Romanogobio uranoscopus és una espècie de peix de la família dels ciprínids i de l'ordre dels cipriniformes.
Els mascles poden assolir els 15 cm de longitud total.[3][4]
Es troba als rius Danubi i Dnièster.[3]
Romanogobio uranoscopus és una espècie de peix de la família dels ciprínids i de l'ordre dels cipriniformes.
Hrouzek dlouhovousý (Romanogobio uranoscopus; Agassiz, 1828) je v Česku chráněným druhem kaprovitých ryb.
Jedná se o drobnou rybku. Je podobná hrouzkovi obecnému. Má dva velmi dlouhé vousky sahající až na úroveň skřelí. Oči má posazené poměrně vysoko na hlavě. Ploutve jsou v poměru k tělu větší než u ostatních hrouzků. Na těle má několik tmavých pruhů. Dorůstá délky maximálně 15 cm. Dožívá se asi 8 let.
Vyskytuje se v povodí Dunaje. V Česku se jeho výskyt předpokládá, nebyl však dosud ověřen. Obývá hlavně proudné části toků.
Živí se hlavně drobnými živočichy dna jako jsou červi, korýši a larvy hmyzu.
Rozmnožuje se v období května a června. Ryby v této době táhnou v hejnech proti proudu. Samice kladu jikry v mělčinách na vodní rostliny a na kameny.
Obrázky, zvuky či videa k tématu hrouzek dlouhovousý ve Wikimedia Commons
Hrouzek dlouhovousý (Romanogobio uranoscopus; Agassiz, 1828) je v Česku chráněným druhem kaprovitých ryb.
Der Steingreßling (Romanogobio uranoscopus), auch Steingressling, ist ein seltener mitteleuropäischer Fisch aus der Familie der Karpfenartigen. Bis 1996 wurde die Art in der Gattung Gobio geführt.[1]
Der Steingreßling besitzt einen spindelförmigen Körper, der am Bauch abgeflacht ist und einen langen, dünnen Schwanzstiel hat. Sein unterständiges Rüsselmaul erleichtert dem Fisch die Nahrungsaufnahme am Gewässergrund. Außerdem besitzt der Steingreßling zwei Barteln und mittelgroße Schuppen. Die Schwanzflosse ist gegabelt, seine Afterflosse dagegen gerade. Beide Flossen besitzen 1–2 dunkle Fleckenbinden. Der Rücken und die Seiten des Steingreßlings besitzen 4–5 bräunliche Sattelbinden. Die durchschnittliche Größe des Steingreßlings liegt bei 8–12 cm. Selten werden diese Fische bis zu 15 cm groß. Der Steingreßling kann leicht mit dem Gründling verwechselt werden, der jedoch kürzere Barteln hat und einen nicht so dünnen und fast runden Körper wie der Steingreßling besitzt. Als einzige Gründlingsart besitzt der Steingreßling eine beschuppte Kehle.[2]
Der Steingreßling bevorzugt schnellfließende, sauerstoffreiche Gewässer mit sandig-kiesigem Grund. Die bevorzugte Fließgeschwindigkeit liegt zwischen 0,5 und 1,5 m/s.[2] Er lebt in der Barbenregion im Einzugsgebiet der Donau.[2] Vorkommen gibt es etwa in der Savinja, Save und Zuflüsse, Sora und Zuflüsse, Murzuflüsse in Slowenien, im Unterlauf der Lavant und in der Donau im Raum Wien.[2] Der Steingreßling ist heute vom völligen Aussterben bedroht. Er ist in Anhang II der Fauna-Flora-Habitat-Richtlinie gelistet.[2] Regional ist er bereits ausgestorben, es gibt nur noch kleine Restvorkommen. Im letzten Jahrhundert kam er noch häufig vor und galt als teuer bezahlte Delikatesse. Heute hat er in der Wirtschaft keine Bedeutung mehr. Im November 2009 konnten erstmals seit über 100 Jahren wieder Steingreßlinge im Lech in Bayern nachgewiesen werden.[3]
Er zählt zu den Frühjahrslaichern, da er in der Zeit von Mai bis Juni laicht. Der Steingreßling ist ein Substratlaicher, er sucht zum Laichen seichte und kiesige Stellen im strömenden Wasser auf. Die Männchen bekommen in der Laichzeit meist einen Laichausschlag.
Der Steingreßling kommt meist in kleinen Rudeln vor.[2] Er hält sich bevorzugt am Gewässergrund auf. Er ernährt sich von Insektenlarven, Würmern und anderen kleinen Bodentieren sowie vom Aufwuchs.
Der Steingreßling (Romanogobio uranoscopus), auch Steingressling, ist ein seltener mitteleuropäischer Fisch aus der Familie der Karpfenartigen. Bis 1996 wurde die Art in der Gattung Gobio geführt.
Romanogobio uranoscopus, alternatively known as the Danubian longbarbel gudgeon, Danubian gudgeon, Danube gudgeon or the steingressling, is a European species of freshwater cyprinid fish. It can be found in Austria, Bulgaria, Croatia, Czech Republic, Germany, Hungary, Italy, Romania, Serbia and Montenegro, Slovakia, Slovenia and Ukraine.
The Danube gudgeon grows to a maximum length of 15 centimetres (5.9 in), though a more normal size is 10 to 12 centimetres (3.9 to 4.7 in). It has a distinctive pair of barbels at the corner of the mouth which are long enough to extend back to beyond the eyes. These are tactile organs and are used to search through sediment for edible items.[3] There are no scales on the throat and this helps distinguish it from its close relative, Kessler's gudgeon (Romanogobio kessleri). The dorsal fin has seven branched rays and the general colour is silver with a few dark spots. There is a thin blue streak that runs along the lateral line.[3]
The Danube gudgeon occurs in the rapid running tributaries of the River Danube but not in the main river except for its upper stretches. It favours sand and gravel bottoms.[1]
Spawning takes place between May and September in shallow areas with stone or gravel bottoms. The fish rise to the surface in open water where the current is flowing at about one metre (yard) per second. The eggs and milt are released and the fertilised eggs sink to the bottom and adhere there. The juveniles are diurnal but the adults are solitary and nocturnal. Both eat invertebrates of different kinds including earthworms, insect larvae and crustaceans.[1][3]
The IUCN Red List of Threatened Species lists the Danube gudgeon as being of "Least Concern". This is because the species is abundant and widespread throughout the fast flowing rivers of the Danube basin. However, it is sensitive to organic pollution, and sedimentation may have occurred because of the building of damns. It is likely to react adversely to human disturbance to its habitat. Although its populations appear to be declining slowly, this is gradual and does not warrant a higher level categorization.[1]
Romanogobio uranoscopus, alternatively known as the Danubian longbarbel gudgeon, Danubian gudgeon, Danube gudgeon or the steingressling, is a European species of freshwater cyprinid fish. It can be found in Austria, Bulgaria, Croatia, Czech Republic, Germany, Hungary, Italy, Romania, Serbia and Montenegro, Slovakia, Slovenia and Ukraine.
Romanogobio uranoscopus es una especie de peces de la familia de los Cyprinidae en el orden de los Cypriniformes.
Los machos pueden llegar alcanzar los 15 cm de longitud total.[1][2]
Es un pez de agua dulce.
Se encuentra en los ríos Danubio y Dniéster.
Romanogobio uranoscopus es una especie de peces de la familia de los Cyprinidae en el orden de los Cypriniformes.
Romanogobio uranoscopus Romanogobio generoko animalia da. Arrainen barruko Actinopterygii klasean sailkatzen da, Cyprinidae familian.
Romanogobio uranoscopus Romanogobio generoko animalia da. Arrainen barruko Actinopterygii klasean sailkatzen da, Cyprinidae familian.
Il gobione del Volga (Romanogobio uranoscopus) è un pesce osseo di acqua dolce appartenente alla famiglia Cyprinidae.
Si trova nel bacino del Danubio ed è assente dall'asta principale del fiume, eccetto che nell'alto corso.
Vive in piccoli ruscelli con velocità dell'acqua molto elevata e fondo di rocce e ciottoli. Anche in fiumi più grandi con le stesse caratteristiche. I giovanili sono presenti in zone a corrente più lenta con fondale sabbioso e acqua molto bassa.
È molto simile al gobione comune, al gobione del Kessler ed al gruppo del gobione del Volga (alcune specie del quale sono presenti nel Danubio). Si differenzia dal primo per i barbigli nettamente più lunghi che superano l'occhio se tirati indietro e per il peduncolo caudale più snello ed affusolato. Le scaglie dorsali non hanno le creste epiteliali tipiche dei Romanogobio.
Il colore è simile a quello di Romanogobio albipinnatus o di Romanogobio kesslerii ma le macchie scure sulla pinna dorsale e sulla pinna caudale sono presenti (differenza con R. albipinnatus e relativo gruppo, che hanno pinne incolori) e sono piuttosto poco visibili, formano una sola banda sia sulla dorsale che sulla caudale (in R. kesslerii sulla caudale ci sono due o tre bande e molto più marcate).
Raggiunge al massimo i 10 cm.
Si tratta di una specie notturna che non forma banchi.
Si ciba di invertebrati bentonici.
Avviene da maggio a settembre, le uova sono deposte in più eventi. I riproduttori abbandonano il fondo per l'accoppiamento e si spostano in acque libere, scegliendo per la fregola acque molto correnti. Le uova sono trasportate per un certo tratto dalla corrente prima di scendere sul fondo ed aderire a corpi sommersi. I giovani sono diurni.
La pesca è occasionale.
La specie non è minacciata ma si sta rarefacendo perché assai sensibile all'inquinamento e all'interruzione della continuità fluviale da parte di dighe e sbarramenti. Sembra estinto nell'alto corso del Danubio.
Il gobione del Volga (Romanogobio uranoscopus) è un pesce osseo di acqua dolce appartenente alla famiglia Cyprinidae.
Romanogobio uranoscopus is een straalvinnige vissensoort uit de familie van de eigenlijke karpers (Cyprinidae).[1] De wetenschappelijke naam van de soort is voor het eerst geldig gepubliceerd in 1828 door Agassiz.
Bronnen, noten en/of referenties
Kiełb długowąsy[3] (Romanogobio uranoscopus) – gatunek ryby z rodziny karpiowatych (Cyprinidae).
Dorzecze Dunaju.
Żyje w małych stadach w szybko płynących, podgórskich rzekach.
Osiąga 12–15 cm długości. Ciało wysmukłe, głowa długa i wąska, jej spodnia część pokryta jest łuskami. Oczy położone w górnej części głowy, blisko siebie. Wąsiki bardzo długie, sięgają poza tylną krawędź oka.
Grzbiet szarobrązowy, boki srebrzyste, pokryte ciemnymi plamami, które w tylnej części ciała często zlewają się ze sobą tworząc podłużne smugi. Płetwy ciemnożółte, na płetwie grzbietowej i ogonowej występują 2 brązowawe, poprzeczne paski.
Żywi się fauną denną.
Kiełb długowąsy (Romanogobio uranoscopus) – gatunek ryby z rodziny karpiowatych (Cyprinidae).
Romanogobio uranoscopus é uma espécie de Actinopterygii da família Cyprinidae.
Pode ser encontrada nos seguintes países: Austria, Bulgária, Croácia, República Checa, Alemanha, Hungria, Itália, Roménia, Sérvia e Montenegro, Eslováquia, Eslovénia e Ucrânia.
Romanogobio uranoscopus é uma espécie de Actinopterygii da família Cyprinidae.
Pode ser encontrada nos seguintes países: Austria, Bulgária, Croácia, República Checa, Alemanha, Hungria, Itália, Roménia, Sérvia e Montenegro, Eslováquia, Eslovénia e Ucrânia.
Porcușorul de vad sau chetrarul (Romanogobio uranoscopus) este un pește dulcicol bentopelagic, de 7–8 cm (maximal 13 cm), din familia ciprinidelor, care trăiește în râurile de munte și de deal din regiunea răsăriteană a bazinului dunărean.
Numele genului Romanogobio vine din latina, romano = român, România + gobius = porcușor, adică "porcușori din România". Numele speciei uranoscopus este format din cuvintele grecești ouranos = cer și skopos = privire, țintă, adică „care privește în cer”, cu referire la ochii peștelui îndreptați în sus.
Porcușor de vad, Chetrar, Cui, Morcoci, Pește pistriț, Pistriț, Petrișor, Petros, Petroasă, Petroc, Petroșel.
Specia este răspândită în zonele de deal și de munte din regiunea răsăriteană a bazinului Dunării, din Austria și Slovacia până în Bulgaria. Este întâlnită în porțiunea de munte și de deal a tuturor râurilor mai mari care izvorăsc la munte. Porcușorul de vad a fost găsit în Albania, Austria, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Ungaria, Macedonia, fosta Republică Iugoslavă, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Ucraina.
În România este răspândit în regiunea superioară a râurilor de deal și de munte cu viteză mare: Vișeu, Someș, Someșul Mare, Someșul Mic, Crasna, Crișul Repede, Crișul Negru, Mureș, Arieș, Târnava Mare, Bega, Timiș, Nera, Cerna, Gilort, Jiu, Olt, Sâmbăta, Cibin, Râul Brezii, Argeș, Dâmbivița, Ialomița, Suceava, Moldova, Moldovița, Bistrița, Zalău etc. În Dunăre numai la Cazane.
Trăiește la adâncimi mici, în râurile mari de munte și de deal, bine oxigenate, cu un curent rapid și în cursul superior al apelor ce alcătuiesc așa-numita zonă a scobarului, unde trăiește scobarul. Se localizează în vaduri și în repezișuri unde apa are o viteză de 70–115 cm/s cu fundurile pietroase, bolovănoase. Uneori ajunge și la șes, dar numai în repezișuri. Niciodată nu-l vom găsi adăpostit la rădăcina pomilor sau în adâncimi. Puietul trăiește în zona apei cu curent slab, cu fund nisipos.
Este un pește bentonic, stă pe fundul apei, cu capul îndreptat contra curentului, fiind sedentar, fotofob, este activ în principal în amurg și noaptea sau în zilele innorate. Puietul este mai activ în timpul zilei.
Peștii adulții sunt solitari, însă formează cârduri constând din câțiva indivizi în perioada de reproducere.
În timpul verii stau în ape puțin adânci, iar iarna caută zone mai adânci, în care iernează imobili sau au o activitatea redusă.
Lungimea obișnuită 7–8 cm și excepțională 15 cm.
Formula înotătoarelor: înotătoarea dorsală: II - III, 6-8; înotătoarea anală: II-III, 5-7; înotătoarele pectorale: I 12-15; înotătoarele ventrale: II 5-7; înotătoarea caudală 19. Pe linie laterală se află 40-43 solzi. Spini branhiali 3. Dinți faringieni cu formula 3.5-5.3 sau 2.5-5.2. Vertebre 36. Numărul cromozomilor: 2n = 50.
Corpul alungit, fuziform, acoperit cu solzi cicloizi destul de mari. Gâtul și pieptul sunt acoperite cu solzi. Solzii de pe spatele corpului fără striuri longitudinale. Corpul și pedunculul caudal gros, cilindric, necomprimat lateral. Pedunculul caudal este lung, mai lung ca înălțimea corpului; el nu este comprimat, e gros la bază și foarte puțin înalt spre vârf, unde este aproape cilindric; lungimea pedunculului caudal este mai lungă sau aproape egală cu lungimea capului. Înălțimea maximă a corpului se cuprinde în lungimea lui (fără înotătoarea caudală) de (5) 6,2-6,7 ori. Profilul dorsal este ușor convex iar cel ventral este orizontal.
Ochii sunt ridicați spre frunte, privind în sus (de aici vine și numele specific de uranoscopus). Diametrul ochiului se cuprinde de 5,0-5,5 ori în lungimea capului și de 0,9-1,0 ori în spațiul interorbital. Ochii mai mici decât lățimea frunții.
Gura inferioară în poziție ventrală; buza inferioară întreruptă la mijloc. Dinții faringieni dispuși pe două rânduri, cu formula 3.5-5.3, terminați într-un croșet evident. La colțurile gurii se găsește câte o mustață. Mustățile sunt lungi și lungimea lor intră de (1,3) 1,5-1,7 ori în lungimea capului; ele ajung cu capătul lor până la marginea posterioară a preoperculului, trecând uneori dincolo de aceasta. La îmbinarea buzelor sunt câte o prelungire posterioară ce se aseamănă cu o a doua pereche de mustăți.
Botul este relativ ascuțit. Capul relativ mare. Spinii branhiali sunt scurți, rari. Orificiul anal este mai aproape de înotătoarea anală decât de înotătoarea ventrală.
Înotătoarele ventrale sunt inserate sub înotătoarele dorsale sau un puțin înapoi. Înotătoarea caudală este profund bifurcată, cu lobii rotunjiți și egali sau aproape egali (lobul inferior este puțin mai lung). Înotătoarea dorsală scurtă, cu 7-8 radii ramificate, începe puțin înaintea bazei înotătoarei ventrale. Marginea înotătoarei dorsale este ușor excavată. Înotătoarea anală scurtă, cu 6-7 radii ramificate. Începutul înotătoarei anale mai aproape de începutul înotătoarei ventrale decât de baza înotătoarei caudale.
Colorația este brun-cenușie sau brun-roșcată pe spate, cenușiu-verzuie pe flancuri, cu o bandă îngustă albăstruie de-a-lungul liniei laterale. Solzii spatelui au marginile negre. Abdomenul este albicios sau albicios-gălbui.
Corpul este presărat cu pete mari, negre și aproape rotunde, dispuse astfel: pe spinare, 2-3 pete negre mari și rotunde; alte 2-3 pete după înotătoarea dorsală; pe flancuri 7-10 pete rotunde sau ușor alungite negre-cafenii. La baza înotătoarei caudale sunt 2 pete rotunde albicioase. Pe înotătoarele dorsală și caudală sunt 2 rânduri de pete negre mărunte.
Dimorfismul sexual nu este evident.
Hrana constă din mici nevertebrate reofile: insecte acvatice și larvele lor (plecoptere, trihoptere), crustacee copepode și gamaride, moluște, viermi, larvele și icrele altor pești. Consumă și detritus organic de origine animală sau vegetală.
Se reproduce între mai și septembrie (de obicei în mai-iunie), în funcție de condiții climatice din cursul anului.
Fiecare femela depune câteva mii de icre. Icrele sunt depuse pe pietre, în zone mai puțin adânci, cu o viteză a curentului de 1 m/s.
În pescuitului industrial și sportiv au o importanța redusă și locală. Carnea deși osoasă, este totuși gustoasă, și este apreciată la nivel local.
Specia este încă relativ abundentă și comună în cele mai multe părți a ariei de distribuție. Populațiile din Austria centrală și de vest și ce bavareză sunt pe cale de dispariție, iar unele populații locale pot intra în declin.
Principalele cauze ale declinului populațiilor de pești sunt reducerea debitului cursurilor de apă, poluării și modificările antropice a albiilor râurilor, introducerea unor specii alogene de pești sau a unor cantități mari de pești autohtoni prădători, pescuitul sportiv.
În România au fost desemnate mai multe situri pentru conservare porcușorului de vad [1]: Apuseni, Călimani-Gurghiu, Cheile Nerei-Beușnița, Crișul Alb între Gurahonț și Ineu, Crișul Negru, Crișul Repede amonte de Oradea, Cușma, Defileul Crișului Negru, Defileul Crișului Repede-Pădurea Craiului, Defileul Jiului, Domogled-Valea Cernei, Lunca Buzăului, Lunca Râului Doamnei, Lunca Timișului, Munții Făgăraș, Munții Maramureșului, Munții Țarcu, Nordul Gorjului de Est, Nordul Gorjului de Vest, Oltul Mijlociu-Cibin-Hârtibaciu, Oltul Superior, Putna-Vrancea, Râul Moldova între Oniceni și Mitești, Râul Suceava, Sighișoara-Târnava Mare, Someșul Mare, Someșul Mare Superior, Someșul Rece, Șieu-Budac, Valea Izei și Dealul Solovan, Valea Vâlsanului, Văile Brătiei și Brătioarei.
Porcușorul de vad sau chetrarul (Romanogobio uranoscopus) este un pește dulcicol bentopelagic, de 7–8 cm (maximal 13 cm), din familia ciprinidelor, care trăiește în râurile de munte și de deal din regiunea răsăriteană a bazinului dunărean.
Hrúz fúzatý (Romanogobio uranoscopus) je malá kaprovitá (Cyprinidae) ryba.
Ide o drobnú rybku. Je podobná hrúzovi škvrnitému. Má dva veľmi dlhé fúzy siahajúce až na úroveň žiabrového viečka. Oči má posadené pomerne vysoko na hlave. Plutvy sú v pomere k telu väčšie než u ostatných hrúzov. Na tele má niekoľko tmavých pruhov. Dorastá dĺžky maximálne 15 cm. Dožíva sa asi 8 rokov.
Vyskytuje sa v povodí Dunaja, najmä vo východnej časti. Výskyt na Slovensku – Bodva, Topľa, Ondava, Laborec, Torysa, Hornád, Dunaj, Orava, Váh, Vlára, Ulička.[1] V Česku sa jeho výskyt predpokladá, nebol však doteraz overený. Obýva hlavne časti tokov s prúdom. Je citlivý na znečistenie, priemyselnú ťažbu štrku a výstavbu priehrad.
Živí sa hlavne drobnými živočíchmi z dna ako sú červy, kôrovce a larvy hmyzu.
Rozmnožuje sa v období mája a júna. Ryby v tejto dobe tiahnu v kŕdľoch proti prúdu. Samice kladú ikry v plytčinách na vodné rastliny a na kamene.
Commons ponúka multimediálne súbory na tému Hrúz fúzatý
Wikidruhy ponúkajú informácie na tému Hrúz fúzatý
Hrúz fúzatý (Romanogobio uranoscopus) je malá kaprovitá (Cyprinidae) ryba.
Donausandkrypare (Romanogobio uranoscopus) är en sötvattenfisk i familjen karpfiskar som lever i Donaus flodsystem.
En liten, slank och avlång fisk med en lång skäggtöm i varje mungipa. På övre delen av kroppen har den 4 till 5 breda, oregelbundna, svarta eller mörkgröna tvärband som går ner mot sidolinjen på ett abborrliknande sätt.[3] Rygg- och stjärtfenorna har svaga, mörka prickar, som formar vertikala band. Som mest kan arten bli 10 cm lång.[4]
Donausandkryparen lever i snabbt strömmande vatten i forsar och stenbottnar. Ungfiskarna föredrar dock långsammare vatten och sandbotten. Ungfiskarna är dagaktiva, för att som vuxna övergå till ett solitärt, nattaktivt levnadssätt. Födan består av bottenlevande ryggradslösa djur och insekter.[1]
Arten leker i kraftigt strömmande vatten (omkring 1 m/s). Hanarna väntar på honorna vid lekplatserna, för att sedan tillsammans med honan uppsöka öppet vatten eller simma upp till ytan, där äggen läggs. Dessa driver först med strömmen, för att sedan sjunka till bottnen och klibba fast.[1]
IUCN har klassificerat donausandkryparen som livskraftig ("LC"). Arten är emellertid känslig för vattenregleringar och froreningar, och betraktas lokalt som hotad. Den är utrotad från Donaus övre lopp.[1]
Utbredningsområdet omfattar Donaus flodsystem i Österrike, Ungern, Tjeckien, Slovakien, Polen, Ukraina, Slovenien, Kroatien, Makedonien, Montenegro, Serbien, Bosnien och Hercegovina, Rumänien och Bulgarien.[1]
Donausandkrypare (Romanogobio uranoscopus) är en sötvattenfisk i familjen karpfiskar som lever i Donaus flodsystem.
Тіло видовжене, низьке, не сплюснуте з боків. Хвостове стебло довге, тонке, майже циліндричне, його висота завжди менша за ширину. Груди і горло повністю вкриті лускою. Вусики довгі, виходять за задній край ока і зазвичай досягають заднього краю передкришки. Найбільша довжина тіла 11-12 см, маса до 30 г, тривалість життя близько 5-6 років. Верхня частина тіла від зеленкувато-сірого до червонувато-коричневого кольору, нижче світлішає до жовтуватого на череві. Позаду спинного плавця 2-3 поперечні темні плями. 7-10 великих округлих темних плям розташовані вздовж бічної лінії, по одній добре помітній білуватій або жовтуватій плямці є вище і нижче основи хвостового плавця з кожного боку, а на спинному і хвостовому плавцях по два ряди темних плямочок.
Ендемік басейну Дунаю. В Україні відзначений в річках Закарпаття (Ріці, Боржаві, Тересві, Шопурці) та Буковини (Сіреті).
Прісноводна річкова донна риба невеликих стрімких, добре насичених киснем, чистих мілководних річок передгірської зони, яка дуже чутлива до забруднення води. Зазвичай тримається поодинці або маленькими групами. Завдяки досить пістрявому забарвленню добре маскується серед дрібного або середнього за розмірами каміння на глибині 0,5-1 м, де майже не рухаючись може залишатися практично весь світловий день. Розмноження відбувається в травні-червні. Нерест порційний, починається при температурі води 11,5°С і відбувається в прибережних ділянках з помірною течією на глибинах 7-20 см. Ікра клейка. Живиться діатомовими та іншими водоростями і дрібними бентичними тваринами (червами, личинками комах тощо).
Дуже низька. Виявлено поодинокі особини в р. Ріці, Боржаві, Шопурці та Сіреті. Причини зміни чисельності невідомі, вірогідно, завжди був нечисленним.
Заборона вилову, виявлення типових місць перебування і встановлення в них заповідного режиму, зокрема, встановити заповідний режим на р. Ріці й Сіреті. Занесений до Червоної книги України (1994), списків Бернської конвенції і МСОП.
Промислового значення не має.
Romanogobio uranoscopus (tên tiếng Anh là Danube Gudgeon) là một loài cá vây tia thuộc họ Cyprinidae. Loài này có ở Áo, Bulgaria, Croatia, Cộng hòa Séc, Đức, Hungary, Ý, România, Serbia và Montenegro, Slovakia, Slovenia, và Ukraina.
Bài viết về Họ Cá chép này vẫn còn sơ khai. Bạn có thể giúp Wikipedia bằng cách mở rộng nội dung để bài được hoàn chỉnh hơn. Romanogobio uranoscopus (tên tiếng Anh là Danube Gudgeon) là một loài cá vây tia thuộc họ Cyprinidae. Loài này có ở Áo, Bulgaria, Croatia, Cộng hòa Séc, Đức, Hungary, Ý, România, Serbia và Montenegro, Slovakia, Slovenia, và Ukraina.
