikiproyeutu Aves, un esfuerciu collaborativu col fin d'ameyorar y organizar tolos conteníos rellacionaos con esti tema. Visita la páxina d'alderique del proyeutu pa collaborar y facer entrugues o suxerencies.

Ar puig-haleg a zo un evn amprevanetaer, Phylloscopus trochilus an anv skiantel anezhañ.

Tiriadoù ar puig-haleg :
melen : takad hañviñ ha gouennañ,
glas : takad goañviñ,
barrennoù : takadoù treuztiriañ.

Gant evnoniourien 'zo e vez renket ar puig-haleg er c'herentiad Sylviidae c'hoazh.

Phylloscopus trochilus

El mosquiter de passa o ull de bou^[1] (Phylloscopus trochilus) és un ocell passeriforme molt comú i estès que cria en l'Europa septentrional i temperada i a Àsia.^[2]

Va ser descrit per Linnaeus en la seva obra Systema Naturae el 1758 sota el gènere Motacilla.^[3]

És un ocell fortament migrador i la majoria de la seva població hiverna a l'Àfrica subsahariana. És un dels primers ocells del seu gènere en retornar però més tard que el Mosquiter comú Phylloscopus collybita.^[2]

És insectívor i fa el niu a terra fins i tot on hi ha poca vegetació.^[2]

Referències

Enllaços externs

A Wikimedia Commons hi ha contingut multimèdia relatiu a: Mosquiter de passa

• Willow Warbler videos on the Internet Bird Collection
• Ageing and sexing (PDF) by Javier Blasco-Zumeta

Mae Telor yr Helyg (Phylloscopus trochilus) yn aelod o deulu teloriaid y dail, Phylloscopidae, ac yn aderyn cyffredin trwy ogledd a chanolbarth Ewrop ac Asia.

Mae'n treulio'r gaeaf yn Affrica i'r de o anialwch y Sahara ac mae'n un o'r adar mudol cyntaf i ddechwelyd yn y gwanwyn, ond fel rheol wythnos neu ddwy yn nwyrach na pherthynas agos iddo, sef y Siff-saff.

Adeiledir y nyth mewn coedydd agored gyda thyfiant is ar gyfer nythu ynddo neu dyfiant isel gyda choed yma ac acw. Fel rheol mae'n nythu mewn llwyn. Pryfed yw ei brif fwyd, ac mae'n eu dal ym mrigau'r coed.

Gall fod yn anodd gwahaniaethu rhwng Telor yr Helyg a rhai aelodau eraill o'r genws Phylloscopus, er enghraifft y Siff-saff. Mae rhwng 11–12 cm o hyd, yn wyrdd-frown ar y cefn a bron yn wyn oddi tano. Mae'r coesau yn olau, lliw pinc fel rheol, yn wahanol i'r Siff-saff sydd a choesau tywyll. Mae adenydd y Siff-saff yn fyrrach na rhai Telor yr Helyg hefyd. Y gân yw'r ffordd hawddaf i'w gwahaniaethu; mae cân Telor yr Helyg yn fath o chwiban sy'n gostwng tua'r diwedd, tra mae cân y Siff-saff fel ei enw - "siff-saff" yn cael ei ail-adrodd dro ar ôl tro.

Budníček větší (Phylloscopus trochilus) je malý druh zpěvného ptáka z čeledi budníčkovitých (Phylloscopidae).

Taxonomie

Budníček větší byl popsán Carlem Linném v roce 1758 pod rodovým jménem Motacilla.^[2][3] Do rodu Phylloscopus byl pak přeřazen v roce 1826.^[4]

Tvoří 3 poddruhy:^[5]

• Phylloscopus trochilus trochilus (Linnaeus, 1758) – hnízdí v Evropě s výjimkou severní Skandinávie (v rozmezí od Pyrenejí severně až po Alpy), zimuje v západní Africe.
• Phylloscopus trochilus acredula (Linnaeus, 1758) – hnízdí v severní Skandinávii východně až po západní Sibiř, zimuje ve střední Africe.
• Phylloscopus trochilus yakutensis (Ticehurst, 1935) – hnízdí ve východní Sibiři, zimuje ve východní a jižní Africe.

Popis

Je o něco menší než vrabec, dorůstá délky 11–12,5 cm, v rozpětí křídel měří 17–22 cm a váží 7–15 g. Svrchu je zelenohnědý, spodinu těla má špinavě bílou až nažloutlou. Obě pohlaví se zbarvením nijak neliší, mladí ptáci mají v porovnání s dospělci žlutější spodinu těla. Velmi se podobá blízce příbuznému budníčkovi menšímu (P. collybita), od kterého se liší světlejšíma hnědavýma nohama, delším světlejším zobákem a delšími primárními letkami.^[5][6][7][8]

Hlas

Vábí dvouslabičným stoupavým „hýit“. Zpěv se skládá z řady jednoduchých opakovaných melancholických hvízdavých zvuků, jejichž výška pozvolně klesá. Připomíná trochu pěnkavu obecnou (viz nahrávka).

Rozšíření

Hnízdí na rozsáhlém území Evropy a také v Asii, kde zasahuje až po východní Sibiř. Je tažný se zimovišti v subsaharské Africe. Poddruh Phylloscopus trochilus yakutensis přitom každoročně podniká migrace dlouhé až 13 000 km (zřejmě i více) z jihovýchodní Sibiře do jižní Afriky.^[5][7][9] Zde se zastaví v Keni nebo Tanzanii, kde některé migrující skupiny zůstanou, přičemž jiné po odpočinku pokračují dál do jižní subsaharské Afriky. Migrační cesta trvá obvykle 4 měsíce. Budníček větší k navigaci využívá informace ze slunce a dokáže měřit úhel sklonu magnetického pole Země. V České republice, kde se vyskytuje od března do října, hnízdí od nížin po 1700 m n. m.^[10]

Početnost

Evropská populace je odhadována na 40 milionů párů, v České republice hnízdí v počtu 500 000–1 000 000 párů.^[10] V posledních letech jeho početnost na našem území mírně klesá.^[11]

Biotop

Přednostně se zdržuje v mladých otevřených lesích s hustým podrostem a stromy mladšími 10–20 let, proniká však také do parků a zahrad. Největších populačních hustot dosahuje v místech s vodními prvky a hojným porostem bříz, olší, vrb, kapradí a nízkého ostružiní, v kterém staví hnízda.^[7]

Ekologie

Živí se hmyzem, jeho larvami, pavouky a na podzim také různými plody. Ve střední Evropě hnízdí 1× ročně od května do srpna.^[12] Kulovité hnízdo s bočním vchodem bývá umístěno na zemi v hustém keři nebo trávě. Stavebním materiálem jsou stébla, listy, mech apod., výstelka kotlinky je tvořena jemným rostlinným materiálem. Na rozdíl od budníčka menšího má v hnízdě jen málo peří, nebo tam nemá žádné. V jedné snůšce je 4–8 světlých, červenohnědě skvrnitých, 15,2×12,2 mm velkých^[10] vajec, na jejichž 12–14denní inkubaci se podílí samotná samice. Mláďata hnízdo opouštějí po 13–14 dnech. Pohlavně dospívají již v prvním roce života a ve volné přírodě se dožívají průměrně 2 let.^[13] Nejvyšší zjištěný věk je 11,8 let.^[14]

Odkazy

Reference

1. ↑ Červený seznam IUCN 2018.1. 5. července 2018. Dostupné online. [cit. 2018-08-10]
2. ↑ Willow Warbler (Phylloscopus trochilus) [online]. The Internet Bird Collection [cit. 2010-12-17]. Dostupné online. (anglicky)
3. ↑ Boie, F. Isis (von Oken) 19 (10): 972, 1826. (anglicky)
4. ↑ Lockwood, W. B. (1984). The Oxford Book of British Bird Names. Oxford University Press, ISBN 0-19-214155-4. (anglicky)
5. ↑ ^{a b c} Hoyo, J. del, et al., eds. (2006). Handbook of the Birds of the World, vol. 11. Barcelona: Lynx Edicions. str. 649. ISBN 84-87334-22-9. (anglicky)
6. ↑ Baker, Kevin (1997). Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides). str. 256–259. ISBN 0-7136-3971-7. (anglicky)
7. ↑ ^{a b c} Snow, D. W. & Perrins, C. M. (1998). The Birds of the Western Palearctic (Concise Edition ed.). Oxford: Oxford University Press. ISBN 0-19-854099-X. (anglicky)
8. ↑ Javier Blasco-Zumeta: Ageing and sexing (PDF)
9. ↑ SOKOLOVSKIS, Kristaps; BIANCO, Giuseppe; WILLEMOES, Mikkel. Ten grams and 13,000 km on the wing – route choice in willow warblers Phylloscopus trochilus yakutensis migrating from Far East Russia to East Africa. Movement Ecology. 2018-10-15, roč. 6, čís. 1, s. 20. Dostupné online [cit. 2019-01-05]. ISSN 2051-3933. DOI:10.1186/s40462-018-0138-0. PMID 30349724.
10. ↑ ^{a b c} DUNGEL, Jan; HUDEC, Karel. Atlas ptáků České a Slovenské republiky. Praha: Academia, 2001. ISBN 9788020009272. S. 196.
11. ↑ Jednotný program sčítání ptáků [online]. Česká společnost ornitologická [cit. 2010-12-17]. Dostupné online.
12. ↑ VOLKER, Dierschke. Ptáci. Praha: Euromedia Group, k. s., 2009. ISBN 978-80-242-2193-9. S. 53.
13. ↑ Willow Warbler Phylloscopus trochilus [online]. BTO [cit. 2010-12-17]. Dostupné online. (anglicky)
14. ↑ http://genomics.senescence.info/species/entry.php?species=Phylloscopus_trochilus

Externí odkazy

• Obrázky, zvuky či videa k tématu budníček větší ve Wikimedia Commons
• Galerie budníček větší ve Wikimedia Commons
• Taxon Phylloscopus trochilus ve Wikidruzích

Løvsangeren (latin: Phylloscopus trochilus) er en sanger af spurvefugle. Den når en længde på 10-11 cm. Den yngler i det nordlige og tempererede Europa og Asien. Hele bestanden trækker til Afrika syd for Sahara.

Kilder/Eksterne henvisninger

• DOF's beskrivelse af Løvsangeren.

Wikimedia Commons har medier relateret til: Stub

Der Fitis (Phylloscopus trochilus), auch Fitislaubsänger genannt, ist ein Singvogel aus der Gattung der Laubsänger (Phylloscopus) und der Familie der Laubsängerartigen (Phylloscopidae). Es werden mehrere Unterarten unterschieden. Die Nominatform Phylloscopus trochilus trochilus ist in Mitteleuropa ein verbreiteter und sehr häufiger Brut- und Sommervogel.

Beschreibung

Der Fitis ist etwa elf bis dreizehn Zentimeter lang und hat eine Flügelspannweite von 17 bis 22 Zentimetern. Das Gewicht beträgt etwa acht bis elf Gramm. Er ist im Aussehen nur schwer vom Zilpzalp (Phylloscopus collybita) zu unterscheiden. Die Oberseite ist grün bis olivbraun, seine Unterseite gelblichweiß gefärbt. Der kleine Vogel hat eine gelbliche Kehle, Brust und Überaugenstreif. Männchen und Weibchen haben die gleiche Färbung.

Ein Fitis kann bis zwölf Jahre alt werden.

Abgrenzung zum Zilpzalp

In Mitteleuropa ist der Fitis leicht mit dem sehr ähnlichen und ebenfalls häufigen Zilpzalp zu verwechseln; es sind Zwillingsarten. Der Fitis ist etwas schlanker und langflügeliger als der Zilpzalp. Die Beine des Fitis sind meist deutlich heller, der Überaugenstreif ist vor allem hinter dem Auge länger und deutlicher ausgeprägt. Die Handschwingenprojektion, das heißt der Überstand der Handschwingen über die Schirmfedern, ist beim Fitis wesentlich größer. Weiterhin hat beim Zilpzalp die fünfte Handschwinge von innen eine Verengung an der Außenfahne, die dort beim Fitis fehlt. Dieses sichere Unterscheidungsmerkmal ist jedoch nur erkennbar, wenn man die Tiere in der Hand hält.

Anhand des Gesangs ist die Unterscheidung hingegen unproblematisch, denn dieser ist bei den beiden Arten sehr unterschiedlich. Der Fitis singt in etwas schwermütig abfallenden Melodien, wohingegen der Zilpzalp leicht an seinem zweisilbigen Zilp-Zalp-Gesang zu erkennen ist. Der Ruf ist beim Fitis deutlich zweisilbig ("hu-it") und in der Tonhöhe steigend und beim Zilpzalp kurz und hart ("huit").^[1]

Lebensraum

In fast ganz Mittel- und Nordeuropa ist der Langstreckenzieher von April bis September anwesend. Sein Winterquartier hat er südlich der Sahara in Afrika. Er legt damit eine Zugstrecke zwischen 6.000 und 13.000 Kilometer zurück. Abreisezeit und Zugrichtung sind ihm angeboren. Der Fitis lebt in lichten Laub- und Mischwäldern, Parks, Feuchtgebieten, Gebüschlandschaften und Gärten.

Ernährung

Der Fitis ernährt sich von Spinnen, Weichtieren, Beeren, Früchten, Insekten und deren Larven.

Stimme

Der Gesang des Fitis erinnert an den des Buchfinks, ist aber sehr viel weicher und gesäuselter.

Fortpflanzung

Die Geschlechtsreife tritt nach einem Jahr ein. Die Hauptbrutzeit ist Mai bis Juli. Das aus Moos und Gras erbaute Nest des Bodenbrüters, das eine Überdachung mit einem seitlichen Eingang hat, ist gut im dichten Gebüsch oder Gras versteckt. Das Weibchen legt vier bis sieben Eier. Die Eier werden 12 bis 14 Tage lang gewärmt. Die Jungvögel bleiben 13 bis 14 Tage im Nest. In südlichen Gegenden kommt es häufig zu einer zweiten Brut.

Bestand

Der europäische Bestand wird auf 40 Millionen Brutpaare, der Bestand in Deutschland auf 1,8 bis 2,4 Millionen Paare geschätzt. Die Art steht damit im Jahr 2008 in der Liste der häufigen Brutvogelarten an 14. Stelle.^[2] In Abhängigkeit von Klimabedingungen und Habitatveränderungen kommt es lokal und regional zu deutlichen kurzfristigen Bestandsschwankungen von bis zu fünfzig Prozent. Durch die hohe Nachwuchsrate dieser Art wird die Population in der Regel rasch wieder aufgebaut.

Seit dem 19. Jahrhundert hat es teilweise Arealexpansionen in Nordeuropa gegeben. Diese sind sowohl klimabedingt als durch eine Veränderung der Waldbewirtschaftung oder günstiger Habitatentwicklungen bedingt. So hat sich der Fitis zum Beispiel auf den friesischen Inseln angesiedelt, nachdem dort vermehrt Gehölze gepflanzt worden waren.^[3]

Literatur

• Hans-Günther Bauer, Einhard Bezzel, Wolfgang Fiedler (Hrsg.): Das Kompendium der Vögel Mitteleuropas: Alles über Biologie, Gefährdung und Schutz. Band 2: Passeriformes – Sperlingsvögel. Aula-Verlag Wiebelsheim, Wiesbaden 2005, ISBN 3-89104-648-0.

Einzelnachweise

1. ↑ Detlef Singer: Was fliegt denn da? Franck-Kosoms-Verlags-GmbH & Co KG, Stuttgart 2016, ISBN 978-3-440-15089-4, S. 88.
2. ↑ vgl. Sudfeldt, C., R. Dröschmeister, C. Grüneberg, S. Jaehne, A. Mitschke & J. Wahl (2008): Vögel in Deutschland – 2008. DDA, BfN, LAG VSW, Münster, Seite 7. Volltext, pdf
3. ↑ Bauer et al., S. 187

Tekst üüb Öömrang

A letj fleegenbitjer (^(mo.) latje fliigebiter) (Phylloscopus trochilus) as en fögel ütj at famile faan a Phylloscopidae.

Beskriiwang

So sjongt a letj fleegenbitjer.

Ferwisang efter bütjen

Leyvljómari (frøðiheiti - Phylloscopus trochilus)

Sí eisini

• Fuglar í Føroyum

The Phylloscopus trochilus (babblin Tam, gabblin Tam, hey bird, wid-lairk, muffitie, willie-muff, willie-muftie, wheelie-oe, thimmle, miller's thoum, tam thoum, whitin, grund wran, muffie wran, tittie wran, white-wran) is a verra common an widespread leaf warbler that breeds ootthrou northren an temperate Europe an Asie, frae Ireland east to the Anadyr River basin in eastren Siberie.

References

Rievssatcizáš Phylloscopus trochilus gullá lastavizariidda.

Брезовиот свиркач (науч. Phylloscopus trochilus) е вообичаено и широкораспространето грмушарче што се размножува низ северна и умерена Европа, од Ирска до источен Сибир. Го има и во Македонија. Таа е исклучиво птица преселница чија популација речиси целосно зимува под Сахара, во Африка.^[2][3]

Тоа е птица на отворени шумски предели со дрвја и покриена земја за гнездење, вклучувајќи ги најважно брезите, евлите и врбите. Гнездото обично го градат близу земјата, често во ниската вегетација. Како и повеќето грмушарчиња, и овој се храни со инсекти.^[3]

Опис

Брезовиот свиркач е типично грмушарче, долго 11 - 12.5 см и тешко 7 - 15 грама. Одозгора е зеленкавокафеаво, а одоздола жолтеникавобело. Младенчињата се пожолти одоздола од возрасните. Многу е слично на еловиот свиркач, но птицата што не пее може да ја разликуваме по светлорозовикавожолтите нозе, за разлика од темнокафеавите или црни кај еловиот, подолгиот и посветол клун, поелегантната форма и подолгите примарни пердуви на крилјата. Песната му е едноставен повторувачки опаѓачки свиреж, додека повикот за контакт е двосложно ху-ит, за разлика од едносложното хвит кај еловиот свиркач.^[2][3][4][5]

Подвидови

Има три подвида, кои се разликуваат во степенот на зелена и жолта боја на пердувите од запад кон исток, со птиците во централниот дел кои имаат покафеавкави тонови, а источните подоминантно зелени:^[2]

• Phylloscopus trochilus trochilus (Linnaeus, 1758); се размножуваат во Европа, од Пиринеите до Алпите, со исклучок на Скандинавија, зимуваат во западна Африка;
• Phylloscopus trochilus acredula (Linnaeus, 1758); се размножуваат во северна Скандинавија, на исток до западен Сибир, зимуваат во централна Африка;
• Phylloscopus trochilus yakutensis (Ticehurst, 1935); се размножуваат во источен Сибир, зимуваат во источна и јужна Африка.

Однесување

Сите птици од овој вид се преселници, а подвидот P. t. yakutensis патува над 12.000 км од Сибир до јужна Африка, што е еден од најдолгите патишта за птица со таа големина.^[2][4]

Живеалиштето на брезовиот свиркач се младите, отворени, џбунести шуми, со мали дрвја, вклучувајќи ги и плантажите со насади стари 10-20 години. Особено ги претпочита брезите, евлите и врбите, со многу лишаи, во близина на вода, како и грмушки од капини кои ги користи за криење на гнездото. Користи и млади и отворени зимзелени шуми.^[4][6]

Размножување

Сексуалната зрелост ја достигнуваат на едногодишна возраст. Сезоната на парење трае од мај до јули. Гнездото, изградено од мов и тревки, со покрив, е добро скриено во грмушки или трева. Женката одеднаш несе 4-7 јајца кои ги инкубира две недели. По испилувањето, младенчињата остануваат во гнездото уште две недели. Животниот век на оваа птица може да достигне 12 години.

Статус

Најбројна популација од овој вид има во Скандинавија, каде е најчеста птица, со над 1.100 пара на км².^[2] Во Европа има околу 56.000.000-100.000.000 пара, или 168.000.000-300.000.000 поединци, што е 25-49% од глобалната популација. Многу приближна бројка на вкупната светска популација би била 343.000.000-1.200.000.000 поединци. И иако популацијата е во благо опаѓање, поради широката распространетост и големиот број птици, според Црвениот список на МСЗП, класифициран е како вид со најмала загриженост. ^[7]

Наводи

Пиночка звычайна (Phylloscopus trochilus) є малый вид співакa з родины Sylviidae.

Таксономія

Пиночка звычайна была описана Карлом Лінеём в роцї 1758 під родовым іменом Motacilla. До роду Phylloscopus пак была заряджена в роцї 1826.^[1]

Творить 3 підвиды:^[2]

• Phylloscopus trochilus trochilus (Linnaeus, 1758) - гнїздить в Европі з выїмков северной Шкандінавії (в меджах од Піреней северно аж по Алпы); зимує в западній Африцї.
• Phylloscopus trochilus acredula (Linnaeus, 1758) - гнїздить в северній Шкандінавії выходно аж по западну Сібірь; зимує в середнїй Африцї.
• Phylloscopus trochilus yakutensis Ticehurst, 1935 - гнїздить на выходній Сібірї; зимує в выходній а южній Африцї.

Опис

Дакус є менша як воробель, росте до довжкы 11-12,5 цм, роспятя крыл мірять 17-22 цм і важыть 7-15 ґ. Зверьха є зеленобура, спід тїла мать брудно білый аж жовткавый. Обі поглавя ся фарбами нияк не одрізняють, молоды птахы мають в порївнаню з дорослыма жовтїшый спід тїла.

Вабить двойслабічным „гиіт“. Спів ся складать з ряды простых повторяных піскавых звуків (смоть награвка (файл)).

Росшырїня

Гнїздить на россяглій теріторії Европы a в Азії, де засягує аж по выходну Сібірь. Є перелїтный із зимовищами в субсагарьскій Африцї. Підвид Phylloscopus trochilus yakutensis притім каждый рік міґрує далеко аж 12 000 км з выходной Сібірї до южной Африкы.

Примарно ся стримує в молодых одкрытых лїсах з густым підростом і стромами молодшыма 10-20 років, проникать але тыж до парків і загород. Найвекшых популачных густот досягує на місцях з водяныма елементами і богатым поростом берез, вильх, верб, чорніць, в чорнїцях будує гнїзда.

Еколоґія

Жывить ся хробачінов, ларвами, павуками а на осінь тыж різныма плодами. В середнїй Европі гнїздить 1x за рік од мая до авґуста. Кулёвите гнїздо з травы і моху постелене пірём з бочным вступом будує на земли в густій крячінї або в траві. В єдній зношцї є пак 4-8 світлых, червенобурых флякастых, 15,2 x 12,2 мм великых яєць, на котрых 12-14 денной інкубації мать участь лем сама саміця. Молодята гнїздо опущають по 13-14 днях. Поглавно дозрївать уж в першім роцї жывота а у вольній природї ся дожывать звычайно 2 рокы.

Чісленость

Европска популація є гадана згруба на 40 міліонів парів.

Одказы

Референції

1. ↑ Lockwood, W. B. (1984). The Oxford Book of British Bird Names. Oxford University Press, ISBN 0-19-214155-4. (анґліцькы)
2. ↑ Hoyo, J. del, et al., eds. (2006). Handbook of the Birds of the World, vol. 11. Barcelona: Lynx Edicions. str. 649. ISBN 84-87334-22-9. (анґліцькы)

Төйөт (урыҫ.Пеночка-весничка) (лат. Phylloscopus trochilus) — һылыуҡастар ғаиләһенән булған бәләкәй генә һайраусы ҡош.

Ҡылыҡһырлама

Турғайҙан бәләкәйерәк. батаҡтан ботаҡҡа һикергеләп йөрөүсе етеҙ генә теремек ҡош. Һырт яғы йәшел, өҫ яҡтан ҡойроҡ төбө сағыу йәшел. Кәүҙәһенең аҫ яғы һарғыл аҡ һәм түше һап- һары. Ҡанаттарының осо ҡара, ҡалған ҡауырһындары йәшкелт һәм аҡ ситле һорғолт көрән. Төйөттәр башлыса үҙ — ара тауыштары менән генә айырылалар.

Тауышы

Ҡыҫҡа ғына итеп һыҙғыра: «төйөт». Һайрауы ла шул ҡысҡырыуҙы ҡабатлап тора: «төйөт-төйөт-төйөт- төйөт»

Йәшәгән урыны

Урмандарҙа, ҡыуаҡлыҡтарҙа йәшәй. Күсмә ҡош. Киң генә таралған. Ерҙә, ҡайһы ваҡыт ботаҡта йәки ҡыуаҡтарҙа оялай.

Үрсеүе

Ерән йәки күкһел ерән бөрсөклө 5-7 бөртөк йомортҡа һала.

Туҡланыуы

Ваҡ бөжәктәр менән туҡлана.

Диалекттарҙа

Әҙәбиәт

Э. Ф. Ишбирҙин. Башҡортостан ҡоштары. — Өфө, 1986/ — 91-се бит.

ЦӀужьомэ (лат-бз. Phylloscopus trochilus) — вэд лъэпкъым щыщ лӀэужьыгъуэщ.

Теплъэр

ТхыцӀэр гъуабжэ-щхъуафэщ, кӀэм нэхъ фӀыцӀафэ къыщӀоуэ, ныбэ щӀагъыр хужьщ, фӀеифэщ, сырыху-гъуэжьыфэ къыщӀэуэу.

И кӀыхьагъыр мм. 120-145 мэхъу, дамэ лъэныкъуэр мм. 60-70, къешэч г. 10.

Здэпсэухэр

Мы лӀэужьыгъуэр Къаукъазым щымащӀэщ. Нэхъ здалъагъур абы и Ищхъэрэ-КъухьэпӀэ лъэныкъуэмкӀэщ. Нэхъ къыхах тафэ, къурш мэзхэр, жыг здагъэуа щӀыпӀэхэр, къэкӀыгъэ кӀырхэр, яутӀыпщыжьа жыг хадэхэмрэ паркыжьхэмрэ.

ЩӀылъэм щогъуалъхьэ, абгъуэр зэпэхъурейщ, ихьэпӀэр ибгъукӀэ щыӀэу. КъикӀэцӀыр джэдыкӀи 4-8-щ, къыреш тхьэмахуитӀ хуэдизкӀэ.

Ӏусыр

Ӏус нэхъыщхьэр гъудэбадзэхэр, хьэпщхупщхэращ.

Тхылъхэр

• Брат Хьэсин. Адыгэхэм я къуалэбзу щӀэныгъэр. Черкеск къ. 2007 гъ.

The willow warbler (Phylloscopus trochilus) is a very common and widespread leaf warbler which breeds throughout northern and temperate Europe and the Palearctic, from Ireland east to the Anadyr River basin in eastern Siberia. It is strongly migratory, with almost all of the population wintering in sub-Saharan Africa.^[2][3]

It is a bird of open woodlands with trees and ground cover for nesting, including most importantly birch, alder, and willow habitats. The nest is usually built in close contact with the ground, often in low vegetation. Like most Old World warblers (Sylviidae), this small passerine is insectivorous.^[3] In northern Europe, it is one of the first warblers to return in the spring, though later than the closely related chiffchaff.^[3]

Taxonomy

The willow warbler was formally described by the Swedish naturalist Carl Linnaeus in 1758 in the tenth edition of his Systema Naturae under the binomial name Motacilla trochilus.^[4] The willow warbler is now one of around 80 species placed in the genus Phylloscopus that was introduced by the German zoologist Friedrich Boie in 1826.^[5][6] The genus name combines the Ancient Greek phullon meaning "leaf" and skopos meaning "seeker" (from skopeo, "to watch"). The specific epithet is Ancient Greek meaning "wren".^[7]

Before the English name was standardised to willow warbler by William Yarrell in 1843, it was sometimes called "willow wren".^[8][9]

Three subspecies are recognised.^[6] There is a clinal reduction in green and yellow plumage tones from west to east, with central birds browner and easternmost birds predominantly greyish:^[2]

• P. t. trochilus (Linnaeus, 1758). Breeds Europe (from the Pyrenees and Alps northward) except northern Scandinavia, winters west Africa.
• P. t. acredula (Linnaeus, 1758). Breeds northern Scandinavia east to western Siberia, winters central Africa.
• P. t. yakutensis (Ticehurst, 1935). Breeds eastern Siberia, winters eastern and southern Africa.

Description

The willow warbler is a typical leaf warbler in appearance, 11–12.5 cm long and 7–15 g weight. It is greenish brown above and off-white to yellowish below; the wings are plain greenish-brown with no wingbars. Juveniles are yellower below than adults. It is very similar to the chiffchaff, but non-singing birds can be distinguished from that species by their paler pinkish-yellow legs (dark brown to blackish in chiffchaff), longer paler bill, more elegant shape and longer primary projection (wingtip). Its song is a simple repetitive descending whistle, while the contact call is a disyllabic 'hoo-eet', distinct from the more monosyllabic 'hweet' of chiffchaffs.^{[2][3][10][11]}

Behaviour

All populations are highly migratory, with the subspecies P. t. yakutensis migrating up to 12,000 km from eastern Siberia to southern Africa along the Asian - East African Flyway, one of the longest migrations of any for a bird of its size.^[2][10] Approximate timings are:

• October to March: wintering in sub-Saharan Africa.
• Mid-March to mid-May: migrates and arrives in the breeding range.
• Late April to August: breeding season, usually only one brood but rarely two.
• August to October: migrates back to Africa.

Status and conservation

Willow warblers prefer young, open, scrubby woodland with small trees, including human-altered habitats such as coppice and young plantations up to 10–20 years old. High amounts of birch, alder and willow, with good lichen amounts, and water features (e.g. streams), fields with large amounts of bracken and mosses, and patches of low bramble (for nest cover) are preferred, but it will use a wide range of other species, including young or open coniferous forests.^[10][12] Incorporating woodland ride edge thickets of varying structure and height is beneficial. They prefer damp woodland areas. Thicket forming shrubs like blackthorn provide pockets of habitat. Deer browsing can degrade the required low cover.

The highest population densities are found in Scandinavia (where it is the commonest bird of any), with up to 1,100 pairs per square kilometre, and a total population in Sweden and Finland of 24 million pairs. Lower densities occur further east, with peak densities of 27 pairs per square kilometre in central Siberia. Even lower densities are found on the southern edge of the breeding range, with just 9 pairs per square kilometre in Switzerland, and a total of just 100 pairs in the whole of northern Spain.^[2]

In England this species has on average decreased in population by 70% within the last 25 years, with the biggest declines in the southeast. In Scotland some increases have occurred. The Forestry Commission offers grants under a scheme called England's Woodland Improvement Grant (EWIG); as does Natural England's Environmental Stewardship Scheme.^[12]

References

Retrieved from "https://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Willow_warbler&oldid=1127161634"

La Fitiso aŭ Fitisofiloskopo, Phylloscopus trochilus, estas tre komuna kaj disvastigata filoskopo kiu reproduktiĝas en nordaj kaj moderklimataj Eŭropo kaj Azio.^[1]

Ĝi estis priskribata de Linnaeus en sia verko Systema Naturae de 1758 ene de la genro Motacilla.^[2]

Tiu filoskopo estas tre migranta kaj la majoritato de la populacio vintrumas en subsahara Afriko. Ĝi estas unu el la unuaj filoskopoj kiuj revenas printempe sed ĝi estas pli malfrua ol la Ĉifĉafo, Phylloscopus collybita.^[1]

Tiu palearktisa birdo preferas malferman arbaron kun arboj kaj grundotavolo por nestumado, inklude arbarojn de fagoj kaj salikoj de altaj teroj. La nesto estas kutime konstruata ĉegrunde, ofte en malalta vegetaĵaro. Kiel plej parto de silviecaj birdoj, ankaŭ tiu malgranda paserina birdo estas insektovora.^[1]

Aspekto

Tiu estas tipa filoskopo laŭ aspekto, verdecbruna supre kaj blankeca sube kun iom da flaveca nuanco en brusto. Ĝi estas tre simila al la Ĉifĉafo, sed nekantantaj birdoj povas esti distingitaj el tiu specio pro multe pli helaj kruroj, pli longan helan bekon, pli elegantan formon kaj pli longaj unuarangaj plumoj. Ties kanto estas simpla ripeteca descenda fajfo.^[1]

Kutimaro

• mez-septembre al mez-aprilo: ili estas en subsahara Afriko
• mezaprile al mezmaje: migras kaj alvenas en landojn kiel eŭropaj
• mezmaje al aŭgusto: reprodukta sezono, ununura ovodemetado
• aŭgusto al mezseptembro: reflugas al subsahara Afriko

Pristudo indikas, ke Fitisoj preferas malferman arbustecan arbaron; ĉefe ĉe malgrandaj arboj kiel ŝosoj, ĉe abundo de betuloj, likenoj, akvofluoj kiel rojoj, kampoj kun abundo de filikoj kaj musko, kaj makuloj de malaltaj rubusoj (por nestokovrilo).^[3] Ili uzas ŝosojn ĝis 10-jaraĝajn, prefere de betuloj kaj pli humidajn grundojn. Ili uzas ankaŭ arbustojn de diversa strukturo kaj alto. Ili ĝenerale preferas humidajn arbarajn areojn. Makiso de prunelo havigas taŭgan biotopon. Ĉeestado de cervoj povus degradi la postulatan malaltan tavolkovron.

Statuso kaj konservado

En Anglio tiu specio malpliiĝis averaĝe je 70 % dum la lastaj 25 jaroj. La pli granda malpliiĝo okazis en sudoriento, dum en Skotio okazis ioma pliiĝo.

Referencoj

El mosquitero musical, un ave cuyo nombre científico es Phylloscopus trochilus, es un Passeriforme de la familia Phylloscopidae muy común y propio de las áreas templadas de Europa y Asia.^[2]​ Descrito por Linneo en 1758, fue incluido al principio en el género Motacilla.^[3]​ Posee una envergadura promedio de 19 cm, una longitud de 11 cm y un peso de unos 10 g.^[4]​ Su estatus de conservación es seguro.^[5]​

Descripción

Se trata de un ave que efectúa migraciones periódicas; de hecho, la mayor parte de su población inverna en África subsahariana, regresando a sus lugares de origen cada primavera, un poco más tarde que el mosquitero común (Phylloscopus collybita).^[2]​

Su porte pequeño y comportamiento vivaz entre las copas de los árboles son característicos. De color verde claro o amarillento, posee un canto simple, muy peculiar y de fácil identificación. Como otros sílvidos, es solitario, si bien durante las migraciones si puede perchar en grupo en árboles frondosos. Nidifica de abril a mayo, poniendo en una única nidada de seis a siete huevos. Se alimenta de pequeños insectos entre el follaje, de larvas en el suelo e incluso de moscas, en pleno vuelo.^[4]​

Referencias

Salu-lehelind (Phylloscopus trochilus) on põõsalindlaste sugukonda lehelinnu perekonda kuuluv lind.

Salu-lehelinnu rahvapärased nimetused on salulind ja koobalind.^[2][3]

Teaduslikult kirjeldas salu-lehelindu esimesena Linnaeus 1758.

Levila

Salu-lehelind on laialdaselt levinud. Ta pesitseb kogu Euroopas kuni selle põhjatipuni, kuid mitte Lõuna-Euroopas. Aasias pesitseb tema alamliik Phylloscopus trochilus yakutensis^[4] ida suunas kuni Anadõri valglani, aga Kaug-Põhjas ja Kagu-Siberis teda ei kohta.^[5]

Salu-lehelind on kõikjal rändlind. Ta talvitub Ekvatoriaal- ja Lõuna-Aafrikas ning Ees-Aasias ja Araabias.^[5]

Eestis on ta metsvindi järel arvukuselt teine haudelind, kelle arvukust hinnatakse 1,0–1,5 miljonile paarile ^[6]. Tema arvukus suurenes 1950. aastatel, aga seejärel stabiliseerus^[2].

Kogu Euroopas elas 1998. aasta andmetel 56–100 miljonit paari salu-lehelinde.^[7]

Välimus

Salu-lehelind on väike lind, kehapikkus on 12–14 cm, tiiva pikkus 6,5–7,1 cm^[2][5]. Kehamass on tavaliselt 8,3–10,2 g^[2][5]. Tiibade siruulatus on 19 cm^[7].

Välimust iseloomustavad hele kulmutriip, hallikasroheline seljaosa ja kahvatu alaosa^[7]. Tema ülapool on oliivhall tumeda päranipualaga, alapool on valge^[5]. Tema rind ja küljed on oliivhallikad, rinnal ja kaela eesosas on väävelkollased pikilaigud^[5]. Jalad on helepruunid kuni punakad^[7]. Täiskasvanud emas- ja isaslinnud on üsna sarnased, noorlindudel on aga tunduval kollakam sulestik^[7]

Salu-lehelind on umbes sama suur kui väike-põõsalind, ent on veelgi peenema ja saledama kehaga.^[5]

Salu-lehelind sarnaneb välimuselt väga väike-lehelinnuga, kellel on jalad tumedamad kuni mustjad^[7]. Välitingimustes tehakse vahet eelkõige laulu järgi.^[3]

Noored salu-lehelinnud sarnanevad käosulastega, aga täiskasvanud linnud on käosulasest väiksemad. Neid aitab eristada ka tugev kollane kulmutriip.^[7]

Laul

Salu-lehelinnu laul meenutab metsvindi laulu, kuid on sellest aeglasem, mahedam ja pigem vaibuva lõpuga^[3]. Laul on lühike ja sujuv, koosneb puhtast ja meloodilisest trillerist ja lõpeb meeldivate minoorsete viledega^[5]. Laulu on ka kirjeldatud kui kahesilbilist "hüü-iit", mis lõpeb hääbudes^[7].

Kutsehüüd:

Salu-lehelind hakkab laulma juba tund aega enne päikesetõusu ja lõpetab pool tundi pärast päikeseloojangut.^[7]

Elupaigad ja eluviis

Salu-lehelind on päevalind, kes elutseb paaridena.^[2].

Salu-lehelind pesitseb mitmesugustes metsades nii tasandikul kui mägedes, kuid eelistab hästi väljakujunenud alusmetsaga lehtmetsi, võsastunud raiesmikke, metsaservi ning metsistunud parke ja aedu^[5]. Mägedes ja tundras hõivab ta põõsastikke^[5]. Eestis elab ta igasugustes puistutes, eelistades salu-lehtmetsi, puisniite ja parke, kuid elab isegi paekuusikutes, kehvades rabamännikutes ja männivõsaga liivikutel^[2].

Esimestena saabuvad pesitsuspaikadesse isaslinnud. Olenevalt ilmast hõivavad nad pesitsusala kas kohe või mõni päev pärast saabumist. Seejärel laulab isaslind hommikust õhtuni kõrge puu otsas. Peagi ilmub laulva isase juurde emane ja moodustunud paar hakkab pesa ehitama.^[5]

Salu-lehelind toitub peamiselt lehtpuude võras. Seal vaatab ta tähelepanelikult üle oksi ja lehti, sageli seirab ta saaki ja nopib seda lennult. Harvem otsib ta toitu alusmetsast ja rohust.^[5]

Põhiliselt sööb salu-lehelind väikeseid mardikaid ja kahetiivalisi, liblikate röövikuid ja nukke, ämblikke, sarnastiivalisi (eriti tirte ja lehetäisid) ning lehevaablasi. Sügisel sööb ta vähesel määral marju^[3][7].^[5]

Tavaliselt otsivad salu-lehelinnud toitu üksinda, aga hilissuvel külastavad noorlinnud salgakesi suuri aedu, kus on palju putukaid.^[7]

Salu-lehelind sulgib kaks korda aastas, nii talvituspaigas kui ka pesitsuspaigas.^[7]

Metsakahjurite hävitajana toob salu-lehelind metsale suurt kasu.^[2]

Salu-lehelindude peamised vaenlased on kassid ja teised väiksed kiskjad.^[7]

Pesitsemine ja areng

Isaslind hõivab pesitsusterritooriumi, kuhu emaslind ehitab pesa maapinnale, rohu või sambla sisse^[2][3][7]. Pesa asub mõne lagedama ala, näiteks metsaserva, sihi või lihtsalt hõredalt kasvavate puude läheduses^[5]. Pesa on varjatud kuiva kuluga, mistõttu seda on väga raske märgata^[5]. Pesa ehitab emaslind, isaslind toob üksnes pesamaterjali kohale^[5]. Pesa on paksude seintega, ümara kujuga, pealt suletud ja külgmise lennuavaga^[2][3][7]. Haudelohk on vooderdatud pehmete sulgedega^[5]. Pesa ehitamine kestab 5–7 päeva^[5].

Täiskurnas on 4–8 valkjat ja roosade täppidega muna^[3][5]. Munad on väga õhukese koorega.^[2][7]

Emaslind haub üksi 12–15 ööpäeva^[2][7]. Poegade toitmisega tegelevad mõlemad vanalinnud^[2][5][7]. Pojad lahkuvad pesast 15–18 päeva pärast koorumist, kuid hoiavad veel mõnda aega vanalindude lähedusse, kes neid veel nädal aega toidavad^[5].

Pärast seda alustavad noorlinnud iseseisvat elu, aga vanalinnud hakkavad rajama teist kurna. Selleks valivad nad uue pesitsusterritooriumi ja ehitavad uue pesa. See kõik kestab ligi kaks nädalat. Seega on salu-lehelinnul tavaliselt kaks kurna aastas: esimene mais, teine juuni lõpus ja juuli algul. Kuid levila põhjaosas on neil ainult üks kurn aastas, juunis.^[5]

Pesitsuspaikadelt lahkuvad linnud varakult, mõnelt poolt juba juuli lõpus^[5], Eestist augustis ja septembri alguses, kui meilt lendavad läbi põhja pool pesitsenud linnud^[2]. Ränne toimub öösiti, vahel ka päeval^[2]. Talvitumispaikadesse jõuavad nad oktoobri lõpus. Sealt alustavad nad kevadrännet märtsis. Kevadrände ajal võivad nad paari-kolme kuuga katta üle 10 000 kilomeetri. Levila põhjaossa jõuavad nad alles juuni algul.^[5]

Noorlinnud saavutavad suguküpsuse järgmisel kevadel. Lindude keskmine eluiga on 1,2–1,6 aastat.^[2]

Viited

Välislingid

• Salu-lehelind andmebaasis eElurikkus

Txio horia (Phylloscopus trochilus) phylloscopidae familiako hegazti paseriformea da, iparraldeko Europa eta Eurasiako eskualde epeletan bizi dena^[1].

Taxonomia

Txio horiak hiru azpiespezie ditu:

• Phylloscopus trochilus trochilus (Linnaeus, 1758)
• Phylloscopus trochilus acredula (Linnaeus, 1758)
• Phylloscopus trochilus yakutensis (Ticehurst, 1935)

Erreferentziak

Artikulu hau biologiari buruzko zirriborroa da. Wikipedia lagun dezakezu edukia osatuz.

Pajulintu eli uunilintu (Phylloscopus trochilus) on uunilintujen heimoon kuuluva varpuslintu. Se on Suomen yleisin lintulaji, mutta vaatimattoman ulkonäkönsä ja piileskelevän elämäntapansa vuoksi se ei ole kovin tunnettu.

Koko ja ulkonäkö

Pajulintu on 11−12,5 senttimetriä pitkä. Sillä on tunnusomainen, vaalea silmäkulmanjuova. Sen yläpuoli on harmahtavan ruskeanvihreä, mutta yläperä on toisinaan hieman vaaleampi ja kirkkaampi. Kurkku ja rinta ovat kellanvalkoiset ja vatsa valkoisempi. Jalat ovat yleensä ruskeanoranssit, mutta toisinaan ruskeanharmaat. Ensimmäisen syksyn linnuilla alapuoli ja silmäkulmanjuova ovat voimakkaamman vaaleankeltaiset kuin vanhoilla yksilöillä.^[2]

Ääni^? on vieno ”hyyit”, hieman hempeämpi kuin tiltaltin ääni. Laulu^? on vieno, surumielinen, haikea säe, joka on rakenteeltaan samantapainen kuin peipon.^[3]

Vanhin suomalainen rengastettu pajulintu on ollut kuusi vuotta, yhdeksän kuukautta ja 19 päivää vanha.^[4] Euroopan vanhin on ollut brittiläinen 11 vuoden ja yhdeksän kuukauden ikäinen yksilö.^[5]

Vanhalla pajulinnulla on täydellinen sulkasato heinä-elokuussa. Sulkasadon kesto on noin puolitoista kuukautta. Talvehtimisalueellaan sekä vanhat että nuoret pajulinnut sulkivat täydellisesti, joten keväällä niiden saapuessa Suomeen ei ikäluokkia voi erottaa toisistaan. Aikuinen pajulintu vaihtaa siis kaikki höyhenensä kahdesti vuodessa.^[6]

Levinneisyys

Pajulinnun pesimisalueita ovat Pohjois- ja Keski-Eurooppa sekä Aasia. Euroopassa arvioidaan olevan 35–46 miljoonaa paria.^[7] Suomessa pesii nykyisin 7−11 miljoonaa paria,^[8] ja pajulintu on Suomen runsain pesimälintu.^[9] Yleisimmän linnun paikkaa piti aiemmin peippo, mutta maiseman muutokset, kuten soiden ojitus, laidunnuksen vähenemisestä seurannut lehtipuuston lisääntyminen ja rantojen pusikoituminen, ovat suosineet pajulinnun pesimäympäristöjä.^[10] Pajulintu on yleinen koko maassa Tunturi-Lappia myöten, mutta Etelä-Suomessa peippo on runsain lintulaji.^[11]

Pajulintu on muuttolintu, jonka talvehtimisalueena on Etelä- ja Itä-Afrikka. Suomalaiset pajulinnut talvehtivat pääasiassa Itä-Afrikassa. Ensimmäiset pajulinnut saapuvat Suomeen huhtikuun lopulla ja pääjoukot toukokuussa.^[11]

Pajulinnusta on erotettu kolme alalajia: nimialalaji Phylloscopus trochilus trochilus, jota tavataan Keski- ja Etelä-Euroopassa, itäsiperialainen Phylloscopus trochilus yakutensis, joka on päälajia suurempi ja harmaampi, sekä Pohjois-Euroopan ja Länsi-Siperian Phylloscopus trochilus acredula, joka on näiden kahden väliltä.^[12]

Elinympäristö

Pajulintujen elinympäristöä ovat kaikenlaiset metsät, joissa on seassa lehtipuita ja riittävästi suojaavaa aluskasvillisuutta. Elinalueeksi soveltuvat myös pensaikot, puutarhat ja pihat ulkosaaristoa ja tunturikoivikoita myöten.^[8]

Lisääntyminen

Pajulintu tekee uunimaisen pesänsä maahan, ruohoston sekaan. Muninta tapahtuu touko-kesäkuussa ja toisen kerran heinäkuussa. Pajulintu munii 5–7 valkoista, pilkukasta munaa, joita naaras hautoo 13–14 päivää. Molemmat emot osallistuvat poikasten ruokkimiseen ja hoitamiseen. Poikasia ruokitaan pesään 12−15 päivää ja tämän jälkeenkin vielä kaksi viikkoa.^[11]

Ravinto

Pajulintu käyttää ravinnokseen hyönteisiä ja hämähäkkejä.^[11]

Lähteet

Aiheesta muualla

• Pajulintu - Phylloscopus trochilus (Willow Warbler) (myös ääninäyte) Taivalkosken lukio.
• Tiainen, Juha 1981: Pajulinnun postnuptiaalisen sulkasadon alkamisen ajoittuminen suhteessa pesintään. - Ornis Fennica 58:56−62.
• Pajulintu Lintukuva.fi-verkkopalvelussa
• LuontoPortti: Pajulintu (Phylloscopus trochilus)
• ITIS: Phylloscopus trochilus (englanniksi)

Phylloscopus trochilus

Le Pouillot fitis (Phylloscopus trochilus) est une espèce de passereaux de la famille des Phylloscopidae.

Description

• Longueur : 11 cm
• Envergure : 17 - 22 cm
• Poids : 6 - 10 g

Régime alimentaire

Il se nourrit d'insectes et araignées dans le feuillage.

Voix

Double cri doux : "hu-it". Chant stéréotype, cascade descendante de sons flutés, terminée par une fioriture accélérée.

Habitat

Il habite les bois, broussailles et buissons peu denses, surtout bouleaux et saules. Zone plutôt humide.

Reproduction

Il fabrique un petit nid ovoïde d'herbe au sol ou très bas dans la végétation dense et y pond 6 à 7 œufs en une ponte d'avril à mai.

Menaces

La population de Pouillots fitis à Paris a chuté de 73 % entre 2004 et 2017^[1].

Notes et références

Éan beag a thagann ón Afraic Theas go hÉirinn don samhradh gairid. Cónaíonn sé gar don talamh i bhfálta nó driseoga. Déanann sé a nead ar an talamh. Itheann sé feithidí. An-chosúil leis an tiuf-teaf, ach go bhfuil ceol iontach le scála leathan nótaí aige.

Tá an t-alt seo bunaithe ar ábhar as Fréamh an Eolais, ciclipéid eolaíochta agus teicneolaíochta leis an Ollamh Matthew Hussey, foilsithe ag Coiscéim sa bhliain 2011. Tá comhluadar na Vicipéide go mór faoi chomaoin acu beirt as ucht cead a thabhairt an t-ábhar ón leabhar a roinnt linn go léir.

O picafollas musical^[2] ou picafollas cantor^[3] (Phylloscopus trochilus) é un paseriforme moi común e espallado, que se reproduce nas zonas setentrionais e temperadas de Europa e Asia, desde Irlanda cara ao leste ata o río Anadyr no leste de Siberia. En Galicia é unha ave de paso pouco común.^[3] É unha ave fortemente migratoria e case toda a poboación inverna na África subsahariana.^[4][5] Pertence á familia Phylloscopidae, aínda que antes estaba clasificado dentro de Sylviidae.

É unha ave de bosques abertos con árbores e cuberta vexetal do tereo para a nidificación, incluíndo principalmente hábitats con bidueiros, amieiros e salgueiros. O niño constrúeo xeralmente en estreito contacto co chan, a miúdo en vexetación baixa. É insectívoro.^[5] No norte de Europa, é un dos primeiros da súa familia que regresa na primavera, aínda que o fai despois que o estreitamente relacionado picafollas europeo.^[5]

Descrición

Ten a aparencia típica dos picafollas e mide de 11 a 12.5 cm de lonxitude e pesa de 7 a 15 g. Pola parte superior é marrón verdoso e de cor abrancazada a amarelada por debaixo; as ás son dunha cor marrón verdosa uniforme sen barras. Os xoves son máis amrelos por debaixo que os adultos. É moi similar ao picafollas europeo, pero os exemplares que non están cantando poden distinguirse desa outra especie polas súas patas amarelas rosadas máis claras (que son de marróns escuras a anegradas no picafollas europeo), bico máis longo e máis claro, forma máis elegante e proxección das primarias máis longa (punta das ás). A súa canción é un asubío descendente repetitivo simple, e a chamada de contacto é un disilábico 'hu-iit', distinto do máis monosilábico son 'huiit' dos picafollas europeos.^[4][5][6][7]

Subespecies

Acéptanse tres subespecies cunha redución en parte clinal dos tons de plumaxe verdes e amarelos de oeste a leste, sendo os paxaros da zona central e de máis ao leste predominantemente cincentos:^[4]

• Phylloscopus trochilus trochilus (Linnaeus, 1758). Reprodúcese en Europa (desde os Pireneos e Alpes cara ao norte) excepto no norte de Escandinavia; inverna no oeste de África.
• Phylloscopus trochilus acredula (Linnaeus, 1758). Reprodúcese no norte de Escandinavia e cara ao leste ata o oeste de Siberia; inverna en África central.
• Phylloscopus trochilus yakutensis (Ticehurst, 1935). Reprodúcese no leste de Siberia; inverna no leste e sur de África.

Comportamento

Todas as poboacións son altamente migratorias, e a subespecie P. t. yakutensis migra a distancias de ata 12 000 km desde o leste de Siberia ao oeste de África ao longo da ruta que vai de Asia ao leste de África, unha das máis longas migracións de todos os paxatos do seu tamaño.^[4][6] Os momentos do ano aproximados son:

• De outubre a marzo: está invernando na África subsahariana.
• Da metade de marzo a maio: migra e chega ao seu teritorio reprodutor.
• De finais de abril a agosto: estación reprodutora; xeralmente fan unha posta de ovos, raramente dúas.
• De agosto a outubro: migra de volta a África.

Conservación

Os picafollas musicais prefiren bosques xoves abertos e con moita fraguiza con árbore pequenas, incluíndo os hábitats alterados polos humanos como o monte baixo e plantacións novas de ata 10–20 anos de idade. Prefiren que haxa moitos bidueiros, amieiros e salgueiros, ben cubertos de lique, e correntes de auga (por exemplo regatos), campos con grandes fentos e musgos e áreas de Rubus baixos (como cuberta para os niños), pero usa unha gran variedade doutras especies, como as dos bosques de conífers novos ou abertos.^[6][8] Os matorrais no bordo dos bosques son beneficiosos para eles. Prefiren áreas boscosas húmidas. Os matorrais nos que se forman arbustos como os abruñeiros proporcionan bolss de hábitat. O ramalleo dos cervos pode degradar a cuberta de vexetación baixa que necesitan.

As maiores densidades de poboación encóntrans e ne Escandinavia (onde é o paxaro máis común), con ata 1 100 parellas por km² e unha poboación total en Suecia e Finlandia de 24 millóns de parellas. Hai menores densidades máis ao leste, cun pico de densidade de 27 parellas por km² en Siberia central. Densidades menores atópanse no límite sur da súa área de distribución, con só 9 parellas por km² en Suíza e un total de 100 parellas en todo o norte de España.^[4]

Taxonomía e etimoloxía

Foi descrito cientificamente por primeira vez por Linnaeus na súa obra Systema Naturae en 1758 incluído no xénero Motacilla.^[9] e despois transferido ao xénero Phylloscopus (do cal é a especie tipo) por Boie en 1826.^[10] O nome científico vén do grego antigo. O nome do xénero Phylloscopus procede de phyllon, 'folla' e skopos, 'buscador' (de skopeo, 'ollar'), e o nome específico trochilus vén de trokhilos, '~paxaro sílvido'.^[11]

Notas

Véxase tamén

Brezov zviždak (lat. Phylloscopus trochulus) je mala ptica iz porodice Phylloscopidae, koja obitava u većem dijelu Europe i Azije.

Ova vrsta je ptica selica, koja zimuje u tropskim krajevima Afrike. Vrlo je česta u sjevernoj Europi, gdje je jedna od najzastupljenijih ptica, pa se tako samo na britanskom otočju gnijezdi više od 3 milijuna parova ovih ptica. Ima široko područje rasprostiranja od Irske sve do rijeke Anadir u Sibiru. U Hrvatskoj ne obitava, osim u vrijeme migracije, kada leti za Afriku.

Na vrhu glave je zelenkasto-smeđe boje, a cijeli donji dio tijela je svijetlo žute boje. Najistaknutija značajka je duga, žuta linija obrva. Na prvi pogled, vrlo je sličan običnom zviždaku, a najlakše se razlikuje od njega po liniji obrva te ima jači kljun.

Il luì grosso (Phylloscopus trochilus Linnaeus, 1758) è un uccello passeriforme tradizionalmente inquadrato nella famiglia Sylviidae, ma da una recente revisione filogenetica attribuito alla famiglia Phylloscopidae^[2][3].

Descrizione

Il luì grosso è lungo circa 11 – 13 cm e ha un'ampiezza alare di 17 – 22 cm. Il suo peso è di circa 8 - 11 grammi. Nell'aspetto è difficile da distinguere dal luì piccolo (Phylloscopus collybita). Ha un canto più dolce e delicato del luì piccolo, ma quando è spaventato o nel periodo dell'accoppiamento, emette un forte pigolio, accompagnandolo con uno spiegamento delle ali a ventaglio. La parte superiore va dal verde al verde oliva, la parte inferiore è giallastra. L'uccellino ha la gola, il petto e la striscia al di sopra degli occhi giallastri.

I maschi e le femmine hanno lo stesso colore. Un luì piccolo può arrivare ai 12 anni di età.

Distribuzione e habitat

In quasi tutta l'Europa centrale e settentrionale il migratore a lungo raggio è presente da aprile a settembre. La sua residenza invernale è a sud del Sahara in Africa. Il tempo di viaggio e la direzione di migrazione gli sono innati. Il luì grosso vive in foreste cedue e miste, parchi, terreni umidi, arbusteti e giardini.

Biologia

Canto

Alimentazione

Il luì grosso si nutre di ragni, molluschi, bacche, frutti, insetti e loro larve.

Riproduzione

La maturità sessuale subentra dopo un anno. Il periodo di cova principale va da maggio a luglio. Il nido costruito con muschio e erba, addirittura provvisto di tettoia, è ben nascosto negli arbusti fitti o nell'erba. La femmina depone 4 - 7 uova. Le uova vengono riscaldate per 13 - 14 giorni. Gli esemplari europei vengono stimati a circa 40 milioni di coppie.

Note

Binomas Phylloscopus trochilus

Ankstyvoji pečialinda (lot. Phylloscopus trochilus, angl. Willow Warbler, vok. Fitis) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis pečialindų genčiai.

Išvaizda

Ankstyvoji pečialinda gerokai mažesnė už naminį žvirblį. Panaši į pilkąją pečialindą. Nesunku atskirti iš giesmės ir šviesių kojų.

Patino ir patelės kūno viršutinė dalis rusvai pilka, rudenį gelsvai žalia. Virš akių neryškus balsvas antakis. Antroji didžioji plasnojamoji plunksna ilgesnė už šeštąją. Kūno apačia gelsvai balta, rudenį ryškiai geltona. Snapas rudas. Kojos šviesiai rudos. Rainelė ruda. Jauniklių kūno viršus žalsvas, apačia gelsva. Išsiritusių jauniklių galva ir pečiai apaugę retais, gana ilgais, pilkai baltais pūkais. Žiotys geltonai oranžinės.

Paplitimas

Eurazijoje paplitusi nuo šiaurinės Prancūzijos, Alpių, Skandinavijos iki Kolymos ir Anadyrio baseino. Šiaurėje arealas siekia Kolos pusiasalį, Pečioros žiotis, Jamalo pusiasalį, Jenisejaus žemupį, Taimyrą, Kolymos deltą, pietuose tęsiasi iki Viliujaus slėnio, Sajanų, šiaurinio Kazachstano, Uralo vidurupio, šiaurinės Ukrainos, Moldavijos, Balkanų, Apeninų pusiasalio. Gyvena Britų ir Baltijos jūros salose. Žiemoja Afrikoje. Lietuvoje taip pat paplitęs paukštis.

Biologija

Laikosi šviesiuose su gausiu pomiškiu lapuočių ir mišriuosiuose miškuose, ypač pamiškėse. Peri Nemuno ir kitų upių lankų karklynuose, laukų giraitėse, soduose, paežerių krūmynuose, raistuose, krūmuotose pievose, retesniuose pušų su beržais jaunuolynuose. Už žaliąją ir pilkąją pečialindą daug retesnė girioje, gausesnė retmėse ir arti vandens. Judriai straksi, skraido medelių ir krūmų šakomis.

Keliauja ir maitinasi dieną. Prie lizdo neramiai piepsi – balsas liūdnesnis ir labiau prislopęs negu pilkosios pečialindos. Liepos mėnesį neperinčios, jaunos ankstyvosios pečialindos jungiasi prie klajojančių įvairiarūšių giesmininkų būrelių, bet pačios tarpusavyje nesudaro didesnių būrių net migruodamos.

Lizdą krauna ant žemės, bet jį pastebėti gana sunku. Vienoje dėtyje paprastai būna 5–7 kiaušiniai, patelės perimi apie dvi savaites. Jaunikliai lizde pasilieka 15–18 dienų. Juos lesina abu porelės nariai. Per metus užaugina vieną vadą. Žuvus lizdui, deda antrą kartą.

Lesa vabzdžius, ypač mėgsta vikšrus, muses, uodus.

Vikiteka

Šaltiniai

• Lietuvos fauna: paukščiai, 2 knyga. Sud. V. Logminas. – Vilnius: Mokslas, 1991.

Vītītis (Phylloscopus trochilus) ir neliels ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kas ligzdo plašā areālā Eiropā un Āzijā, ziemo Subsahāras Āfrikā.^[1] Izdala 3 pasugas.^[2]

Zinātniskais nosaukums Phylloscopus trochilus atvasināts no sengrieķu valodas un latviski nozīmē "lapu pārmeklētājs, paceplītis": Phyllon — lapa, scopus — pārmeklētājs un trochilus — paceplītis.^[3]

Izplatība

Vītītis ir izteikts gājputns. Ligzdo gandrīz visā Eiropā (izņemot tās dienviddaļu) un tālāk uz austrumiem pāri Sibīrijas centrālajai daļai līdz Tālajiem Ausrumiem. Ziemo Āfrikā uz dievidiem no Sahāras.^[4] Austrumsibīrijas pasuga P. t. yakutensis no ligzdošanas vietām Austrumsibīrijā līdz ziemošanas vietām Āfrikas dienvidos veic apmēram 12 000 km tālu migrāciju, līdz ar to tā ir viena no garākajām putnu migrācijas distancēm pasaulē.^[5][6]

Latvijā

Vītītis Latvijā ir parasts un izplatīts ligzdotājs. Samērā lielā skaitā arī caurceļo. Agrākie novērojumi vītītim pavasarī ir aprīlī, bet vēlākie novembra sākumā. Bijis viens novērojums arī ziemā, janvārī.^[4] Latvijā sastopama Austrumeiropas pasuga P. t. acredula.^[4]

Izskats

Vītītis ir vidēji liels, slaids ķauķītis ar salīdzinoši garu, smailu knābi. Ķermeņa garums 11—13 cm, spārnu plētums 16—22 cm, svars 6,3—14,6 g.^[7][8]

Apspalvojums mugurpusē zaļganbrūns, apakšpusē dzeltenīgi balts vai pelēkbalts ar košāk dzeltenām padusēm, pazodi un krūtīm. Spārni vienkrāsaini zaļganbrūni, bez šķērsjoslām. Lidspalvām košākas, dzeltenzaļas maliņas. Arī muguras lejas daļa ir košāk dzeltenzaļa kā pārēja mugura. Sejā izceļas garas, gaiši dzeltenas uzacis. Kājas gaiši dzeltenbrūnas, knābis brūns, bet apakšējās daļas pamatne ir dzeltenīgi oranža. Abi dzimumi izskatās līdzīgi. Jauno putnu apakšpuse dzeltenāka kā pieaugušajiem īpatņiem.^[5][6][8][9]

Pasugu atšķirības

Vismazākā no visām pasugām ir nominālpasuga, tās apspalvojums ir viszaļākais mugurpusē un dzletenākais apakšpusē. Latvijā dzīvojošā pasuga P. t. acredula ir pelēcīgi brūnāka mugurpusē un baltāka apakšpusē. Jo tālāk austrumos mājo šī pasuga, jo pelēkāka kļūst. Sibīrijas pasugai P. t. yakutensis mugurpuse ir vēsi pelēkbrūna, apakšpuse pelēkbalta, uz krūtīm pelēkas svītriņas vai raibumiņi. Uzacis baltas.^[9]

Līdzīgas sugas

Vītīša atšķiršana no citiem ķauķīšiem, it īpaši čuņčiņa, ir sarežģīta, un nepieredzējušiem putnu vērotājiem pat nav iespējama. Abas sugas salīdzinot, vītītim ir gaišākas un dzeltenākas kājas, garāks un gaišāks knābis un spārnu primārās lidspalvas izteikti garākas nekā sekundārās. Tomēr drošākā pazīme sugas noteikšanai ir to dziesma.^[5][6][9]

Uzvedība

Vītītis ligzdo lapu koku un jauktu koku mežos, kuros dominē bērzi, bet labprāt apmetas arī vītolu un alkšņu audzēs un krūmos. Uzturas mežos ar laucēm, mežmalās, lielos, aizaugušos dārzos, ceļmalās, upju krastos, krūmos gar tīrumiem un ganībām.^[1] Vītītis ir ļoti aktīvs putniņš, kurš nepārtraukti pārvietojas, pārlidojot no vienas vietas uz otru.

Migrācijas lidojumu vītītis veic galvenokārt naktī, nolidojot apmēram 100 km, tomēr daži īpatņi nolido līdz 218 km dienā.^[9]

Barība

Vītītis barojas ar kukaiņiem un to kāpuriem un olām, arī ar zirnekļiem un rudenī nelielos apjomos ar ogām.^[1][8] Iecienīti kukaiņi ir viendienītes, spāres un strauteņi.^[7] Barību galvenokārt meklē uz koku lapām un zariem, bet ķer kukaiņus arī lidojumā.^[8][9]

Ligzdošana

Ligzdošanas sezona ilgst no aprīļa līdz jūlijam. Pirmais pavasarī ierodas tēviņš, nostiprina vienu vai divas ligzdošanas teritorijas, kuras agresīvi apsargā. Pāris veidojas, mātītei ierodoties pie tēviņa.^[9] Ligzdai lodeveida forma, vīta no sausas zāles, lapām, augu šķiedrām, sūnām, ķērpjiem, mizas stērbelītēm, saknītēm, zariņiem, skujkoku skujām, no iekšpuses izklāta ar smalkākiem stiebriņiem, dzīvnieku vilnu un spalvām. Atrodas uz zemes, paslēpta zem kupliem augiem. Ļoti retos gadījumos ligzda novietota kokā, vīteņaugā vai klints spraugā, līdz 5 m augstumam. Ligzdu galvenokārt būvē mātīte.^[1][8][9]

Sezonā viens perējums. Dējumā 4—8 olas. Inkubācijas periods ilgst 10—16 dienas, perē tikai mātīte.^[1][7][8][9] Arī par mazuļiem galvenokārt rūpējas mātīte. Jaunie putni izlido 11—15 dienu vecumā. Vecāki turpina tos barot papildu divas nedēļas.^[9]

Sistemātika

Vītītim ir 3 pasugas:^[2]

• Phylloscopus trochilus trochilus — nominālpasuga, ligzdo Rietumeiropā un Centrāleiropā līdz Zviedrijas dienvidiem;
• Phylloscopus trochilus acredula — ligzdo Skandināvijā (izņemot Zviedrijas dienvidus), Austrumeiropā un Sibīrijas rietumos;
• Phylloscopus trochilus yakutensis — ligzdo Sibīrijas centrālajā daļā un austrumos.

Atsauces

Vogels

De fitis (Phylloscopus trochilus) ( zang P. t. acredula (info / uitleg)) is een zangvogel uit de familie Phylloscopidae.

Kenmerken

De fitis en de tjiftjaf zijn tweelingsoorten, dat wil zeggen, dat ze uiterlijk zeer op elkaar lijken. Ze zijn wel te onderscheiden door de zang. Deze is bij de fitis muzikaal, vloeiend en aflopend, terwijl bij de tjiftjaf de zang bestaat uit het herhaaldelijk roepen van tjif-tjaf. Fitissen hebben een grijsgroene rug, gelige onderzijde, witte oogstreep en doorgaans lichte poten. De lichaamslengte bedraagt 11 tot 12 cm.

Nestbouw

Het op de grond gebouwde nest heeft een kleine vliegopening, waardoor de eieren nauwelijks zichtbaar zijn. De binnenbekleding bestaat uit een dikke laag veren.

Verspreiding en leefgebied

De fitis komt tijdens het broedseizoen (maart tot augustus) in geheel Midden- en Noord-Europa voor, met uitzondering van IJsland. Ook in Nederland en België zijn de vogels waar te nemen.

De soort telt 3 ondersoorten:

• P. t. trochilus: zuidelijk Zweden, westelijk en centraal Europa.
• P. t. acredula: van Scandinavië (behalve zuidelijk Zweden) tot oostelijk Europa en westelijk Siberië.
• P. t. yakutensis: centraal en oostelijk Siberië.

De fitis is een trekvogel. Hij overwintert in Afrika ten zuiden van de Sahara, een hele trek dus, en in tegenstelling tot de tjiftjaf die slechts tot het Middellandse Zeegebied trekt en in zachte winters zelfs gewoon helemaal niet wegtrekt. De fitis arriveert begin april in Nederland, duidelijk later dan de tjiftjaf.

Kruising met tjiftjaf?

In 2004 en 2005 is er bij Groenekan een vogel waargenomen die in zijn zang zowel elementen van een fitis als een tjiftjaf heeft^[2]. Ook bij Amsterdam werd in 2004 een vergelijkbare vogel gevonden. In 2007 was er weer een mengzanger bij Groenekan, uiterlijk geheel als fitis. Of dit soort vogels echt een kruising zijn of dat er alleen met de zang iets aan de hand is, blijft de vraag.

Voetnoten

Literatuur

• De grote dierenencyclopedie, (1993) Zuidnederlandse Uitgeverij N.V., Aartselaar, België. ISBN 90-243-5204-5.

Externe links

• SoortenBank.nl beschrijving, afbeeldingen en geluid
• Sovon Aantallen en verspreiding fitis in Nederland
• Kaarten met waarnemingen op waarneming.nl:

• België
• Nederland
• wereldwijd

• Fitis Phylloscopus trochilus in Onze vogels in huis en tuin (deel 2) van J.G. Keulemans (1873) op de Nederlandstalige Wikisource (Keulemans spreekt van de “zomerzanger”).

Lauvsongaren (Phylloscopus trochilus) er ein fugleart i slekta Phylloscopus, bladsongarar. Lauvsongaren er den vanlegaste av alle fuglane i Noreg. Han kjem i april og du kan høyre songen hans heile sommaren.

Utsjånad

Fuglen er liten og nett, om lag 13 cm lang, med lyst grøngul fjørdrakt og smal spiss nebb. Rygg og isse er olivengrøne. Over augebryna ein kraftig markerat lysgul strek. Strupen er lyst grøngul og brystet, buken og undergumpen kvit eller gulkvit. Vengane manglar vengeband. Beinea er lysbrune men kan også ha ein mørkare brun tone.

Læte

For ein uvand lyttar kan sangen minne om bokfinken sin. Lauvsongaren har ei tydeleg mjukare, vemodigare røyst og sangen saknar bokfinken sitt avsluttande, crescenderande "knorr". Lauvsongarstrofen vert innleia med nokre høge toner, for sidan å avrundast med ein grasiøst forsvinnande musikalsk gest ut i inkje. Songen høyrest ofte om våren og på føresommaren.

Vanlegaste læta er ei mjuk tostava visling huit, oftast med trykk på første stavinga. Denne vert bruka som lokkelæte og kan minne om raudstjerten som likevel ofte avsluttar meir smekkande. Det er lett å forveksle lauvsongaren med gransongaren. Ein kan finne lauvsongaren over heile Noreg. Han likar seg nesten like godt i lauv- som i barskog.

Utbreiing og systematikk

Taksonomi

Lauvsongaren vart skildra taksonomisk første gongen i 1758 av Linné i Systema Naturae og han plasserte då arten i slekta Motacilla. I 1826 flytta Friedrich Boie arten til slekta Phylloscopus der lauvsongaren utgjer typearten.

Tidlegare vart lauvsongaren plassert i den no oppdelte familien songarar, Sylviidae, men vert no plassert i slekta bladsongarar, i familien Phylloscopidae.

Utbreiing

Fuglen hekker i Storbritannia, i sentrale og nordlege delar av Europa (dei sørlegaste hekkeplassane finst nord i Spania) i heile Skandinavia, og austover gjennom Russland nesten til Beringstretet. Vinterkvartera ligg i det sørlege og midtre Afrika.

Lauvsongaren vert delt i tre underartar:

• Phylloscopus trochilus trochilus (sørleg lauvsongar) - nominatforma hekker på dei britiske øyane, i det sentrale og sørlege Europa, nord til det sørlege Skandinavia og aust til Romania og Balkan. Sørleg lauvsongar overvintrar i det vestlege Afrika.
• Phylloscopus trochilus acredula (nordleg lauvsongar) - hekker i midtre og nordlege delar av Skandinavia, aust til Jenisej, og sør til Volga sitt nedre løp, i det nordlegeKasakhstan og i Sajanfjella i det sørlege Sibir. Nordleg lauvsongar overvintrar aust og sør i Afrika.
• Phylloscopus trochilus yakutensis (austleg lauvsongar) - hekker i det sentrale og austlege Sibir, og overvintrar i det sørlege Afrika.

Populasjonen i Skandinavia gjekk sterkt attende i perioden 2002 til 2012. Forskarane meinte at nedgangen kan vere relatert til klimaendringar. ^[1]

Hekking

Lauvsongaren hekkar frå fjøresteinane til 1000 moh. Det er vanskeleg å finne reiret til denne fuglen. Reiret ligg direkte på bakken, er overbygd og har inngang frå sida. Byggematerialet er strå og mose og det vert fôra med fjør. Hoa legg 6-7 kvite egg med raudbrune prikkar og rugar i om lag 13 dagar. Ungane er i reiret i om lag 14 dagar. Lauvsongaren kan ha eit-tre kull i mai-juni og juni-august. Han lever av insekt. Lauvsangaren er ein trekkfugl som kjem i april/mai og reiser til Sør-Afrika i august/oktober.

Trekkvanar

Somme fuglar flyg sørover allereie i juli, men største trekket går i august. Lauvsongarar frå den nordlege delen av Fennoskandia flyg mot sør og søraust og overvintrar i det austlege og sørlege Afrika, medan fuglar frå den sørvestlege delen av den skandinaviske halvøya flyg mot sørvest og overvintrar i områda rundt Guineabukta. Lauvsongarar frå Sør-Noreg til og med Trøndelag flyg gradvis langs vestkysten av Europa til vinterkvartera som truleg i hovudsak er landa på nordsida av Guineabukta. Ein har funne ei gjennomsnittleg distanse på 53 km per døgn, og ut i oktober har dei fleste truleg nådd Afrika. Lauvsongarane flyg frå vinterkvartera i februar-mars, til Noreg kjem dei i slutten av april og i mai.

Kjelder

• Norsk RingmerkingsAtlas, 2006.

1. ↑ Norsk institutt for naturforskning: Færre fugl i fjellet

Løvsanger (Phylloscopus trochilus) er en fugl i sangerfamilien og er en langdistansetrekkfugl. Den er Norges mest tallrike fugl, etter kommer heipiplerke, bokfink osv.

Løvsangeren er en liten og nett fugl med lyst grønngul fjærdrakt. Det mest karakteristiske med fuglen er den hvite eller gulhvite øyenbrynstripa. Brystet og strupen er gulhvit, hvitere på buken. På oversiden er den gråbrungrønn. De tynne beina er som oftest grårosa, men kan iblant være mørk brungrå. Løvsangeren er knapt mulig å skjelne fra gransanger i felten bare på utseende. Sangen er imidlertid svært ulik, og lokketonen - et tostavet huit - kan med noe trening skilles fra gransangerens enstavelses lokketone.

Forvekslingsarter: gransanger, bøksanger

Eksterne lenker

• (sv) løvsanger hos Dyntaxa
• (en) løvsanger – oversikt og omtale av artene i WORMS-databasen
• (en) løvsanger i Encyclopedia of Life
• (en) løvsanger i Global Biodiversity Information Facility
• (en) løvsanger hos Fauna Europaea
• (en) løvsanger hos NCBI
• (en) løvsanger hos ITIS
• (en) Kategori:Phylloscopus trochilus – bilder, video eller lyd på Wikimedia Commons
• (en) Phylloscopus trochilus – galleri av bilder, video eller lyd på Wikimedia Commons
• Phylloscopus trochilus – detaljert informasjon på Wikispecies

Ël Phylloscopus trochilus a l'é un cit osel migrant.
Costo artìcol a l'é mach në sboss. Da finì.

Ambient

Da finì.

Distribussion

An invern as treuva an Àfrica.
Da finì.

Arferiment bibliogràfich për chi a veul fé dj'arserche pì ancreuse

• Phylloscopus trochilus (Linnaeus, 1758)

Multimedia w Wikimedia Commons Hasło w Wikisłowniku

Piecuszek (Phylloscopus trochilus) – niewielki ptak wędrowny z rodziny świstunek^[4] (Phylloscopidae), wcześniej zaliczany do pokrzewkowatych (Sylviidae).

Systematyka

Wyróżniono kilka podgatunków P. trochilus^[4][2][5]:

• piecuszek (Phylloscopus trochilus trochilus) – południowa Szwecja, zachodnia i środkowa Europa.
• piecuszek północny (Phylloscopus trochilus acredula) – Skandynawia (z wyjątkiem południowej Szwecji) do wschodniej Europy i zachodniej Syberii.
• Phylloscopus trochilus yakutensis – środkowa i wschodnia Syberia.

Występowanie

Zamieszkuje lasy umiarkowanej i chłodnej części Eurazji od Francji i środkowych dolin Alp (jednocześnie południowa granica areału) w Zachodniej Europie po Kamczatkę we wschodniej Syberii. Północna granica jest bardziej wysunięta ku biegunowi niżu pierwiosnka - za polarną granicę lasu. Nie spotkamy jej w basenie Morza Śródziemnego i w południowo-wschodniej Europie. To ptak wędrujący na dalekie odległości. Trasy jego migracji oraz miejsca zimowisk poznano dobrze dzięki obrączkowaniu populacji z Zachodniej i Środkowej Europy. Brakuje dokładnych danych o wędrówkach azjatyckich piecuszków. Przyloty w kwietniu i maju, odloty w sierpniu i wrześniu. Zimuje na całym obszarze Afryki na południe od Sahary. Wyróżnia się 3 podgatunki.

W Polsce liczny ptak lęgowy (lokalnie może być bardzo liczny)^[6] i jeden z najpowszechniejszych. Można go spotkać w całym kraju, również w górach, gdzie występuje też na górnej granicy lasu na wysokości 1500 m n.p.m. Mimo, że jest ptakiem pospolitym, największe liczebności osiąga w zakrzaczeniach na torfowiskach i porośniętych wikliną dolinach rzecznych (maksymalnie do 20 par na 10 ha powierzchni). Ornitologów zaskoczyły wyniki liczenia tego ptaka w znanej z różnorodności awifauny Puszczy Białowieskiej - tam piecuszki są bardzo nieliczne, dużo liczniejsze są w śródmieściu Warszawy^[7]. Pierwsze piecuszki pojawiają się w kraju w kwietniu, ostatnie przylatują w połowie maja. Jesienne odloty trwają do początku października.

Charakterystyka

Cechy gatunku

Wielkości modraszki, ale o smuklejszej sylwetce. Wyraźnie mniejszy od wróbla. Obie płci ubarwione jednakowo i tych samych rozmiarów. Upierzenie na wierzchu ciała ciemniejsze - oliwkowozielone z szarym odcieniem, na spodzie (gardziel, wole i bardziej oliwkowa pierś) żółtawe, brzuch biały. Nad okiem jasnożółta brew podkreślona czarnym paskiem ocznym. Nogi brązowo-pomarańczowe, dziób ciemnobrązowy. Podobny do pierwiosnka, który jednak jest ubarwiony bardziej blado i ma jasnobrązowe nogi, a piecuszek bardziej wystające lotki pierwszorzędowe, jaśniejszą brew nad okiem, nogi i jest bardziej żółty; oraz do świstunki leśnej, która jest większa i ma proporcjonalnie dłuższe skrzydła i krótszy ogon. Niezawodnym sposobem odróżnienia piecuszka jest układ lotek pierwszego rzędu: druga lotka pierwszego rzędu jest dłuższa niż siódma (u pierwiosnka krótsza lub tej samej długości).

Bardzo ruchliwy i trudny w obserwacji - piecuszek jest znacznie mniejszy od wróbla. Samiec agresywnie broni terytorium. Wabienie u świstunek jest charakterystyczne, co ułatwia bezbłędne rozpoznawanie. Lot nie jest charakterystyczny.

Głos

---

Problem z odtwarzaniem tego pliku? Zobacz strony pomocy.

Wydawane dźwięki jednoznacznie odróżniają go od pierwiosnka. Śpiew jest fletowy, melancholijny (przejmujące wzdychanie), szczebiotliwy, składający się z płynnego szeregu stopniowo opadających dźwięków z cichnącym zakończeniem w ramach jednej zwrotki, "di-di-di-dye-dye-dejda-dejda-da" (u pierwiosnków monotonny i dwusylabowy). Wiosną jest często słyszany. Ma bardziej melodyjny wydźwięk niż pieśń pierwiosnka. Wyższe i niższe tony mogą przypominać trele zięby - są jednak wolniejsze. Najczęściej samiec śpiewa z wierzchołków drzew, przemieszczając się co jakiś czas pomiędzy zadrzewieniami. Zawołania to miękkie dwusylabowe "hju it". W czasie śpiewu samiec często trzepocze energicznie skrzydłami.

---

Problem z odtwarzaniem tego pliku? Zobacz strony pomocy.

W trakcie letnich upałów, gdy skończy się okres lęgowy, wiele gatunków ptaków pierzy się i przestaje śpiewać. Wtedy melodia piecuszka jest jednym z najczęstszych ptasich głosów.

Wymiary średnie

• długość ciała: 11 cm
• rozpiętość skrzydeł: 19 cm
• masa ciała: ok. 11 g

Biotop

Głównie dobrze nasłonecznione, luźne młode drzewostany liściaste z bujnym runem i podszytem (olsy i podmokłe lasy, na północy w tundrze brzozowej), obrzeża lasów z podszytem, zadrzewienia śródpolne, zakrzewienia liściaste (najlepiej brzozowe lub wierzbowe) na tarasach zalewowych dużych rzek, łozowiskach, jak też w parkach, sadach, przesiekach i ogrodach. W górach płaty kosodrzewiny. Z reguły omija wysokopienne lasy i parki miejskie. Piecuszki zwykle nie występują tak licznie w kraju jak pierwiosnki, wyjątek tu mogą stanowić młodniki sosnowe, gdzie występują w większej ilości. W porównaniu z pokrewnym gatunkiem ma też większe wymagania do terenów lęgowych, choć nie ma znaczenie skład gatunkowy drzewostanu czy wysokość nad poziomem morza. Omija jednak zwarte kompleksy leśne, gnieżdżąc się w takich, gdzie występują prześwity - poręby i zbiorowiska młodszych drzew. Preferuje też obszary ze zbiornikami wodnymi. W górach na górnej granicy lasu i w piętrze kosodrzewiny to jeden z najliczniej śpiewających ptaków.

Okres lęgowy

Gniazdo

Gniazda mają kulisty kształt zbudowany z suchych traw, liści, gałązek, igliwia, mchów i porostów (skład zależy od tego co ptak znajdzie w okolicy), usytuowane są na ziemi lub tuż nad ziemią w gęstej trawie, krzewie maliny lub jeżyny, bardzo dobrze ukryte. Całość budowana przez samicę przypomina dawny wiejski piec, stąd też nazwa rodzajowa. Często ulokowane jest na zboczu lub łagodnej skarpie przydrożnych rowów, starannie ukryte w kępie traw. Otwór znajduje się z boku. W miejscu dobrze nasłonecznionym. Pary są monogamiczne.
Gniazda najliczniejszych świstunek zachodnio- i środkowoeuropejskich można rozróżnić gdy zna się parę zasad ich tworzenia. Wśród nich piecuszek tworzy najmisterniej utkane konstrukcje. U pierwiosnka dość duże gniazda nie są tak starannie wypracowane. Oba gatunki do wyściółki wykorzystują głównie pióra (świstunka leśna tylko wyjątkowo je wykorzystuje, zamiast tego zbiera delikatną trawę i włosy wybierane z padliny). Oprócz tego znajdują się tam korzonki, sierść i sucha trawa.

Jaja

W ostatnich dniach maja (lub na początku czerwca) składa 5-7 białych jaj o średnich wymiarach 16 × 12 mm, z licznymi, drobnymi jasnoczerwonymi plamkami (mniej wyraźne niż u świstunki, a u pierwiosnka na szerszym końcu tworzą dobrze widoczny wianuszek) z rdzawym odcieniem. Wyprowadzają jeden lęg w ciągu roku.

Wysiadywanie i pisklęta

Od złożenia ostatniego jaja samica siedzi na nich przez okres 12-13 dni. Po tym okresie ogrzewa pisklęta. Rolą samca jest głównie pomoc matce przy karmieniu. Młode, gniazdowniki, opuszczają gniazdo po 18-19 dniach. Rodzice wychowują jeszcze młode przez kolejne 2 tygodnie. W tym okresie samiec prawie w ogóle nie śpiewa. Jako ptak wędrowny od sierpnia do października odlatuje do środkowej i południowej Afryki. Zdarza się jednak, że niektóre populacje zimują w zachodniej Azji i na Półwyspie Arabskim.

Pożywienie

Głównie drobne owady (w tym latające), dorosłe, ich larwy, poczwarki i inne bezkręgowce, małe pająki. Jesienią je również jagody.

Żerują na gałęziach, gałązkach i wśród liści. Pokarm zbierają z powierzchni liści, cienkich gałązek drzew i krzewów, również ze spodniej strony liści zawisając na chwilę pod nimi. Potrafi chwytać latające owady i pająki opuszczające się w dół po pajęczynie.

Ochrona

Na terenie Polski gatunek ten jest objęty ścisłą ochroną gatunkową^[8].

Przypisy

Bibliografia

• Pavel Vasak: Ptaki leśne. Warszawa: Delta, 1993. ISBN 83-85817-28-X.
• Karel Štastný: Ptaki śpiewające. Warszawa: Polska Oficyna Wydawnicza "BGW", 1993. ISBN 83-70663-80-X.
• Klaus Richarz: Ptaki - Przewodnik. Warszawa: MUZA, 2009. ISBN 978-83-7495-018-3.

Zobacz też

• ptaki Polski

A felosa-musical (Phylloscopus trochilus) é uma pequena ave da família Phylloscopidae. É parecida com a felosa-comum, distinguindo-se pelas asas mais longas e pelo tom mais amarelo da plumagem. Tem as patas alaranjadas.

Esta felosa nidifica no centro e no norte da Europa e da Ásia. É uma espécie migradora que inverna na África tropical. Em Portugal ocorre unicamente durante as passagens migratórias primaveril e outonal.

Pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus), numită și pitulice verde fluierătoare, pitulice verde, este o pasăre mică, migratoare, predominant insectivoră, din familia filoscopide. Este o pasăre de vară comună și larg răspândită în Eurasia, din Insulele Britanice și nordul Scandinaviei spre est prin Rusia până în estul Siberiei, iar la sud până în sudul Franței, nordul Italiei, nordul fostei Iugoslavii, nordul României, Republica Moldova, nordul Ucrainei. Iernează în Africa subsahariană. Cuibărește în pădurile de foioase și mixte în care obișnuit predomină mesteacănul, dar și în desișurile de mesteacăn și salcia și tufărișurile din tundra arctică; de asemenea, în landele din zonele temperate, în zonele umede cu ariniș și sălciș, în grădini mari neîngrijite, livezi, garduri vii, în taluzurile căilor ferate și în pășuni cu tufe de graminee. În zonele montane, cuibărește pe pantele acoperite cu tufărișuri până la 1000 m. În România și Republica Moldova este oaspete de vară și cuibărește în pădurile cu copaci rari, în tufărișurile de-a lungul văilor, pe lângă pâraiele și drumurile de pădure, lizierele bogate în subarboret. În România populația cuibăritoare este estimată la 5.000-50.000 de perechi, iar în Republica Moldova 1-10 de perechi cuibăritoare. Sunt recunoscute trei subspecii: Phylloscopus trochilus trochilus (subspecia nominată), Phylloscopus trochilus acredula și Phylloscopus trochilus yakutensis. În România cuibărește subspecia P. t. trochilus, iar în pasaj este întâlnită P. t. acredula și P. t. yakutensis; în Republica Moldova cuibărește subspecia P. t. acredula. Se aseamănă cu pitulicea mică, cu care poate fi confundată. Are o lungime de 11-12,5 cm și o greutate de 6,3-14,6 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 11 ani și 8 luni. Subspecia P. t. yakutensis realizează una dintre cele mai lungi migrații de peste 13.000 de kilometri în 93-118 zile spre sud-estul Africii, luând în considerare talia păsării, care este foarte mică. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Subspecia nominată în penajul nupțial proaspăt are sprânceana lungă și îngustă, gălbuie sau galben-albicioasă, mai albă în spatele ochiului, dunga de peste ochi de aceeași lungime este îngustă, brun-măslinie; obrazul și regiunea auriculară brun-închise, cu o nuanță gălbuie. Părțile superioare sunt verzi-măslinii sau brun-măsliniu-verzui cu o nuanță cenușie. Rectricele cozii, remigele aripilor și tectricele supraalare au marginile laterale brun-măslinii, cu o nuanță verzuie. Gâtlejul și pieptul sunt albicioase, striate cu galben-lămâi, bărbia este de obicei mai albă; abdomenul este albicios, uneori cu câteva striații galbene; flancurile albicioase, cu o nuanță ocru-deschisă; tectricele subcodale alb-gălbui. Ciocul de culoare închisă brun-cornie, cu baza mandibulei inferioare de culoare variabilă - gălbuie până la portocalie. Picioarele brun-deschise sau roz-brunii, excepțional mai întunecate sau mai cenușii. Cântecul este foarte deosebit, un fluierat fin, plăcut, "sisisi-vui-vui-vui-se-se svi-svi-svi-saie saie sesese-sesiivui", cu note ce cresc ca tonalitate spre mijlocul frazei, pentru a coborî spre sfârșitul acesteia. Cântecul durează în medie circa 3 secunde și este reluat aproape la fiecare 12 secunde. Se hrănește mai ales cu insecte și cu ouăle și larvele lor, dar și cu păianjeni și melci; toamna consumă și fructe și semințe de mur și de zmeur, fructe de soc și coacăz. Prinde insectele în principal prin frunziș, mai ales în coroanele copacilor, dar și în etajele inferioare ale copacilor, în tufișuri și în vegetație joasă. Masculii sunt adesea poligami, un mascul putând forma pereche cu 2-3 femele. Teritoriul ocupat este apărat de mascul cu agresivitate, iar încăierările sunt frecvente. Cuibul este construit de femelă și are forma unui manșon sferic cu o intrare laterală, fiind instalat în ierburi înalte din pădurile rare sau pe liziera pădurilor unde crengile arborilor sunt mult lăsate spre suprafața solului, în zone cu multe tufe și plante perene înalte, mai rar într-un copac până la 4,8 m de la pământ. Femela îl construiește din ierburi uscate, bețișoare, rădăcini, resturi vegetale, mușchi. Interiorul îl căptușește cu fire de iarbă fină, rădăcinuțe, păr de animale și pene. Ponta este depusă în aprilie-iulie și constă din 4-8 ouă. De obicei depune o singură pontă, dar a doua pontă nu este rară. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 12-14 zile. Puii din cuib sunt hrăniți mai ales de femelă, masculul o poate ajuta. Puii părăsesc cuibul după 11-15 de zile de la eclozare și devin independenți după 12-16 zile de la părăsirea cuibului.^{[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]}

Denumirea

Denumirea latină Phylloscopus a genului, provine din cuvintele latine phyllo (din greacă phullon) = frunză + scopus (din greacă skopos) = cercetător, observator, examinator, căutător, deoarece acest gen include specii care își petrec o mare parte din timpul lor hrănindu-se în arbori "examinând frunzele". Denumirea latină a speciei trochilus provine din cuvântul latin trochilus, din greaca trokhilos (τροχιλος) = o pasăre mică de pădure sau o pasăre riverană menționată de Aristotel, identificată ulterior de autori cu ochiuboului (Troglodytes troglodytes). Numele trokhilos a fost folosit în continuare de Aristotel, Herodot, Athenaios, Aristofan și Dionysios pentru pasărea crocodilului (Pluvianus aegyptius), și de Linnaeus pentru pitulicea fluierătoare (Motacilla trochilus).^[14][15]

Denumirea română de pitulicea fluierătoare arată că această pitulice are un cântec deosebit, un fluierat fin, plăcut.^[6][11][12]

Taxonomia

Pitulicea fluierătoare a fost descrisă sub denumirea științifică Motacilla Trochilus de Linnaeus în 1758 în Europa (= Anglia).^[16]

Hibridizează cu pitulicea mică (Phylloscopus collybita) și pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides). Trei subspecii sunt recunoscute: trochilus (subspecia nominată), acredula și yakutensis. Variația geografică este într-o oarecare măsură clinală; subspecia acredula în vestul arealului este mai asemănătoare cu subspecia nominată, devenind mai cenușie și apoi mai brunie spre est.^[16]

Subspecii și arealul

Pitulicea fluierătoare este o pasăre de vară migratoare comună și larg răspândită în Eurasia, din Insulele Britanice și nordul Scandinaviei spre est în nordul Rusiei, iar la sud până în sudul Franței, nordul Italiei, nordul fostei Iugoslavii, nordul României, centrul Rusiei și sud-vestul Siberiei.^[17] Cu toate că vrabia de casă, graurul și porumbelul sunt cu siguranță păsări foarte comune în majoritatea țărilor din nordul Europei, adesea este o surpriză pentru mulți, cu excepția ornitologilor, că pitulicea fluierătoare, o pasăre de care puțini au auzit, este și mai numeroasă. Împreună cu Rusia Europeană, această pasăre mică atractivă ar putea avea vara în mod surprinzător în jur de 150 de milioane de perechi. Toamna, aceste păsări migrează în masă spre sud pentru a ierna în sudul Africii și se reîntorc în Europa în aprilie și începutul lunii mai.^[18]

Sunt recunoscute trei subspecii, legate prin zone largi de intergradație, și de aceea multe păsări sunt dificil sau imposibil de atribuit vreunei subspecii.^[18]

• Phylloscopus trochilus trochilus (Linnaeus, 1758) - subspecia nominată – cuibărește în nordul și centrul Europei din Insulele Britanice (Irlanda, Marea Britanie), Franța și unele părți nordice ale Spaniei spre est, prin Europa Centrală, extremitatea sudică a Scandinaviei și Germania până în sudul Poloniei, nordul României (Munții Carpați) și spre sud până în nordul fostei Iugoslavii. Trece treptat din punct de vedere morfologic în subspecia acredula în sudul Suediei, nordul Poloniei, vestul Bielorusiei și nordul Ucrainei. Migrează prin sudul Europei, regiunea mediteraneană și nordul Africii. Iernează în vestul și vest-centrul Africii tropicale, de la Guineea până la Angola și din sudul Sudanului până la Capul Bunei Speranțe. Sinonim Phylloscopus trochillus fitis Bechstein, 1793.^{[16][17][18][19][20]}

• Phylloscopus trochilus acredula (Linnaeus, 1758) - cuibărește în estul Europei și centrul Siberiei din Scandinavia (cu excepția sudului Suediei), Statele Baltice spre est prin Rusia până la fluviul Enisei, unde intergradează cu Phylloscopus trochilus yakutensis; la sud până în estul Carpaților, Republica Moldova, Ucraina, Volga Inferioară, sudul Uralilor, nordul Kazahstanului și vestul munților Saian. Migrează prin estul Mediteranei. Iernează în centrul, estul și sudul Africii din Camerun până în sudul Keniei și la sud până în Africa de Sud. Sinonim Phylloscopus trochilus eversmanni Bonaparte, 1850.^{[16][17][18][19][20]}

• Phylloscopus trochilus yakutensis Ticehurst, 1935 - cuibărește în centrul și estul Siberiei, de la fluviul Enisei, unde intergradează cu P. t. acredula, la nord până la marginea sudică a tundrei, la est până la fluviile Kolîma și Anadîr, și spre sud până în nordul munților Saian, cursul inferior al fluviului Angara și munții Verhoiansk. Migrează prin Orientul Mijlociu. Iernează în estul și sudul Africii.^{[16][17][18][19][20]}

Identificarea

Este o pitulice tipică mică și zveltă, cu aripile destul de lungi și ascuțite, coadă cu vârful pătrat ușor bifurcat, ciocul scurt, drept și mic și picioarele subțiri și lungi. Are o lungime de 10-12 cm.^[17]

Părțile superioare, aripile și coada sunt verzi-brunii sau verzi-măslinii cu o nuanța cenușie, uneori cu o nuanță mai deschisă și mai verzuie pe târtiță. Există o oarecare variație geografică, nuanța verzuie este mai evidentă la păsările din vestul Europei, păsările nordice și estice fiind în general mai cenușiu-brunii, mai puțin verzui deasupra. Părțile inferioare sunt alb-gălbui, abdomenul albicios, gâtlejul și pieptul albicioase, nuanțate sau striate cu galben-lămâi, bărbia de obicei mai albă, laturile pieptului și flancurile albicioase, cu o nuanță brun-gălbuie sau ocru-deschisă, tectricele subcodale alb-gălbui.^{[8][21][17][18]}

Singura trăsătură distinctivă mai evidentă pe teren este sprânceana lungă alb-gălbuie, accentuată de dedesubt de dunga de peste ochi brun-măslinie sau verde-cenușie. Obrazul și regiunea auriculară brun-închise sau cenușiu-măslinii, cu o nuanță gălbuie sub ochi.^{[8][21][17][18]}

Ciocul brun-închis cu marginile tăioase gălbui, adesea baza mandibulei inferioare este gălbuie sau roz-gălbuie. Picioarele de obicei roz-brunii sau brun-gălbui (rareori mai întunecate, cenușiu-bruniu închise).^{[8][21][17][18]}

Se confundă adesea cu pitulicea mică, dar pe lângă voce mai diferă prin picioarele de regulă roz-brunii sau brun-deschise (la pitulicea mică mai întunecate, negricioase sau cenușiu-brunii); de obicei sprânceana este mai lungă și mai intens palidă, lorul și dunga de peste ochi mai întunecate, dând feței un colorit mai evident; regiunea auriculară cenușiu-măslinie, dar obișnuit destul de palidă sub ochi (la pitulicea mică este mai uniform întunecată și de aceea semilună oculară inferioară albă devine mai evidentă); ciocul este obișnuit ceva mai puternic, cu laturile și baza mai evident roz-gălbui (la pitulicea mică ciocul este mai subțire și mai întunecat, brun-închis sau negricios); are corpul puțin mai alungit, nu atât de îndesat și rotunjit ca la pitulicea mică; proiecția remigelor primare este mai lungă (adesea ¾ din lungimea remigelor terțiare; la pitulicea mică este între ½ și ⅔). Pitulicea mică are patru emarginații pe aripă (pe remigele primare 3-6), iar pitulicea fluierătoare numai trei (pe remigele primare 3-5).^{[8][21][17][18]}

Descrierea (Subspecia nominată)

Pitulicea fluierătoare este o pitulice zveltă, de talie mică, de aceeași dimensiune cu pițigoiul albastru (Parus caeruleus), cenușiu-verzuie deasupra și alb-gălbuie dedesubt, cu aripile destul de lungi și ascuțite, proiecția lungă a remigelor primare, ciocul destul de lung și ascuțit, sprânceana destul de evidentă de culoare alb-gălbuie sau gălbuie și picioarele subțiri de obicei brun-deschise. Are o lungime de 11-12,5 cm și o greutate de 6,3-14,6 g. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj, însă după "zona de clocit" este posibilă delimitarea lor.^[16][17][18] Masculii sunt în general mai mari și au aripile mai lungi decât femele.^[23]

Adultul în penajul nupțial (subspecia nominată Phylloscopus trochilus trochilus) are părțile superioare, inclusiv creștetul, cenușiu-verzui sau verzi-brunii (sau verzi-măslinii, brun-măslinii) cu o nuanța cenușii, dar târtița are uneori o nuanță mai deschisă și mai verde-strălucitoare. Nuanța verzuie de pe părțile superioare este mai evidentă la păsările din vestul Europei, cele din nordul Fenoscandiei sunt adesea mai brun-cenușii.^{[4][8][21][16][17][18]}

Sprânceana este distinctă de culoare alb-gălbuie sau gălbuie, partea anterioară a sprâncenei este bine conturată, devenind mai neclară și de obicei mai albă posterior (în spatele ochiului). Sprânceana este îngustă și destul de lungă și se întinde de la baza ciocului până deasupra regiunii auriculare. Lorul (frâul) și dunga de peste ochi (dunga oculară) sunt înguste, de aceeași lungime cu sprânceana, și au o culoare închisă brun-măslinie sau verde-cenușie. Obrazul și regiunea auriculară sunt brun-închise sau cenușiu-măslinii, cu o nuanță gălbuie mai ales sub ochi.^{[4][8][21][16][17][18]}

Părțile inferioare sunt în cea mai mare parte alb-gălbui în penajul proaspăt. Abdomenul este albicios, uneori cu câteva striații galbene. Gâtlejul (gușa) și pieptul albicioase, nuanțate sau striate cu galben-lămâi, bărbia este de obicei mai albă. Laturile pieptului și flancurile albicioase, cu o nuanță brun-gălbuie sau ocru-deschisă. Tectricele subcodale alb-gălbui.^{[4][8][21][16][17][18]}

Aripile sunt destul de lungi și ascuțite și coadă destul de lungă cu vârful pătrat, ușor bifurcat. Proiecția remigelor primare (= porțiunea remigelor primare care se extinde dincolo de vârful celei mai lungi remige terțiare) este destul de lungă, adesea reprezintă circa 3/4 sau este chiar egală cu lungimea remigelor terțiare. Aripile și coada sunt măsliniu-deschise sau verzi-brunii. Rectricele cozii și remigele aripilor, inclusiv remigele terțiare, remigelor secundare mediale și alula, au marginile laterale mai strălucitoare, dar neclare, de culoare deschisă galben-verzuie (măsliniu-gălbuie) sau brun-măslinie, cu o nuanță verzuie evidentă, iar remigele primare mijlocii și mediale sunt tivite pe vârfuri cu alb. Tectricele supraalare brune, tivite pe margini cu brun-măsliniu cu o nuanță verzuie. Tectricele subalare și axilare galben-deschise sau galben-sulfurii, adesea clar vizibile pe curbura aripii.^{[4][8][21][16][17][18]}

Ciocul este scurt, drept și mic. Mandibula superioară brun-cornie sau brun-închisă, cu marginile tăioase mai deschise, gălbui; mandibula inferioară gălbui-strălucitoare până la ocru-cărnie, baza mandibulei inferioare de culoare mai deschisă, gălbuie sau roz-gălbuie până la portocalie. Picioarele lungi de culoare variabilă, de obicei brun-deschise sau brun-gălbui, roz-brunii, brun-portocalii, gălbui-cărnii (gălbui-carniole), rareori mai întunecate sau mai cenușii: brun-închise, brun-cenușii-închise sau cenușiu-ardezii; tălpile sunt de culoare mai deschisă. Irisul brun-închis sau castaniu.^{[8][21][16][17][18]}

Culoarea penajului variază foarte mult în cadrul subspeciei nominate P. t. trochilus și există mulți indivizi la care pigmenții verzi și galbeni sunt absenți, așa încât părțile superioare sunt măsliniu-brunii, iar părțile inferioare albicioase, cu o ușoară nuanță ocru-gălbuie spălăcită pe piept și flancuri. În populațiile cu nuanțe strălucitoare și abundente, uzura penajului le slăbește astfel încât părțile superioare devin brune sau măslinii (mai puțin verzi) și părțile inferioare mai palide și mai spălăcite.^[17] Indivizi cu un colorit mai șters și mai cenușiu-bruniu, asemănători cu subspecia acredula, se întâlnesc rar în arealul subspeciei trochilus.^[18]

Vârsta

Există diferențe mici legate de vârstă numai în primul an calendaristic de viață.^[18]

Adultul în penajul nupțial proaspăt are părțile superioare brun-măsliniu-verzui, dar târtița este uneori puțin mai palidă. Partea anterioară a sprâncenei este bine conturată gălbuie sau galben-albicioasă, devenind mai neclară posterior. Lorul și dunga de peste ochi sunt brun-măslinii; obrajii și regiunile auriculare brun-închise, cu o nuanță gălbuie. Gâtlejul și pieptul albicioase, striate cu galben-lămâi, bărbia este de obicei mai albă; abdomenul albicios, uneori cu câteva striații galbene; flancurile albicioase, cu o nuanță ocru-deschisă; tectricele subcodale alb-gălbui. Rectricele cozii și remigele aripilor, inclusiv remigele terțiare și alula, au marginile laterale brun-măslinii, cu o nuanță verzuie evidentă, iar remigele primare mijlocii și mediale sunt tivite pe vârfuri cu alb.^[17]

Adultul în penajul nupțial uzat (aprilie-iunie) are părțile superioare brun-măsliniu-surii, fără vreo urmă de nuanță verzuie. Sprânceana este mai albă. Părțile inferioare albe, cu niște striații vagi gălbui numai pe piept și flancuri. Marginile rectricelor cozii măsliniu-verzui și marginile remigelor aripilor brun-măsliniu-deschise, uneori în mare măsură uzate; remigele terțiare, vârfurile remigelor primare și rectricele cozii uzate și erodate.^[17]

Adultul în penajul postnupțial proaspăt năpârlit (toamna) este asemănător cu adultul în penajul nupțial, dar părțile superioare au o ușoară nuanță mai verzuie deasupra. Marginile remigelor aripilor sunt mai verzui și mai evidente. Vârfurile rectricelor cozii sunt clare și rotunjite, au porțiunile centrale întunecate și lucioase și marginile și vârfurile înguste albicioasă. Culoarea de fond a părților inferioare este albicioasă sau alb-gălbuie deschisă cu striații galben-lămâi pe porțiunea inferioară a gâtlejului și pe piept, rareori puțin mai gălbuie peste tot. În penajul uzat părțile superioare sunt vădit mai brunii. Marginile verzui ale rectricelor cozii, remigelor aripilor și tectricelor supraalare sunt cu mult reduse, uneori uzate complet.^[17][18]

Juvenilul (toamna) este mai bruniu deasupra decât adultul, iar sprânceana este mai galbenă. Părțile inferioare sunt alb-spălăcite, cu o nuanță mult mai viu gălbuie, mai uniformă, mai puțin limitată la striații și mai extinsă decât la adult, în special pe gâtlej, piept și flancuri, cu excepția bărbiei și tectricelor subcodale mai albe, și a nuanței ocru (brun-gălbui) pe laturile pieptului, abdomenul este întrucâtva mai gălbui. Textura penajului este laxă și pufoasă. Penajul este mai mult sau mai puțin proaspăt, dar la mulți apar primele semne de erodare a vârfurilor remigelor primare și rectricelor, acestea din urmă sunt adesea uzate subtil la vârfuri și au marginile de obicei mai puțin contrastante decât adultul.^[16][17][18]

Imaturul în prima iarnă după năpârlirea post-juvenilă a tectricelor corpului are o înfățișare foarte asemănătoare cu cea a adultului, dar sprânceana, obrajii și regiunile auriculare sunt mai clar nuanțate cu galben, și părțile inferioare sunt mai gălbui decât albe, mai ales pe abdomen. Uneori au o slabă nuanța ocru (brun-gălbuie) pe laturile pieptului.^[17][18]

Date biometrice

Lungimea totală 11-12,5 cm. Lungimea aripii ♂ 64-71 mm (în medie 68,5), ♀ 61-68 mm (în medie 63,9). Lungimea cozii ♂ 45-54,5 mm (în medie 50,7), ♀ 44-51 mm (în medie 47,5). Lungimea cozii/Lungimea aripii (în procente) este în medie 74,1. Lungimea ciocului 10,6-13,0 mm (în medie 11,8). Lungimea tarsului 18,3-20,4 mm (în medie 19,2).^[18]

Formula alară: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 3-6 mm și este mai mică decât a 2-a remige primară cu 31-35 mm la masculi, și cu 27-30,5 mm la femele. A 2-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 3,5-7 mm și egală cu a 5/6-a remige primară (88%) sau egală cu a 6-a (8%), sau egală cu a 6/7-a (3%; numai la femele) sau egală cu a 5-a (1%). Remigele primare 3-4 sunt aproximativ egale și cele mai lungi și formează vârful aripii. A 5-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 1-3 mm. A 6-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 5-8 mm. A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 8-12 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 14-18,5 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 15-19,5 mm. Pe steagul extern al remigelor primare 3-5 există emarginații (și numai extrem de rar o urmă de emarginație distală și pe a 6-a remige primară la unele femele).^[18][25][26]

Variația geografică

Sunt recunoscute trei subspecii, legate prin zone largi de intergradație, și de aceea pentru multe păsări este dificil de stabilit o zonă anumită.^[18]

Variația geografică este într-o oarecare măsură clinală. Păsările devin mai cenușii, mai puțin verzi și galbene, și subtil mai mari, într-o variație clinală de la sud-vest spre est.^[18] Subspecia acredula în vestul arealului este mai asemănătoare cu subspecia nominată, devenind mai cenușie și apoi mai brunie spre est.^[16] La capătul estic al arealului (subspecia yakutensis) părțile superioare devin brun-cenușii cu numai o urmă de verde-măsliniu pe târtiță și marginile penelor aripii și cozii; părțile inferioare sunt de culoare albă spălăcită, pătate cu cenușiu pe piept și flancuri.^[17]

Phylloscopus trochilus trochilus

Phylloscopus trochilus trochilus (sin. fitis) - subspecia nominată - cuibărește în vestul Europei la nord până în sudul Suediei, la est până în sudul Poloniei și nordul României. Iernează în vestul și vest-centrul Africii în savanele subsahariene, în principal din sudul Senegalui până în Camerun. A fost descrisă mai sus (vezi descrierea, subspecia nominată). Trece treptat din punct de vedere morfologic în subspecia acredula în sudul Suediei, nordul Poloniei și nordul Ucrainei, iar multe păsări sunt imposibil de atribuit vreunei subspecii, aceste dificultăți fiind chiar mai mari pentru păsările în pasaj sau care iernează. De obicei este un pic mai brun-măslinie strălucitoare sau cu o nuanță verzuie, mai puțin cenușie, pe părțile superioare, și are ceva mai mult galben pe părțile inferioare și pe sprânceană decât subspecia acredula, dar multe sunt foarte asemănătoare sau la fel.^[18]

Phylloscopus trochilus acredula

Phylloscopus trochilus acredula (sin. eversmanni) - cuibărește în Norvegia, nordul Suediei, Statele Baltice, estul Europei, Rusia, Siberia la est până la Enisei; iernează în centrul, estul și sudul Africii din Camerun până în sudul Keniei și la sud până în Africa de Sud.^[18]

Subspecia acredula este în general foarte asemănătoare cu subspecia nominată trochilus, dar este mai cenușie, mai puțin verzuie sau brun-măslinie deasupra, și de obicei mai albă și mai puțin galbenă de dedesubt, devenind predominant mai brun-cenușie spre est, iar în estul extrem al arealului are părțile superioare brunii, fără verde-măsliniu, și părțile inferioare albicioase.^[16][17][18]

Părțile inferioare sunt mai albe, cu puține striații galbene (uneori cu câteva striații numai pe piept și gâtlej), dar în schimb cu striații brun-deschise.^[17] Pieptul, tectricele subcodale, sprânceana, laturile gâtului și regiunea auriculară au întotdeauna o nuanță galbenă (dar unele au numai o ușoară nuanță galbenă).^[18]

Subspecia acredula este o subspecie extrem de variabilă, variind de la păsări verzi-măsliniu deschise (tipice), foarte asemănători cu subspecie trochilus, până la păsări mai cenușiu-brunii deasupra și albe de dedesubt, fără nuanțe verzi sau galbene, dar aceste variații sunt doar într-o anumită măsură apropiate geografic. Indivizii care au această gamă de culori pot fi întâlniți unul lângă altul în partea de nord a arealului.^[17][18] Cele mai multe păsări din estul Siberiei (bazinul Eniseiului), dar și păsările aberante cu un penaj neobișnuit din vest până în Laponia, sunt destul de cenușii și spălăcite, aproape fără vreo nuanță verzuie și gălbuie, și aceste păsări siberiene reprezintă forme de intergradare cu subspecia yakutensis.^[18]

În penajul uzat, părțile superioare sunt mai brunii și părțile inferioare mai albe. În aceste circumstanțe subspecia acredula este imposibil de distins de subspecia nominată trochilus. Lungimea aripii la subspecia acredula este în medie mai mare decât la subspecia nominată.^[17]

Date biometrice. Lungimea aripii la ♂ 67-74 mm (în medie 70,0), la ♀ 63-68 mm (în medie 66,0). Lungimea cozii la ♂ 48-56 mm (în medie 55,1), la ♀ 46-53 mm (în medie 48,4). Lungimea cozii/Lungimea aripii (în procente) este în medie 74,3. Lungimea ciocului 11,1-12,7 mm (în medie 12,0). Lungimea tarsului 17,5-20,9 mm (în medie 19,4). Formula alară: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 1-7 mm, și este mai mică decât a 2-a remige primară cu 30,5-37 mm la masculi și cu 27,5-32 mm la femele. A 2-a remige primară este egală cu a 5/6-a remige primară (93%), sau egală cu a 6-a (5%) sau egală cu a 6/7-a (1%). A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 7-13,5 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 15-19,5 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 16-20,5 mm.^[18]

Dionisie Linția scrie următoarele despre caracterele acestei subspeciei: "Despre forma aceasta scrie E. Hartert, l. c., p. 509, următoarele: O formă greu de distins și puțin cunoscută, a cărei arie de răspândire cere studii mai departe. Stă extraordinar de aproape de P. trochilus trochilus, dar nu se poate nega că exemplarele estice, aproape în general, se deosebesc prin aripa mai lungă (♂ cam 68—72,1, ♀ cam 64—66 mm), iar primăvara și vara prin culoarea mai surie, mai puțin verzuie. Toamna, deosebirea de culoare pare mai puțin accentuată. Prima remige este de cele mai multe ori mai lungă ori mai lată decât la Phyll. troch. troch. și măsoară deseori 18—18,5 mm. Remigea a doua este deseori mai lungă decât la exemplarele din Europa de Vest, dar rămâne între a cincea și a șasea. În cazuri excepționale, ea este mult scurtată și atunci nu e mai lungă, ori poate chiar mai scurtă, decât a șasea. Coada, cam 53—60,5 mm. Tot Hartert, în vol. supliment, p. 242, o caracterizează în felul următor: Phylloscopus trochilus eversmanni (Bp.) este forma cea mai ușor de recunoscut din acest gen. Ea este cea mai deschisă; pe partea superioară sură; numai pe târtiță se poate observa, de multe ori, o nuanță verzuie. Aripa la ♂♂ 68—72, numai excepțional până la 74 mm."^[9]

Phylloscopus trochilus yakutensis

Phylloscopus trochilus yakutensis – cuibărește în centrul și estul Siberiei: bazinul Lenei, Iakutia, Anadîr, migrează rar prin Orientul Mijlociu, iernează în estul și sudul Africii.^[18]

Este o subspecie relativ ușor de deosebit care poate fi confundată cu populațiile estice mai deschise la culoare ale subspeciei acredula, este mai cenușie și mai brunie deasupra și mai albă pe părțile inferioare decât subspecia nominată. Subspecia yakutensis are sprânceana albicioasă mai pronunțată decât cea nominată, părțile superioare sunt în întregime brun-cenușii nestrălucitoare (cu excepția târtiței, tectricelor supracaudale și a marginilor remigelor aripilor și rectricelor cozii care sunt verzi-măslinii), părțile inferioare sunt spălăcite de culoare albă, striate sau pătate cu cenușiu pe piept și flancuri, tectricele subalare galbene. În penajul uzat părțile superioare devin cenușii, cu urme măslinii numai pe târtiță.^[16][17]

Este un pic mai mare și de obicei mai spălăcită decât subspecia foarte cenușie acredula, dar diferențele sunt mici, iar cele două subspeciei sunt legate printr-o zonă de intergradație. Diferă de subspecia acredula tipică prin următoarele:^[18]

• nu are galben pe piept, care este în schimb striat sau pătat neclar cu cenușiu-bruniu (puține au pete vagi galben-lămâi în penajul proaspăt, dar păsările cuibăritoare în penajul uzat nu au galben; subspecia acredula are întotdeauna striații galbene, uneori vagi, chiar și atunci când cuibăresc);
• tectricele subcodale sunt albe (puține au o nuanță galbenă slabă, dar aceasta nu este tipică, subspecia acredula are întotdeauna o nuanță galben-lămâi deschisă);
• părțile superioare sunt spălăcite, cenușiu-brunii, cu o nuanță măslinie slabă pe partea anterioară a creștetului, pe partea inferioară a spatelui și pe remigele scapulare, și adesea cu o nuanță verde destul de evidentă pe târtiță (care este mai palidă decât restul părților superioare) și pe marginile celor mai multe pene ale aripii și cozii (porțiunea posterioară a creștetului până la manta are în general foarte puțin verde sau verdele lipsește);
• părțile laterale ale gâtului și regiunile auriculare sunt brun-cenușii, fără verde-gălbui.
• sprânceana este variabilă, fie în întregime alb-murdară, sau gălbuie numai pe partea anterioară (în fața ochiului).

Deoarece indivizii subspeciei yakutensis în timpul migrației au un penaj destul de proaspăt, cu mai multe urme de galben și verde, comparativ cu indivizii la care penajul este uzat, aceștia sunt dificil de deosebit de indivizii cu penaj spălăcit și cenușiu ai subspeciei acredula, iar identificarea lor trebuie încercată numai la indivizii cei mai tipici. Păsările care sunt destul de cenușii, și care au tectricele subcodale în întregime albe, dar care nu au pete sau striații vagi cenușii pe piept nu trebuie etichetate ca yakutensis, deoarece astfel de păsări se întâlnesc rar în întreg arealul subspeciei acredula.^[18]

Date biometrice. Lungimea aripii la ♂ 69-74 mm (în medie 71,7), la ♀ 64-70 mm (în medie 66,4). Lungimea cozii la ♂ 49-56,5 mm (în medie 52,9), la ♀ 47-53 mm (în medie 49,7). Lungimea ciocului 10,8-12,6 mm (în medie 11,7). Formula alară: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 1,5-5 mm și este mai mică decât a 2-a remige primară cu 22,5-36 mm. A 2-a remige primară este egală cu a 5/6-a remige primară (frecvent) sau egală cu a 6-a sau cu a 6/7-a (rar), uneori egală cu a 5-a sau a 4/5-a. A 6-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 2-9 mm. A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 6,5-12,5 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 13,5-18 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 16-20 mm.^[18]

Specii asemănătoare

Majoritatea speciilor din genul Phylloscopus sunt foarte asemănătoare și necesită o examinare minuțioasă și atentă pentru a fi identificate în mod sigur. Vocea este în general foarte utilă în identificarea lor, chiar și pentru păsările aflate în migrație.^[18]

În Europa pitulicea fluierătoare este confundată cel mai des cu pitulice mică (Phylloscopus collybita, subspeciile collybita și abietinus) care are coloritul penajului aproape identic și la care variațiile clinale ale culorii sunt la fel de complexe. Din acest motiv, structura ar trebui să joace întotdeauna un rol esențial în distingerea acestor două specii, în special atunci când avem de-a face cu populațiile estice "brune și albe".^[17]

Pitulicea fluierătoare este un pic mai mare și are de obicei penele mai puțin zbârlite, corpul puțin mai alungit, nu atât de îndesat și rotunjit, și partea posterioară a corpului destul de zveltă. Pitulicea mică este de obicei puțin mai mică și are o înfățișare mai îndesată, mai puțin alungită, cu capul mai mic sau mai rotunjit și gâtul mai puțin vizibil decât pitulicea fluierătoare, însă unii indivizi ai subspeciei abietinus pot fi la fel de mari și zvelți. Când stă ghemuită, aspectul mai rotunjit al pitulicii mici se datorează în parte aripilor sale relativ scurte și rotunjite, proiecția remigelor primare (lungimea remigelor primare vizibile) din aripa nedesfăcută reprezentând de la o jumătate până la două treimi din lungimea remigelor terțiare. La pitulicea fluierătoare aripa este mai lungă și mai ascuțită, proiecția remigelor primare este mai lungă, reprezentând trei pătrimi din lungimea remigelor terțiare. Mai greu de văzut pe teren sunt emarginațiile de pe steagul extern al remigelor primare pe aripa nedesfăcută; pitulicea mică are patru emarginații, iar pitulicea fluierătoare numai trei.^[17][18] În mână, formulele alare diferă: pitulicea fluierătoare are a 2-a remige primară mai lungă decât a 7-a, a 6-a remige primară fără emarginație pe steagul extern; pitulicea mică are a 2-a remige primară egală sau mai scurtă decât a 7-a, a 6-a remige primară întotdeauna are o emarginație evidentă și destul de adâncă pe steagul extern.^[23]

Culoarea părților golașe (ciocul, picioarele) poate fi de asemenea utilă în identificarea acestor specii, însă trebuie de avut în vedere faptul că există excepții de la regulă, de exemplu există variații considerabile a culorii picioarelor la aceste două specii. Ciocul la pitulicea fluierătoare este obișnuit ceva mai puternic, cu laturile și baza ciocului mai palide, gălbui sau roz-gălbui; pitulicea mică are de obicei ciocul mai subțire și mai întunecat, brun-închis sau negricios. De obicei, pitulicea mică are picioarele mai întunecate, negricioase sau cenușiu-bruniu închise, față de picioarele brun-gălbui (brun-deschise) sau brun-rozacee (roz-brunii, brun-portocalii) ale pitulicii fluierătoare, dar există coincidențe parțiale mici atunci când sunt luate în considerare toate variațiile. De altfel, variantele cu picioare palide sunt mai frecvente la pitulicea mică decât cele cu picioare întunecate la pitulicea fluierătoare.^[17][18]

Este imposibil de ales vreo trăsătură distinctivă a penajului, însă coloritul feței pot ajuta identificare. Pitulicea mică este în medie nițel mai închisă la culoare și are un aspect mai puțin clar, cu o nuanță mai cenușiu-brunie, dar unii indivizi sunt foarte asemănători cu pitulicea fluierătoare. Pitulicea fluierătoare are o expresie facială mai ascuțită (mai bine definită), cu sprânceana mai lungă, mai intens palidă și mai bine conturată, dunga de peste ochi (dunga oculară) și lorul de obicei mai accentuate și mai întunecate, dând feței un colorit mai evident, dar inelul ocular este slab dezvoltat. Pitulice mică are coloritul feței mai slab, dar inelul ocular este bine dezvoltat. La pitulicea mică obrazul mai întunecat pune în evidență mai bine pleoapa inferioară albicioasă, în timp ce la pitulicea fluierătoare obrazul este mai palid și de aceea inelul ocular palid nu este atât de scos în evidență. La pitulicea fluierătoare regiunea auriculară este cenușiu-măslinie, dar obișnuit destul de palidă sub ochi, la pitulicea mică este mai uniform întunecată și de aceea semilună oculară inferioară albă devine mai evidentă. Pitulicea fluierătoare (subspecia nominată trochilus) are oglinda alară verde mai evidentă pe remigele terțiare și secundare, în timp ce la pitulicea mică aceasta este fără ornamentații și uniform colorată. Penele mari a alulei, cu toate că sunt de culoare închisă, sunt mai palide și mai puțin contrastante decât penele aproape negre ale alulei pitulicii mici.^[17][18]

Primăvara, diferențele generale ale penajului sunt foarte subtile. Pitulicea fluierătoare este mai palidă decât în restul anului. Totuși, părțile superioare sunt brun-măslinii cu o nuanță verde, iar sprânceana, gâtlejul și partea superioară a pieptului sunt galben-lămâi. Pitulicea mică este mai întunecată, mai brun-măslinie deasupra și galben-măslinie de dedesubt. Începând cu sfârșitul verii (după năpârlire), identificarea devine relativ ușoară. La pitulicea fluierătoare penajul proaspăt de toamnă al adultului și al imaturului în prima iarnă este în mod evident verde deasupra, sprânceana și părțile inferioare galbene (însă adulții au abdomenul alb). Pitulicea mică este mult mai puțin galbenă, mai degrabă are o culoare spălăcită prin comparație, fiind măslinie deasupra și albă de dedesubt cu o nuanță ocru.^[17]

Există puține diferențe în comportamentul acestor două specii. Comportamentul pitulicii fluierătoare este calm în comparație cu mișcările mai agitate ale pitulicii mici. Pitulicea mică are obiceiul de a-și mișca repetat în jos coada nedesfăcută atunci când se hrănește și se mișcă prin coroana unui copac; pitulicea fluierătoare de obicei nu face așa ceva, și ține coada nemișcată atunci când se hrănește, numai când își schimbă creangă coboară coada neregulat, fără a o mișca repetat în jos și a o flutura în sus și în jos așa cum face adesea pitulice mică când se hrănește. Pitulicea fluierătoare își coboară coada mai puțin mecanic decât pitulicea mică și mai des își flutură rapid atât coada, cât și aripile, coada fiind adesea ușor desfăcută (nu atât de strânsă ca la pitulicea mică), și cu toate că își mișcă rar coada în jos, adesea o mișcă și ușor într-o parte. Pitulicea fluierătoare are un zbor destul de energic și iute, puțin mai săltat, asemănător cu zborul muscarilor (Muscicapidae) comparativ cu zborul mai slab al pitulicii mici care este mai asemănător cu cel al pițigoilor (Paridae).^[17][18][23]

Pitulicile fluierătoare cu penaj neobișnuit au târtița ușor contrastantă, întrucâtva mai strălucitoare verde-gălbuie, și aceasta poate să ducă la o confuzie cu pitulicea de munte orientală (Phylloscopus orientalis) sau pitulice de munte occidentală (Phylloscopus bonelli). Pitulicea de munte occidentală și pitulicea de munte orientală au trăsăturile faciale mai inexpresive decât pitulicea fluierătoare, sprânceana mai scurtă, mai slab conturată, dunga de peste ochi și regiunea auriculară mai palide, iar ochiul întunecat se evidențiază pe o astfel de față inexpresivă. Coloritul facial este mai șters, dar, spre deosebire de pitulicea fluierătoare, inelul ocular palid este nefragmentat. Culoarea capului și a mantalei este în general mai brun-deschisă sau mai cenușie. Târtița și tectricele supracaudale sunt verzi-gălbui sau galben-măslinii strălucitoare cu o nuanță ocru în penajul proaspăt, mai slab conturată în penajul uzat al adulților și juvenililor. Marginile rectricelor cozii și remigelor aripilor sunt aproape verzi-gălbui strălucitoare cu o nuanță ocru. Marginile gălbui de pe tectricele alare, remigele secundare și primare sunt distinctive și de obicei formează o oglindă alară gălbuie bine conturată, asemănătoare cu cea a pitulicii sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix). Aceste două pitulici de munte, ca și pitulicea sfârâitoare, au remigele terțiare cu margini palide contrastante. ^[17][18] Părțile inferioare alb-mătăsoase ale pitulicii de munte occidentale și orientale sunt rareori întâlnite la pitulicea fluierătoare. Subspecia estică yakutensis a pitulicii fluierătoare este mai cenușie pe părțile superioare decât subspecia nominată și are o pată destul de măsliniu-deschisă pe târtiță care poate duce la o confuzie cu pitulicea de munte orientală. Însă la yakutensis oglinda alară este redusă, iar părțile inferioare albicioase sunt suflate cu brun-cenușiu deschis pe piept și pe flancuri.^[17]

Unele specii de pitulici împărtășesc cu pitulicea fluierătoare dimensiunile destul de mici, înfățișarea zveltă eliptică și culorile destul de subtile ale penajului și, în unele perioade ale anului, aceste specii pot fi uneori confundate cu pitulicea fluierătoare. În particular două specii pot duce la această confuzie, pitulicea arctică (Phylloscopus borealis) și pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides). Ambele specii sunt, în mod normal, ușor de deosebit de pitulicea fluierătoare prin prezența unei dungi palide pe aripă și coloritul mai accentuat al capului. Cu toate acestea, în penajul foarte uzat, la ambele specii poate lipsi dunga de pe aripă și coloritul penajului poate fi asemănător cu coloritul unor indivizi ai pitulicii fluierătoare. Pitulicea arctică este mai mare și are o înfățișare mai voluminoasă, cu capul mare și ciocul robust, destul de lat la bază. Sprânceana este mai albă și mai lungă și contrastează destul de mult cu dunga oculară (dunga de peste ochi) negricioasă și obraji și regiunile auriculare foarte pătate. Pitulicea verzuie este puțin mai mică decât pitulicea fluierătoare și nu are corpul voluminos al ei, este mult mai asemănătoare după înfățișare cu pitulicea mică și poate avea o coadă destul de scurtă. Capul are o culoare intensă, cu sprânceana lungă, albă sau alb-gălbuie, mai lată în spatele ochiului, spre deosebire de pitulicea fluierătoare, și are o dunga oculară întunecată. De asemenea, este de obicei mai activă și mai neastâmpărată decât pitulicea fluierătoare, fâlfâie mereu din aripi și din când în când își flutură coada coborând-o energic în jos. În penajul uzat adultul pitulicii verzui este brun-cenușiu și nu are o dunga palidă pe aripă, și poate fi întâlnit la sfârșitul verii sau la începutul toamnei. La pitulicea verzuie năpârlesc toamna numai tectricele corpului, ceea ce înseamnă că aripile și coada ei sunt decolorate și erodate; pitulicea fluierătoare năpârlește complet la sfârșitul verii, și ea se acoperă cu un penaj foarte proaspăt.^[17]

Pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix) poate fi confundată uneori cu pitulicea fluierătoare care are un colorit strălucitor toamnă. Cu toate acestea, pitulicea sfârâitoare diferă semnificativ prin mai multe feluri; părțile superioare verzi sunt mult mai strălucitoare, cu margini verzi-gălbui pe remigele negre care formează o oglindă alară clară pe aripi, remigele terțiare sunt mai contrastante cu marginile laterale mai palide (la pitulicea fluierătoare remigele terțiare sunt aproape uniform colorate). Coloritul capului este accentuat, cu sprânceana clar conturată galben-lămâi, dunga oculară este de culoare întunecată verde-închisă și regiunea auriculară galbenă. Părțile inferioare sunt alb-mătăsoase, cu excepția gâtlejului și părții superioare a pieptului care sunt galben-lămâi. Pitulicea sfârâitoare are dimensiuni similare cu pitulicea fluierătoare, dar are aripile mai lungi, mai ascuțite (proiecția remigelor primare mai lungă), făcând-o să pară că are coada scurtă.^[17][18]

Pitulicea iberică (Phylloscopus ibericus) este destul de asemănătoare cu pitulicea fluierătoare după penaj, la fel de clar verzuie și gălbuie, fiind însă puțin mai mică și mai îndesată. Pitulicea iberică adesea își mișcă în jos în mod repetat coada nedesfăcută, la fel ca pitulicea mică, spre deosebire de pitulicea fluierătoare, dar este util de luat în considerație și vocea lor. ^[18]

Frunzărița melodioasă (Hippolais polyglotta) este mai mare, cu față simplă, destul de monoton colorată (fără dungă oculară întunecată. iar sprânceana este slab dezvoltată). Ciocul este puternic și lat. Este mai puțin vioaie mișcându-se încet când se hrănește și zboară mai greoi dintr-un loc într-altul față de pitulicea fluierătoare.^[17]

Năpârlirea

Pitulicea fluierătoare este unică printre paseriformele europene, deoarece adulții trec prin două năpârliri complete pe an, una postnupțială la sfârșitul verii (iulie-august) în locurile de cuibărit și alta prenupțială la sfârșitul iernii în cartierele de iarnă. Prin urmare, adulții au aproape întotdeauna penajul proaspăt.^[18][19][28]

Năpârlirea postnupțială completă a adultului începe curând după perioada de reproducere sau în timpul hrănirii puilor care au părăsit cuibul, de la începutul lui iunie până la sfârșitul lui iulie, și este de obicei completă în august sau septembrie. În Rusia năpârlirea adulților începe în prima decadă - mijlocul lunii iulie și se termină la sfârșitul lui iulie - prima decadă al lui august. Un procent mic suspendă sau întrerup năpârlirea înainte de migrație. Adulții care s-au reținut cu a doua pontă năpârlesc în august și, posibil, la începutul lui septembrie, acești adulți migrează de obicei mai târziu.^[17][19]

Majoritatea păsărilor au o doua năpârlire completă prenupțială care are loc în cartierele de iarnă de la mijlocul lui decembrie până la începutul lui aprilie.^[17] Foarte puține păsări în timpul migrației de primăvară au remigele primare erodate și pot avea o înfățișare aberantă sau imaturii din al doilea an calendaristic au un penaj neobișnuit deoarece nu au năpârlit complet, dar aceasta se poate datora și obiceiurilor din cartierele de iarnă și necesită studii suplimentare. Păsările cu un penaj neobișnuit se întorc în locurile de cuibărit într-un penaj mai mult sau mai puțin proaspăt, remigele secundare mediale și/sau unele remige terțiare înlocuite recent indica faptul că năpârlirea s-a terminat nu de mult.^[18]

Juvenilii năpârlesc parțial reînnoindu-și tectricele capului și corpului și adesea tectricele supraalare mici și mijlocii, rareori remigele terțiare și rectricele centrale ale cozii, dar de obicei năpârlirea nu atinge remigele aripilor sau tectricele primare, și nici tectricele supraalare mari (cu excepția uneia sau a câtorva supraalare mari mediale la unii indivizi). Perioada năpârlirii juvenililor este foarte variabilă în funcție de eclozare, dar de obicei are loc în iulie-septembrie.^[17][18] În Rusia năpârlirea post-juvenilă parțială începe când juvenilii hoinăresc, juvenilii din prima pontă năpârlesc în iulie - august, iar cei din a doua pontă în august - septembrie.^[19]

Vocea

Strigătul de contact al pitulicii fluierătoare este un fluierat moale, dulceag, tânguitor, ascendent, disilabic, cu prima silabă accentuată, care poate fi redat printr-un "huu-iit" sau "hu-itt", "huu-itt" care variază puțin, asemănător cu strigătul codroșului de pădure (Phoenicurus phoenicurus), dar de obicei puțin mai slab și mai zbuciumat. Acesta diferă de strigătul monosilabic "huiit" mai rapid, mai ascuțit, mai înalt, și altfel accentuat al pitulicii mici (Phylloscopus collybita) în cea mai mare parte a Europei, fiind mai clar disilabic și având prima, nu ultima, silabă accentuată, dar unii indivizi au strigătul aproape identic cu cel al pitulicii mici, dar acest strigăt are o tonalitate mai joasă și este disilabic.^{[8][21][16][17][18]} Subspecia yakutensis emite un "heuit" mai ascuțit.^[16]

Când este agitată sau destul de alarmată pitulicea fluierătoare scoate de mai multe ori de pe teritoriul ocupat un strigăt pițigăiat, mai plat, care poate fi transcris printr-un "ciid… ciid… ciid...", sau un "ci-ci-ci", "tcirr" sau "cirrip" sec sau răgușit.^[16][18]

Strigătul de contact al femelei adresat masculului este un "siaeht", "tsi" sau "viit-viit-viit" domol. Strigătul cerșetor al puilor din cuib este un "siic" constant, chițăit și mai strident, care devine la puii care au părăsit cuibul un "dliiu" mai ascuțit; adultul clănțănește din cioc când hrănește puii mai mari din cuib.^[16]

Cântecul este unul dintre cele mai plăcute și melodioase și poate fi auzit oriunde unde există copaci sau tufe înalte, de la parcuri și grădini până la pădurile îndepărtate de pe pantele munților.^[18] Cântecul este un fluierat moale, frecvent repetat, cu o strofă fluierătoare melodioasă, plăcută și curgătoare de note distinctive, ușor descendente, începând de obicei cu o secvență de note slabe, joase, care se intensifică rapid în amploare și accent, terminându-se cu serii mai rapide de note slabe, dar mai distinct pronunțate, care descresc și se sting spre sfârșit, cu unele variații individuale și adesea cu o modificare ușoară a ritmului și a intensității la jumătatea strofei. Cântecul poate începe și cu un "si" sau "sit" domol, de tonalitate înaltă. Cântecul durează în medie circa 3-5 sec., dar poate fi reluat de până la opt ori pe minut, și poate fi redat printr-un "sisisi-vui-vui-vui-se-se svi-svi-svi-saie saie sesese-sesiivui" sau "sisisi-vui-vui-vui svi-svi-vi tuui tuui tuui si-si-sviii-su", "si-si-si-su-su-su-su-suit-suit-tu-tu-su it-suit-suiitiu", "sisisi-sui-sui-sui, sui-sui-sui tuui tuui tuui si-si-sviii-su".^{[8][21][16][17][18]}

Pitulicea fluierătoare se recunoaște ușor după vocea încântătoare și dulce, cu note modulate melodios. Este un cântăreț foarte viguros și neobosit când sosește în locurile de cuibărit, interpretând un nou cântec aproape la fiecare 12 secunde și umple pădurile cu o melodie plăcută.^[8][21][18]

Cântecul mixt al unor indivizi al acestei specii conține de obicei câteva fraze din cântecul pitulicii mici (Phylloscopus collybita), interpretate mai rapid decât în mod obișnuit, care preced cântecul obișnuit, și au o durată variabilă, și este adesea auzit în întreaga Europă.^[16]

Cântecul subspeciei yakutensis constă dintr-un "p'ti uii p'tiu uii-tiu" rostit ușor mai sacadat.^[16] Cântecul subspeciei acredula conține fraze mai meticuloase și mai frumoase, cu note interpretate mai rapid decât la subspecia nominată trochilus.^[17] Subcântecul constă din serii domoale, fără șir, de note murmurătoare și fluierătoare.^[16]

Pitulicea fluierătoare cântă din martie în locurile de cuibărit, cântă și în pasaj, dar și în cartierele de iarnă (de obicei până la o lună de la data sosirii).^[16] Cântecul pe vreme liniștită și senină poate fi auzit din prima zi de la sosire în ținuturile natale, cântă atât păsările locale cuibăritoare cât și cele în pasaj. În zilele reci, cu vânt, ambele sunt tăcute. Însă cântecele lor sunt diferite. De obicei, păsările din cârdurile aflate în pasaj caută hrana pe ramurile copacilor și tufărișurilor și din când în când ba una, ba alta, rămâne pe loc și emite în grabă un cântec scurt, uneori sărind peste o silabă, și continuă să-și caute mâncarea. Păsările locale cuibăritoare în limitele teritoriului ocupat cântă într-un ritm încetinit un cântec integral și mai răsunător. Pe de altă parte caracterul cântecului păsărilor locale cuibăritoare se schimbă cu timpul. La sosirea în locurile de cuibărit, cântecul lor este mai puternic, în el sunt auzite sunete laringiene speciale, cântecul răsună din diferite locuri ale teritoriului ocupat. În timpul copulației și construirii cuibului masculii încetează să cânte și din nou încep a cânta cu zel atunci când femela clocește ouăle, dar în acest timp cântă dintr-un anumit loc preferat. Masculul cântă cu zel în mai și iunie, apoi cântă mai rar și în multe locuri ale arealului încetează să cânte pe la 10-15 iulie. În august și septembrie, când vremea este bună, uneori se aude un cântec scurt.^[19]

Habitatul

Pitulicea fluierătoare cuibărește în diverse păduri de foioase și mixte de câmpii și de munte, dar mai ales în pădurile de foioase cu subarboret bogat, preferă pădurile în care obișnuit predomină mesteacănul (Betula), dar și desișurile de mesteacăn și salcia (Salix).^[16][19] Cuibărește în tufărișurile din tundra arctică, în taigaua rară, în locuri deschise cu copaci rari din pădurile bătrâne mixte și de foioase cu vegetație joasă și iarbă înaltă, în lăstărișuri și în luminișuri acoperite cu arbori, în pășuni cu tufărișuri, la marginea pădurilor de pe malul mlaștinilor, în pădurile din râpe și în pădurile riverane din văile râurilor, în grădinile mari părăginite, în livezi, parcuri mari, garduri vii, la marginea căilor feroviare și rutiere cu vegetație deasă și în pășuni aride cu tufe de graminee, iar la nord în pădurile strâmbe și tufărișuri pitice. Este obișnuită și în păduricile și crângurile cu subarboret des. În zonele centrale cuibărește în landele din zonele temperate, în luminișurile pădurilor, în zonele umede cu ariniș (Alnus) și sălciș; de asemenea, în vegetația secundară, în zonele îndepărtate de arbori acoperite cu tufărișuri și cu arbuști.^[16][17][19]

În munți cuibărește pe pantele acoperite cu păduri sau cu tufărișuri până la 1000 m, de-a lungul văilor și defileurilor montane, la lizieră arbustivă de la limita superioară a pădurii și în răzoarele păduroase dintre podgoriile din Carpați.^[16][17][19]

În pasaj se întâlnește aproape oriunde unde sunt prezenți arbori, tufe sau arbuști, fiind întâlnită și în grădini, podgorii, garduri vii, iar în zonele deschise în plantațiile forestiere din stepă, în sălcișurile și în tamarisca de pe malurilor apelor, în stufărișurile de pe malurilor iazurilor, lacurilor și râurilor de stepă.^[16][19]

În cartierele de iernare este foarte adaptabilă și se întâlnește în diferite ținuturi deschise cu arbori, tufișuri și iarbă și este frecventă în pădurile de acacii (Acacia), miombo (Brachystegia) și la marginile pădurilor riverane și pădurilor veșnic verzi xerofile, în savană, în grădini, în terenuri cultivate; în vestul Africii se întâlnește în zonele cu iarbă înaltă, mlaștini și mangrove; în tufărișurile de erica (Erica) până la 3500 m în Tanzania și Republica Democrată Congo.^[16][17][19]

Prezența în România și Republica Moldova

În România cuibărește subspecia Phylloscopus trochilus trochilus, iar în pasaj este întâlnită Phylloscopus trochilus acredula și Phylloscopus trochilus yakutensis.^[4]

Subspecia Phylloscopus trochilus trochilus cuibărește în România atât în regiunile înalte, cât și în pădurile mai joase din partea de nord a țării.^[10] Preferă zonele însorite de unde a fost exploatată pădurea și se află mult arboret și vegetație spontană perenă și, de asemenea, plantațiile și pădurile foarte tinere de conifere. A fost observată ca specie clocitoare în mod deosebit în Carpați, fiind însă considerată ca o specie mai rară. Beres I., de exemplu, o consideră pentru județul Maramureș ca specie mai rară ce a fost observată la Derești, Ocna Șugăului și în rezervația de la Borșa.^[3] În Munții Călimani, Kohl o citează din lunile iunie-august, fiind observată și auzindu-i-se și cântecul (21.VI; 19.VII) la lezărul Călimanului și sub vârful Rețitiș la o altitudine de 1700-1880 m. La 31 august sub vârful Rețitiș a colectat un exemplar.^[29]

Subspecia Phylloscopus trochilus acredula este întâlnită în România în timpul pasajului. Această subspecie a fost observată pentru prima dată de R. Drost pe Insula Șerpilor, la 6 Mai 1928, când a colectat un mascul (determinat de Stresemann) cu aripa de 69 mm, și a mai măsurat încă alți trei, cu aripa de 68, 70, 72 mm, pe care i-a considerat ca aparținând acestei specii.^[9] În timpul trecerilor de toamnă și de primăvară preferă locurile cu copaci rari, tufe, vegetație perenă mare, fiind frecventă ca specie de pasaj, în Dobrogea și mai ales pe coasta Mării Negre.^[3]

Subspecia Phylloscopus trochilus yakutensis este întâlnită foarte rar în România în timpul pasajului. Din toate subspeciile de pitulicea fluierătoare capturate în perioada 18 iulie - 11 noiembrie 2007 la stația de inelare de la Sfântu-Gheorghe al Centralei Ornitologice Române: subspecia nominată P. t. trochilus consituia majoritatea, subspecia nordică P. t. acredula reprezenta aproximativ 10% și subspecia siberiană de est P. t. yakutensis aproximativ 1% din păsările capturate.^[30] Un grup de tineri ornitologi de la "Nos Oiseaux" au inelat în perioada 2007-2008 la Sfântu-Gheorghe 706 de indivizi ai subspeciei P. t. trochilus, 30 de indivizi ai subspeciei P. t. acredula și 6 indivizi ai subspeciei P. t. yakutensis.^[31][32]

În Republica Moldova cuibărește subspecia Phylloscopus trochilus acredula. Populează habitatele silvice, fiind întâlnită în rariști, pâlcurile de tufărișuri de-a lungul văilor, pe lângă pâraiele și drumurile de pădure; preferă și lizierele pădurilor bogate în subarboret. Efectivul subspeciei în aceste habitate este de 4-8 perechi/100 ha. Pe alocuri se întâlnește și în sectoarele deschise cu pâlcuri izolate de arbori și tufari, în livezi, parcuri și grădini publice.^[11][12] Habitatele preferate de această subspecie sunt pădurile cu arbori de vârstă mijlocie și arbori bătrâni, și cu un subarboret bine dezvoltat. Este întâlnită în toate pădurile, dar preferă pădurile discontinui, insulare bogate în subarboret și vegetație ierboasă și Codrii. Peste tot este o pasăre obișnuită, dar densitatea ei este inferioară celorlalte specii de pitulici.^[33]

Comportamentul

Pitulicea fluierătoare poate fi întâlnită singură sau în perechi în sezonul de cuibărit, având tendința de a se aduna în cârduri toamnă și iarna; păsările imature se alătură toamna cârdurilor hoinare mixte formate de pițigoi și de alte specii de pitulici.^[17]

Această păsare nu este prea precaută, de care te poți apropia ușor, și poate fi ușor de urmărit. În timpul depunerii pontei și în primele zile a clocitului femela în caz de pericol se ascunde discret, dar când stă pe ouă își ia zborul aproape de sub picioarele omului.^[17][19]

Cea mai mare parte a timpului o petrece în căutarea insectelor prin frunziș; poate fi adesea văzută planând pentru a ciuguli prada de pe frunze. Pitulice fluierătoare este foarte vioaie, se mișcă rapid și cu dibăcie, dar nu agitat, printre ramuri, cu o alură orizontală evidentă, dar când își întinde gâtul pentru a ajunge la hrană corpul devine mai vertical. Obișnuit fâlfâie rapid din aripi când se mișcă prin frunziș. Își procură hrana de la nivelul solului până în coroanele copacilor. În căutarea hranei, sare de pe o ramură pe alta, sau se agață de ele, sau zboară prin aer urmărind insectele. Se mișcă prin salturi pe pământ sau merge încet prin vegetația de pe pământ.^[17][19] În timp ce pitulicea mică obișnuit își lasă în jos coada nedesfăcută când se hrănește și se mișcă prin coroana unui copac, pitulicea fluierătoare face asta mai rar, și mai des își flutură rapid atât coada, cât și aripile, coada fiind adesea ușor desfăcută (nu atât de strânsă ca la pitulicea mică), și cu toate că își mișcă coada în jos, adesea o mișcă și ușor într-o parte.^[18]

Pitulicea fluierătoare are un zbor ușor, rapid și drept sau ondulat, asemănător cu zborul muscarilor (Muscicapidae), în timpul cuibăritului zboară numai pe distanțe scurte; mai rar zboară de pe o creangă pe alta sau asemenea pițigoilor comparativ cu pitulicea mică.^[17][19]

Mascul la sosirea din cartierele de iarnă nu lasă alți masculi să intre în locul de cuibărit ales și la început chiar și pe femelă care sosește mai târziu, apoi se formează perechea care viețuiește în limitele teritoriului ocupat. Când cântă își ridică capul în sus și îl întoarce într-o parte. Din când în când masculul, ca un fluture, zboară dintr-un loc în altul aproape de sol, și uneori, așezându-se pe o ramură, începe să adopte posturi speciale. Își coboară capul, fâlfâie din aripi, uneori își întinde o aripă, apoi cealaltă, își întinde corpul în sus, își înfoaie penele și coboară aripile.^[19]

Hrana

Hrana este compusă din ouă, larve și adulți de diferite insecte mici, precum și păianjeni, iar toamna își completează hrana cu hrana vegetală (semințe și fructe mici).^{[3][10][11][12][16][34][35]}

Hrana include efemeroptere (Ephemeroptera), libelule zigoptere (Odonata), plecoptere (Plecoptera), hemiptere (Hemiptera), neuroptere (Neuroptera), mecoptere (Mecoptera), fluturi adulți și larvari (Lepidoptera), trihoptere (Trichoptera), muște (Diptera), albine mici (Hymenoptera), gândaci adulți și larvari (Coleoptera), opilionide (Opiliones), păianjeni (Araneae), furnici (Formicidae) și melci (Gastropoda). În timpul migrației se hrănește în stuf (Phragmites) cu țânțari (Culicidae) și trihoptere.^[16] Acolo unde afidele sunt abundente, ele pot deveni principala pradă a pitulicii fluierătoare, ceea ce arată eclectismul său în ceea ce privește alegerea alimentelor.^[36]

Hrana vegetală consumată include fructe și semințe de mur (Rubus fruticosus) și de zmeur (Rubus idaeus), fructe de soc (Sambucus) și coacăz (Ribes).^[16]

Puii din cuib sunt hrăniți în principal cu larve de muște, gândaci și hemiptere, dar și cu afide și melci mici.^[16]

Își caută hrana singur sau în grupuri mici. Hrana o culege mai ales în coroanele copacilor, dar și în etajele inferioare ale copacilor, în tufișuri și în vegetație joasă, ciugulind insectele și păianjenii de pe frunze, ramuri și tulpini; pe vreme rece sau ploioasă se poate hrăni și pe pământ. De asemenea, planează și se avântă iute de pe o creangă în zbor scurt dupa insectele care zboară pe alături.^[10][16][34]

În Republica Moldova la examinarea a conținutului a 31 de stomacuri ale pitulicii fluierătoare Averin și Ganea au găsit în principal doar insecte și numai într-un singur stomac rămășițe de mure. Dintre insecte pe primul loc erau gandacii (27,3%), printre care predominau gărgărițele, gândacii pocnitori (Elateridae) și gândacii metalici (Buprestidae). Apoi urmau dipterele (24,2%), în special muște, țânțari, etc. Lepidopterele, în principal omizile torcătoare (Tortricidae), reprezentau 18,8%. Hemipterele ocupau locul patru (13,6%). În plus față de insectele de mai sus, au fost găsite cicadelide (Cicadellidae), purici meliferi (Psyllidae), viespi parazite (Ichneumonidae), muște cu ferăstrău (Symphyta) etc. Numărul total al insectelor dăunătoare din compoziția hranei a acestei speciei atingea 77,5% din totalul rămășițelor animale.^[33]

În nouă stomacuri ale pitulicilor fluierătoare, capturate în pădurile din lunca râului Ural au fost găsiți 26 gândaci de frunze (Chrysomelidae), 20 larve de cicadelide (Cicadellidae), 2 omizi și 2 adulți de buhe (Noctuidae), 35 diptere mici, 3 himenoptere și o furnică.^[34]

Este o specie folositoare, reglează efectivul multor nevertebrate fitofage neaccesibile pentru alte păsări în păduri și parcuri.^[11]

Reproducerea

Pitulicea fluierătoare se reproduce în aprilie-iulie; în nord-vestul Siberiei în iunie-iulie.^[16]

Masculii sunt monogami, dar pot fi și poligami, un mascul putând forma pereche cu 2-3 femele.^[10][16] Pitulicea fluierătoare este o pasăre foarte fidelă locurilor de cuibărit.^[10] Masculii sosesc primii în ținuturile natale, și în funcție de starea vremii, încep să selecteze locurile de cuibărit imediat după sosire, sau după un timp scurt. Femelele care apar mai târziu nu sunt lăsate imediat în locurile de cuibărit și în unele cazuri perechile formate se stabilesc nu departe una de cealaltă.^[19]

Mărimea teritoriului ocupat de o pereche este variabilă și depinde de dimensiunea habitatului, de ex. variază de la 0,6 ha la 1,2 ha în mestecenii pitici din centrul Siberiei. Masculii poligami pot avea unul sau mai multe teritorii. Se întâlnesc de asemenea masculi singuratici, neîmperecheați. Masculii își apără teritoriile de cuibărit primare și secundare cu agresivitate, iar încăierările sunt frecvente, în special în zonele cu densitate mare a populației; disputele de la hotarele teritoriilor ocupate pot continua până la ieșirea puilor din ouă. Pitulicea fluierătoare este considerată mai agresivă în apărarea teritoriului de cuibărit decât pitulicea mică (Phylloscopus collybita) sau pitulice sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix).^[16] Formarea perechilor este inițiată de femelă care intră pe teritoriul masculului, după care masculul se apropie de ea bătând încet din aripile încordate, pe care le ține deasupra orizontalei, sau zboară planând cu aripile ridicate și scoate un strigăt de chemare ciripitor și dulceag; la aterizare, adoptă o poziție orizontală cu capul ținut înainte (sau îl mișca dintr-o parte în alta) și aripile coborâte, apoi se avântă spre femelă și o urmărește. Când urmărește femela masculul își răsfiră coada în evantai și bate tremurător din aripile parțial desfăcute și în același timp scoate un strigăt ciripitor.^[16]

Cuibul este construit de femelă, masculul o poate ajuta la colectarea materialului pentru cuib.^[16] Pitulicea fluierătoare își face cuibul pe pământ într-o mică adâncitură sau pe un loc neted sau pe o moviliță în apropiere de o buturugă, dar întotdeauna într-un spațiu iluminat din subarboret: la liziera pădurilor, la marginea unei poiene sau lângă o potecă, unde crengile arborilor sunt mult lăsate spre suprafața solului sau în zone cu multe tufe și plante perene înalte sau unde sunt muguri de mur și de zmeură, pe panta unei gropi sau unui șanț din pădure, sau pe panta unei râpi acoperită cu vegetație nu prea deasă. În tundră cuibul este amplasat într-un luminiș din sălciș. În toate cazurile cuibul este bine camuflat, fiind bine ascuns în iarbă uscată, și poate fi văzută numai gaura înnegrită de intrare printre frunze și mușchi.^[3][19] Cuibul este amplasat în vegetație deasă printre ierburi înalte din pădurile rare sub o tufar sau un copac sau în tufele de graminee, sau într-un copac până la 4,8 m de la pământ, într-o crăpătură sau într-o plantă cățărătoare.^[16]

Cuibul este sferic și are forma unui manșon sferic sau unui dom, cu o intrare laterală. Cuibul este format din cuibul propriu zis și din acoperișul de deasupra lui în formă de cupolă.^[3][10][19] Femela îl construiește din fire subțiri de ierburi uscate de graminee spontane, frunze, bețișoare, fibre vegetale, tulpinițe de mușchi, ace de conifere (pin etc.), bucăți de coajă, bucăți de lemn putred, rădăcinuțe, împletite destul de lax. Interiorul cuibului este căptușit cu fire fine de iarbă, rădăcinuțe subțiri, păr de animale, puf și diferite pene de păsări.^{[3][10][11][12][16][19]} Dimensiuni: diametrul cuibului 85-145 mm, înălțimea cuibului 48-125 mm, diametrul interiorului cuibului 43-67,5 mm, adâncimea interiorului cuibului 25-70 mm, diametrele găurii de intrare 30×65 mm. Construcția cuibului durează aproximativ 7 zile.^[19]

Femela depune de obicei o singură pontă pe an, dar a doua pontă nu este rară.^[16][19] Ponta constă din 4-8 (de obicei 5-6) ouă. Dacă depune și a doua pontă, numărul ouălor este mai mic. Ouăle sunt depuse la un interval de 24 de ore între ele.^[3][16] Ouăle sunt albe sau albe-gălbui, stropite neuniform cu pete și puncte cărămizii sau roșcate sau roșu-brunii cu o densitate variabilă pe suprafața lor. Uneori aceste pete și puncte formează o cunună în jurul capătului rotunjit al ouălui.^[5][10][19] Dimensiuni: (22 ouă) 15-18×11,5-13, în medie 16×12,2 mm. ^[19] Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 12-14 zile.^[16]

Puii din cuib, de tip nidicol, sunt hrăniți mai ales de femelă, masculul o poate ajuta. Puii părăsesc cuibul după 11-15 de zile de la eclozare; ei devin independenți după 12-16 zile de la părăsirea cuibului.^[12][16]

În România ponta este depusă la sfârșitul lunii aprilie - începutul lunii mai.^[5] În Republica Moldova Averin și Ganea au studiat trei cuiburi ale pitulicii fluierătoare. În pădurea Vîșcăuți din raionul Orhei ei au găsit o pontă cu 5 ouă la 1 iunie 1961; în pădurea de la Coșnița din raionul Dubăsari, un cuib cu 5 pui de 7-8 zile la 2 iunie 1957; în pădurea de la Olănești un cuib cu cinci pui golași de 1-2 zile la 31 mai 1958.^[33]

Succesul reproductiv este adesea bun; din 400 de ouă depuse de păsări în 68 de cuiburi timp de peste 12 ani în peninsula Iamal (nordul Rusiei), 71% au eclozat, 77% din puii eclozați au părăsit cuibul și succesul reproductiv a fost în medie 55%.^[16]

Pitulicea fluierătoare atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an.^[16] Longevitatea este în general de 1-4 ani, dar atinge în libertate longevitatea maximă de 11 ani și 8 luni, la Kaliningrad (Rusia), mortalitatea anuală a adulților este de 67%.^[10][16][36]

Deplasări sezoniere

Pitulicea fluierătoare este o pasăre migratoare. Toamna, aceste păsări migrează în masă spre sud pentru a ierna în sudul Africii și se reîntorc în Europa în aprilie și începutul lunii mai. Toate populațiile iernează în Africa la sud de Sahara, în număr mic în vestul și centrul Etiopiei, sud-estul Somaliei și la nord de Sahara în Algeria, Tunisia și Egipt.^[16][18][19]

Păsările care cuibăresc în Insulele Britanice, sudul Scandinaviei și estul Germaniei (subspecia nominată trochilus) se deplasează toamna la sud sau sud-vest prin sud-vestul Franței și centrul Iberiei spre nord-vestul Marocului; cele din nordul Scandinaviei și Finlanda (subspecia acredula) se deplasează spre sud sau sud-est prin estul Mediteranei, în timp ce cele din estul îndepărtat al arealului (subspeciile acredula și yakutensis) se deplasează spre vest și apoi spre sud prin vestul Siberiei (la vest de Marea Aral) și în număr mic la est de Marea Caspică; prin urmare păsările din estul extrem al arealului migrează pe o distanță de până la 12.000 km spre cartierele de iarnă. Ornitologii de la Universitatea Lund, Suedia, într-un studiu au constatat că subspecia Phylloscopus trochilus yakutensis având o greutate doar 10 grame și o lungime 11-12 centimetri realizează una dintre cele mai lungi migrații de peste 13.000 de kilometri în 93 - 118 zile din Siberia spre sud-estul Africii, cu extrem de putine popasuri, luând în considerare talia păsării, care este foarte mică, în comparație cu alte specii care migrează pe aceeași distanță.^[38] Pitulicea fluierătoare migrează în principal noaptea, acoperind cel puțin 100 km în 24 de ore; un exemplar inelat în Finlanda la mijlocul lui august a fost recuperat 47 de zile mai târziu în sudul Africii, parcurgând în medie 218 km pe zi; există unele dovezi că pasajul de primăvară al subspeciei acredula prin centrul Europei este mai rapid (140 km pe zi) decât cel al subspeciei nominate prin vestul Europei.^[16]

Cartierele precise de iarnă ale subspeciilor nu sunt bine stabilite, însă recuperarea păsărilor inelate arată că subspecia nominată trochilus iernează în principal în vestul Africii (din Senegal spre est până în Camerun) și un număr mai mic în centrul și sudul Africii. Subspecia acredula iernează în Camerun (un număr mic ajunge și în Liberia), vestul Republicii Democrate Congo (dar aici este mai numeroasă subspecia nominată) și estul și sudul Africii (subspecia acredula este mai numeroasă decât subspecia nominată în Angola). Subspecia yakutensis se deplasează prin Iordania în estul Africii (spre vest până în sud-vestul Republicii Democrate Congo), dar majoritatea iernează mai departe spre sud, din Zambia spre sud până în Namibia și estul Africii de Sud (în KwaZulu-Natal).^[16]

Pitulicea fluierătoare părăsește locurile de cuibărit la sfârșitul lui august sau la începutul lui septembrie, cu perioada de vârf a pasajului prin centrul Europei pe la 10 septembrie; ultimele păsări pleacă din regiunea Moscovei pe la mijlocul lui octombrie, din Enisei (centrul Siberiei) și regiunea Tomsk (vestul Siberiei) pe la sfârșitul lui septembrie; subspecia yakutensis este prezentă la începutul lui septembrie în regiunea Anadîr. Păsările care cuibăresc în Marea Britanie se deplasează inițial spre sud în etape scurte, dar păsările din Scandinavia ajung probabil în sud-vestul Europei în zboruri mai lungi; poposesc în centrul Iberiei și în alte zone din jurul Mediteranei unde se hrănesc și acumulează grăsimi pentru zborul neîntrerupt spre sudul Saharei, de asemenea se hrănesc regulat în oazele din Algeria. Trec în pasaj peste Marea Mediterană de la jumătatea lui august până la jumătatea lui octombrie, sosesc în regiunea Sahel din Mali la jumătatea lui august, și se deplasează mai târziu mai departe spre sud, de ex. în Ghana la mijlocul lui septembrie și din Camerun spre Gabon în octombrie, dar nu mai devreme de începutul lui noiembrie în Sierra Leone. Pasajul prin vestul Kazahstanului are loc până la sfârșitul lui octombrie și în jurul Mării Negre spre Bosfor de la mijlocul lui septembrie până la începutul lui octombrie. În Egipt sunt recuperați în număr mare indivizii inelați în nordul Europei (din Danemarca până în Rusia Europeană). Trec în pasaj prin Arabia de la sfârșitul lui august până la începutul lui noiembrie și sosesc în estul Africii (la sud de Somalia, unde probabil sunt absente toamna) la jumătatea lui septembrie, dar mai ales din octombrie până la începutul lui decembrie. Sunt prezente în estul Republicii Democrate Congo de la mijlocul lui septembrie, în Zambia și Zimbabwe de la sfârșitul lui septembrie (sosesc mai ales la sfârșitul lui octombrie), și în Angola și Africa de Sud de la mijlocul lui octombrie.^[16]

Migrația de primăvară spre locurile de cuibărit începe la sfârșitul lunii februarie și în martie în sudul și vestul Africii, cu o intensitate maximă în Zambia și Zimbabwe la sfârșitul lui martie, puțini rămân până la sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai; un pasaj mic al subspeciei yakutensis are loc în nordul Zambiei la mijlocul lunii februarie. Trec în pasaj prin estul Africii de la jumătatea lui martie, cu o intensitate maximă în prima jumătate a lui aprilie, dar uneori sunt numeroase în Somalia până la mijlocul lui mai. Toate pleacă din Sierra Leone până la sfârșitul lui martie, din Ghana până la începutul lui aprilie, majoritatea pleacă din Mali la începutul lui mai (dar unele sunt prezente pe tot parcursul anului în zona inundabilă a fluviului Niger). Trec în pasaj peste Marea Mediterană și în Europa Centrală de la la mijlocul lui martie până la sfârșitul lui mai, sosesc în sudul Marii Britanii de la sfârșitul lui martie până la începutul lui mai, majoritatea sosesc în sudul Suediei și la est până în regiunea Moscovei în a doua jumătate a lui aprilie, iar mai departe spre nord în partea europeană a Rusiei și la est până în Siberia Centrală majoritatea ajung de la mijlocul lui mai până la jumătatea lui iunie. Trec în pasaj prin statele Golfului Persic spre nord către Iran și Kazahstan de la începutul lui aprilie până la jumătatea lui mai. Primele păsări sosesc în nordul regiunii caspice și vestul Siberiei la sfârșitul lui aprilie și ajung în Peninsula Iamal și în regiunea Anadîrului (subspecia yakutensis) în ultima săptămâna a lui mai și prima săptămână a lui iunie.^[16]

Apariții accidentale au fost înregistrate la vest în Insulele Capului Verde, Insula Madeira și Insulele Canare, la nord în Insula Urșilor, Groenlanda, Islanda și Spitsbergen, la est în Pakistan, Coreea, Japonia și Filipine și SUA (Insula Saint Lawrence, Alaska). Pitulicea fluierătoare a fost văzută și în sudul Indiei și există două exemplare muzeale colectate în Pakistan și Nepal.^[16]

România și Republica Moldova

În România pitulicea fluierătoare (subspecia trochilus) este o specie migratoare, oaspete de vară. Se întoarce din cartierele de iernare de obicei, la sfârșitul lunii martie - începutul lunii aprilie. Părăsește zonele de cuibărit din România în cursul lunii septembrie, rareori începutul lunii octombrie, fiind frecventă ca specie de pasaj, în Dobrogea și mai ales pe coasta Mării Negre.^[3]

După Dombrowski pasajul de primăvară al subspeciei trochilus începe de regulă la mijlocul lui martie și durează până la începutul lui aprilie; pasajul de toamnă ține dela mijlocul lui august până la finele lui octombrie și ajunge punctul culminant la mijlocul lui Septembrie.^[9] Dombrowski remarcă că "Până acum nu am putut dovedi Pitulicea verde fluierătoare ca pasăre clocitoare, deși unele date de capturare (15.IV, 20.IV, 1.V, 30.VII, 7.VIII) ar grăi pentru aceasta."^[9]

Data sosirii și plecării pitulicii fluierătoare (subspecia trochilus) în România după Dombrowski (1912).^[9]

Anul Primul exemplar Ultimul exemplar 1896. — 14.X. 1897. 20.III 19.X. 1898. 14.III — 1899. 22.III 23.X. 1900. 19.III 1.XI. 1901. 11.III 24.X. 1902. 22.III 19.X. 1903. 8.III 21.X. 1904. 10.III 30.X. 1905. 20.III 19.X 1906. 19.III — 1907. 14.III 6.X. 1908. 10.III 13.X. 1909. 20.III 10.X.

În Republica Moldova pitulicea fluierătoare (subspecia acredula) sosește primăvara de obicei de la începutul lunii aprilie până la sfârșitul acestei luni. Cea mai timpurie sosire a pitulicii fluierătoare a fost observată pe 30 martie 1956 în pădurea de la Chițcani, când această pasăre a fost prinsă. Migrația de toamnă începe devreme, de la mijlocul lui august și durează până la sfârșitul lui octombrie. Pleacă în masă în prima și a doua decadă a lunii septembrie. La 8 septembrie 1959, Averin și Ganea au văzut multe pitulici fluierătoare în livezile sovhozului Copanca din raionul Căușeni. Cele mai tardive păsări au fost observate la 25 octombrie 1963 în pădurile ocolului silvic din Lozova.^[33]

Statutul și conservarea

Specia nu este amenințată cu dispariția la nivel global (LC după criteriile IUCN).^[1][2][39] Pitulicea fluierătoare este comună, iar în unele locuri foarte numeroasă.^[16]

În Europa, populația cuibăritoare este estimată la 62.200.000-97.100.000 de perechi, ceea ce echivalează cu 124.000.000-194.000.000 de indivizi maturi. Europa reprezintă circa 30% din arealul global, astfel că o estimare foarte preliminară a mărimii populației globale este de 413.000.000-647.000.000 de indivizi maturi, dar este necesară o validarea ulterioară a acestei estimări.^[1][2]

Cele mai mari populații cuibăritoare se află în Rusia (30.000.000-42.000.000 de perechi), Suedia (7.930.000-18.460.000 de perechi), Finlanda (6.300.000-9.200.000 de perechi), Norvegia (6.000.000-9.500.000 de perechi), Polonia (3.000.000-3.500.000 de perechi). Populația din Marea Britanie este estimată la 2,4 milioane de perechi, iar cea Irlanda 1.064.110-3.459.340. În schimb, mai puțin de 100 de perechi sunt înregistrate în Spania.^[40]

Densitățile în teritoriile de reproducere variază, fiind estimate la 55.000 de perechi pe 50 km² în Scandinavia, scăzând la 442 perechi pe 50 km² în Elveția; în Siberia Centrală, cele mai mari densități de 55 de păsări/km² sunt înregistrate în estul Peninsulei Taimîr. Densitatea medie este de 116 perechi/km² în regiunea cursului inferior al Obiului din nord-vestul Siberiei.^[16]

În Europa, trendul populațional din perioada 1980-2013 arată că populațiile speciei au suferit un declin numeric moderat în țări precum Suedia și Finlanda, restul efectivelor au rămas stabile și declinul general a fost unul foarte mic.^[1][2][10] În prezent populația europeană este stabilă și nu s-au observat schimbări majore ale arealului sau populației de la mijlocul anilor 1950, dar a cuibărit în Portugalia, în Insulele Feroe și în Sicilia și acum cuibărește în nordul Italiei și începând cu sfârșitul anilor 1970 în Slovenia. Se pare că și-a extins arealul spre nord în Peninsula Iamal din nord-vestul Siberiei. Spre deosebire de pitulicea mică (Phylloscopus collybita), populația pitulicii fluierătoare nu este afectată după cât se pare de secetele severe din regiunea Sahelului din Africa, probabil datorită faptului că majoritatea indivizilor pitulicii fluierătoare iernează mai spre sud și sunt mai puțin afectați de deșertificarea habitatelor de iarnă.^[16]

În România populația a fost estimată la 5.000-50.000 de perechi cuibăritoare, fiind catalogată stabilă.^[10]

Pentru Republica Moldova datele sunt contradictorii, după BirdLife International populația este estimată la 1-10 de perechi cuibăritoare,^[40] după Averin și Ganea pitulicea fluierătoare este o specie cuibăritoare obișnuită și numeroasă,^[33] după A. Munteanu este o specie cu efectiv redus,^[11] iar după T. Cozari este o specie comună.^[12]

Populația europeană estimată de perechi cuibăritoare.^[40]

Țara (sau teritoriul) Populația estimată (perechi cuibăritoare) Anul estimării Albania 0-50 2002-2012 Austria 30.000-50.000 2001-2012 Bielorusia 950.000-1.100.000 2001-2012 Belgia 50.000-100.000 2008-2012 Bulgaria 10-150 2005-2012 Croația 25-150 2010 Republica Cehă 450.000-900.000 2012 Danemarca 260.000 2011 Estonia 900.000-1.300.000 2008-2012 Finlanda 6.300.000-9.200.000 2006-2012 Franța 70.000-130.000 2008-2012 Georgia Prezentă - Germania 900.000-1.600.000 2005-2009 Ungaria 15.000-20.000 2005-2007 Republica Irlanda 1.064.110-3.459.340 2006-2011 Letonia 528.961-885.208 2012 Liechtenstein 30-60 2009-2014 Lituania 100.000-250.000 2008-2012 Luxemburg 8.000-10.000 2008-2012 Moldova 1-10 2000-2010^[41] Olanda 459.122-561.149 2008-2011 Norvegia 6.000.000-9.500.000 2013 Polonia 3.000.000-3.500.000 2008-2012 România 5.000-50.000 2001-2013 Rusia 30.000.000-42.000.000 2000-2008 Slovacia 400.000-600.000 2002 Slovenia 300-400 2002-2012 Spania 60 1998-2002 Suedia 7.930.000-18.460.000 2008-2012 Elveția 2.000-6.000 2008-2012 Ucraina 420.000-760.000 2000 Marea Britanie 2.400.000 2009 Uniunea Europeană 24.900.000-43.700.000 - Europa 62.200.000-97.100.000 -

Referințe

Legături externe

• Pitulice fluierătoare Phylloscopus trochilus. SOR
• Pitulice fluierătoare / Phylloscopus trochilus. RomBird
• Willow Warbler Phylloscopus trochilus. The Internet Bird Collection (IBC). Video
• Willow Warbler Phylloscopus trochilus. eBird
• Willow Warbler (Phylloscopus trochilus). BirdGuides
• Pouillot fitis Phylloscopus trochilus - Willow Warbler. Oiseaux.net
• Pouillot fitis Phylloscopus trochilus - Willow Warbler. Photos, Oiseaux.net.
• Пеночка-весничка Phylloscopus trochilus (Linnaeus, 1758). Птицы Казахстана
• Phylloscopus trochilus (Linnaeus, 1758) - Пеночка-весничка. Позвоночные животные России
• Willow warbler (Phylloscopus trochilus). ARKive