Pouillot De Pallas

Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como ^NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO.

'''Phylloscopus proregulus ye una especie d'ave paseriforme de la familia Phylloscopidae que vive n'Asia.^[1]

Descripción

Ye unu de los mosquiteros de menor tamañu; mide ente nueve y diez centímetros d'altu y pesa ente cuatro y nueve gramos, polo que ye más pequeñu qu'el mosquiteru bilistado y un pocu más grande qu'el reyezuelo senciellu. El so plumaxe ye de color verdosu na parte cimera y blancu na inferior, con llinies marielles sobre les nales, la cabeza y el banduyu. Anque polo xeneral nun lu tarrez a los humanos, la so costume d'añerar ente les copes frondosas de los árboles convertir nuna ave difícil de reparar. El so cantar consiste nuna serie de xiblíos y ye similar al del canariu montés, y el so llamáu suena como "chui".^[2][3]

Distribución y hábitat

Ye un ave migratoria que cría nel sur de Siberia (dende Óblast de Novosibirsk a Óblast de Magadán, pel este), el norte de Mongolia y el nordés de China. pasa los iviernos na zona subtropical de China y nel nordeste de Indochina.^[2] Habita les zones de taiga cubiertes de coníferes y en montes montascosos, y al igual que la mayoría de los mosquiteros, ye insectívoru. Constrúi'l so nial sobre un árbol, polo xeneral xuntu al tueru a un altor de mediu a diez metros sobre la superficie; deposita ente cuatro y seis güevos en cada ocasión, que son guaraos mientres dolce a trece díes, y los pichones tán llistos p'abandonar el nial a los dolce a catorce díes de nacer.^[2]

Pel hibiernu utiliza un mayor rangu de hábitats, incluyendo montes de fueya ancha y carbes, amás de les coníferes. Anque la gran mayoría d'individuos d'esta especie pasa l'iviernu al sur de China, sobre les mariñes del ríu Yangtsé (onde-y los puede ver d'ochobre a abril), una pequeña cantidá migra escontra Europa Occidental. Lleguen a Gran Bretaña ente ochobre y payares, dempués d'un vuelu de más de cinco mil kilómetros dende l'estremu occidental de la zona tradicional de distribución, casi la mesma distancia que tendríen que travesar pa llegar a les zones onde pasen l'iviernu los exemplares del sur de China. Nun se conoz el númberu esactu d'aves europees, pero na seronda columbráronse hasta trescientes en Gran Bretaña; dáu'l so calter discretu, esti númberu probablemente seya namái una parte del total. El mosquiteru de Pallas, que nel pasáu yera consideráu un ave accidental, na actualidá considérase un ave migratoria regular anque bien escasa, qu'aprovecha'l clima oceánicu ivernizu d'Europa pa pasar la estación.^[3][4]

Taxonomía

El nome del mosquiteru de Pallas provién del zoólogu alemán Peter Simon Pallas, que lo afayó nel ríu Ingoda, Siberia, en 1811; el nome de la especie, proregulus, tien el so orixe nel tamañu de l'ave, similar al del reyezuelo senciellu o Regulus regulus. Nel pasáu, considerábase como un complexu de delles subespecies; amás de les especies nominales del norte d'Asia, aceptar de dos a cuatro subespecies adicionales, qu'habitaríen muncho más al sur, nos altos cumes del sistema montascosu del Himalaya, en Nepal y China.^[5][6] Anque'l so plumaxe ye bien paecíu, el cantar y el llamáu son distintos ente sigo. Los analises xenéticos tamién demostraron que se trata d'especies distintes, como-y los considera na actualidá:^[2][7]

• Phylloscopus chloronotus. Himalaya, sudoeste de China. Tres subespecies, P. c. chloronotus, P. c. forresti y P. c. simlaensis.
• Phylloscopus kansuensis. Oeste y centru de China, monotípica.
• Phylloscopus yunnanensis (ensin. P. sichuanensis). Oeste de China, monotípica.

D'estes aves, ye posible que Phylloscopus chloronotus forresti tamién seya una especie distinta, pero precísense más estudios pa confirmalo.^[2] Les zones de distribución del Phylloscopus kansuensis y del Phylloscopus yunnanensis se superponen pero tán dixebraes a nivel ecolóxicu, una y bones el primeru habita en montes altos y el segundu, en montes baxos.^[2]

Referencies

Enllaces esternos

• Mosquiteru de Pallas en NatureGate.com

Esta páxina forma parte del wikiproyeutu Aves, un esfuerciu collaborativu col fin d'ameyorar y organizar tolos conteníos rellacionaos con esti tema. Visita la páxina d'alderique del proyeutu pa collaborar y facer entrugues o suxerencies.

Ar puig-Pallas a zo un evn amprevanetaer, Phylloscopus proregulus an anv skiantel anezhañ.

Doareoù pennañ

Boued

Annez

Bevañ a ra al labous er c'hoadegi avalpineg ha taiga eus Azia ar Reter^[1].

Rummatadur

Gant evnoniourien 'zo e vez renket ar puig-Pallas er c'herentiad Sylviidae c'hoazh.

Daveennoù

El mosquiter reietó^[1] (Phylloscopus proregulus) és un ocell de la família dels fil·loscòpids (Phylloscopidae) que habita els boscos de coníferes de l'Àsia Oriental, criant al sud-est de Sibèria, Sakhalín, Mongòlia i nord-est de la Xina. Passa l'hivern al sud-est de la Xina i zones limítrofes d'Indoxina. Als Països Catalans s'ha citat en unes poques ocasions,^[2] a Catalunya i les Illes.

Referències

A Wikimedia Commons hi ha contingut multimèdia relatiu a: Mosquiter reietó

Aderyn a rhywogaeth o adar yw Telor Pallas (sy'n enw gwrywaidd; enw lluosog: telorion Pallas) a adnabyddir hefyd gyda'i enw gwyddonol Phylloscopus proregulus; yr enw Saesneg arno yw Pallas’ leaf warbler. Mae'n perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae) sydd yn urdd y Passeriformes.^[1]

Talfyrir yr enw Lladin yn aml yn P. proregulus, sef enw'r rhywogaeth.^[2]

Teulu

Mae'r telor Pallas yn perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae). Dyma rai o aelodau eraill y teulu:

Rhestr Wicidata:

rhywogaeth enw tacson delwedd Crombec aelwyn Sylvietta leucophrys Crombec pigfyr Somalia Sylvietta philippae Crombec torfelyn Sylvietta denti Crombec y gogledd Sylvietta brachyura Preblyn coed adeinwinau Stachyris erythroptera Preblyn coed Austen Stachyris oglei Preblyn coed bronwyn Stachyris grammiceps Preblyn coed gyddfddu Stachyris nigricollis Preblyn coed gyddflwyd Stachyris nigriceps Preblyn coed torchddu Stachyris melanothorax Preblyn corun cennog Malacopteron cinereum Stachyris strialata Stachyris strialata

Gweler hefyd

• Rhestr Goch yr IUCN

Cyfeiriadau

Budníček zlatohlavý (Phylloscopus proregulus) je malým asijským druhem pěvce z čeledi budníčkovitých (phylloscopidae).

Popis

Chováním a zbarvením se poněkud podobá králíčkům (Regulus). Od podobných druhů budníčků se liší výraznými žlutavými proužky v křídle a nad okem, navíc má úzký žlutavý proužek uprostřed temene a žlutý kostřec.

Výskyt v Evropě

Na podzim zaletuje i do Evropy, přičemž byl pětkrát zjištěn také na českém území.^[2][3]

Reference

1. ↑ Červený seznam IUCN 2018.1. 5. července 2018. Dostupné online. [cit. 2018-08-10]
2. ↑ SVENSON, L. a kol. Ptáci Evropy, severní Afriky a Blízkého východu. Praha: Svojtka&Co, 2004. ISBN 80-7237-658-6.
3. ↑ Přehled pozorování budníčka zlatohlavého v ČR na stránkách FK ČSO

Související články

• Seznam ptáků v Česku

Externí odkazy

• Obrázky, zvuky či videa k tématu budníček zlatohlavý ve Wikimedia Commons
• Taxon Phylloscopus proregulus ve Wikidruzích

Tento článek je příliš stručný nebo postrádá důležité informace.
Pomozte Wikipedii tím, že jej vhodně rozšíříte. Nevkládejte však bez oprávnění cizí texty.

Fuglekongesanger (latin: Phylloscopus proregulus) er en lille sanger i løvsanger-familien. Den kan kendes på hvide vingebånd, gul øjenbrynstribe, gul issestribe og gul overgump.

Fuglekongesanger er sjælden i Danmark. Der registreres 10-50 årligt.

Stub

Der Goldhähnchen-Laubsänger (Phylloscopus proregulus, Syn.: Abrornis proregulus) ist eine mittel- und ostasiatische Singvogelart aus der Familie der Laubsängerartigen. Sein Brutgebiet erstreckt sich durch die südsibirische Nadelwaldtaiga und dortige Bergwälder bis in die nördliche Mongolei und nach Nordostchina. Die Vögel sind ausgesprochene Langstreckenzieher, die im südlichen China und angrenzenden Ländern überwintern. In den letzten Jahrzehnten werden auch in Europa vor allem während des Herbstzugs Goldhähnchen-Laubsänger in wachsender Zahl als Irrgäste beobachtet.

Der Name der Art ist auf eine gewisse äußerliche Ähnlichkeit mit dem Wintergoldhähnchen zurückzuführen, zumal der Goldhähnchen-Laubsänger einer der kleinsten eurasischen Vögel vom „Zweigsänger-Typ“ (d. h. der Unterfamilie Sylvioidea) ist.

Die Vögel haben für ihre Größe einen relativ großen Kopf und einen kurzen Schwanz. Die Oberseite des Gefieders ist allgemein olivgrünlich, die Unterseite eher hell. Auffällig sind der helle Überaugenstreif und der dunkle Zügel-Augenstreif sowie die beiden blassgelblichen Flügelstreifen. Allerdings ähnelt er in diesen Merkmalen dem im selben Verbreitungsgebiet vorkommenden Gelbbrauen-Laubsänger. Charakteristisch sind daher der gelbe Scheitelstreif und ein zitronengelbes Bürzelband, dass er nur mit einigen nahverwandten südostasiatischen Laubsängerarten teilt, die früher als Unterart des Goldhähnchen-Laubsängers betrachtet wurden. Ein sicheres Unterscheidungsmerkmal auch zu diesen Arten ist jedoch der sehr außergewöhnliche Gesang.^[1]

Goldhähnchen-Laubsänger sind Insektenfresser, die ihre Beute in Bäumen und Gebüsch in kurzen schwirrenden Jagdflügen erhaschen. Da die Art ein sehr großes Verbreitungsgebiet hat und keine negativen Populationstrends bekannt sind, wird sie von der IUCN aus nicht gefährdet (least concern) eingeordnet.

Beschreibung

Mit einer Länge von 9–10 cm und einem Gewicht von 4–7 g ist der Goldhähnchen-Laubsänger einer der kleinsten Zweigsänger, noch kleiner als der Gelbbrauen-Laubsänger und kaum größer als das Wintergoldhähnchen. Für einen derart kleinen Vogel wirkt der Kopf dennoch relativ groß, der Schwanz ausgesprochen kurz.^[2]

Die Oberseite des Vogels ist allgemein dunkel olivgrün. Die gelben Spitzen der Hinterrückenfedern bilden ein auffälliges Streifenmuster. Die dunklen Mittleren und Großen Armdecken bilden mit ihren schwefelgelben Spitzen beim ruhenden Vogel beidseitig jeweils zwei auffällige Flügelbinden – eines der wichtigsten Bestimmungsmerkmale der Art. Insbesondere im Jagdflug ist oft das typische, helle, etwa 10 mm breite Bürzelfeld erkennbar. Der ansonsten dunkle Oberkopf ist durch einen deutlichen hellgelben Scheitelstreif gekennzeichnet. Seitlich ist der Kopf durch einen dunklen Zügel-Augenstreif und einen zitronengelben Überaugenstreif, der bis in den Nacken reicht, markiert. Über dem Schnabel gehen diese Überaugenstreifen in ein unscharf begrenztes helles Stirnband über. Die Unterseite ist hellgrau bis weiß und teilweise hellgelb im Brustbereich, vor allem Richtung der Achseln.^[1][2][3][4]

Der Schnabel der Vögel ist eher kurz. Der Oberschnabel ist schwärzlich-braun, der Unterschnabel eher gelblich bis hellbräunlich vor allem zur Wurzel hin, zur Spitze hin aber dunkel wie der Oberschnabel. Die Iris ist braun. Die Beine sind dunkelbraun mit einem Hauch grün oder grau.^[5]

In seinem asiatischen Verbreitungsgebiet kann der Goldhähnchen-Laubsänger von den sehr ähnlichen Arten, die früher als seine Unterarten betrachtet wurden, durch die im Vergleich etwas stärker gelblichen oben genannten Markierungen, aber vor allem durch seinen unterschiedlichen Gesang unterschieden werden.^[3] Aber auch andere asiatische Laubsänger sind recht ähnlich: Goldbinden-Laubsänger (Phylloscopus pulcher) und Brookslaubsänger (Phylloscopus subviridis) sind etwas größer, heller grün auf der Oberseite und weniger markant gemustert mit eher gelbbraunen bzw. weißen Flügelbinden. Der Graukehl-Laubsänger (Phylloscopus maculipennis) hat eher gräuliche Kopfzeichnungen, Gesicht und Hals sowie eine hellgelbe Unterseite.^[5]

Der Geschlechtsdimorphismus ist schwach ausgeprägt, im Schlichtkleid sind die Vögel auf der Oberseite etwas heller grünlich, haben etwas hellere Ränder der Schwungfedern und fast weißliche Markierungen. Die Jungvögel sind den adulten Tieren sehr ähnlich, wobei die Oberseite einen leichten Braunstich besitzt, die Unterseite eher hellgrau ist. Der Überaugenstreif ist weniger deutlich. Die adulten Vögel durchlaufen nach der Brutzeit im August bis September eine Vollmauser, bevor sie ins Winterquartier wechseln. Die Jungvögel mausern das erste Mal nur teilweise und etwas früher (Juli–August), Jungvögel und adulte Vögel durchlaufen vor der Brutphase im März oder April noch eine Teilmauser, bei der sie die meisten Körperfedern und einige Schwanzfedern ersetzen.^[5][1]

Der Gesang des Goldhähnchen-Laubsängers wird gewöhnlich von einer verdeckten Singwarte nahe der Spitze eines hohen Baumes vorgetragen.^[6] Der Gesang ist laut, abwechslungsreich und melodisch. Er kann bspw. als tirrit-tirrt-tirritt-tertschie-terschie-tertschie-tschu-tschu-tschi-tschi-tschu-tschu beschrieben werden, ist dabei aber sehr variabel und enthält oft noch Triller-Elemente. Er erinnert darin an den Kanarengirlitz, insgesamt in der Melodie aber auch an den Waldpieper, der auch ein ähnliches Verbreitungsgebiet besitzt. Der Gesang ist in Strophen von 2–4 Sekunden unterteilt, wird aber oft in langer Folge von bis zu 10 Minuten vorgetragen. Er wird sowohl im Brut- als auch im Überwinterungsgebiet und auch auf dem Zug vorgetragen.^[1][7] Der Ruf ist ein kurzes, zweisilbiges, hartes, aber melodisches dschu-ie.^[5] Im Gegensatz dazu haben die ehemaligen Unterarten sehr unterschiedliche Gesänge, die oft metallischer, monotoner und härter klingen. Die Rufe dieser Arten sind typischerweise scharf und einsilbig.^[8][9]

Lebensraum und Verbreitung

Der Goldhähnchen-Laubsänger brütet in den Nadelwäldern der Taiga, die Tannen, Fichten, Kiefern und Lärchen enthalten, aber auch in Bergmischwäldern mit Rhododendren und einem hohen Nadelholz-Anteil. In Gebirgen (z. B. im Stanowoigebirge und im Kolymagebirge) werden teilweise auch Krüppelwälder bis zur Baumgrenze bewohnt. In Südrussland wurden Brutreviere bis in eine Höhe von 1500–1700 m festgestellt. Im Winterquartier ist die Spannbreite der Habitate größer und umfasst Laub- und Nadelwälder, immergrüne Eichen- und Lorbeerwälder, aber auch Gebüsche und sogar Gärten.^[5][3][1]

Das Brutgebiet hat sich im 19. Jahrhundert deutlich nach Westen ausgedehnt. Während als sibirische Westgrenze der Verbreitung zur vorletzten Jahrhundertwende noch Irkutsk galt, ist die Art mittlerweile im Gebiet um Krasnojarsk gewöhnlich und kommt auch schon bei Tomsk und Gebieten westlich des Ob regelmäßig vor. Auch der Altai ist besiedelt. Die südliche Verbreitungsgrenze zieht sich über die nördliche Mongolei bis in die Amurregion, das nordöstliche China und bis zum Ochotskischem Meer. Auch die Insel Sachalin zählt zum Brutgebiet, eventuell auch Teile Nordkoreas. Nördlich reicht das Brutgebiet in Mittelsibirien teilweise bis zum 64. nördlichen Breitengrad, und in Ostsibirien bis nordöstlich von Magadan.

Die Winterquartiere liegen vornehmlich im subtropischen Südchina südlich des Jangtsekiang einschließlich der Insel Hainan, Nord-Vietnam und -Laos und auch Nord-Thailand.^[3][1]

Siedlungsdichte und Status

In weiten Teilen ihres Verbreitungsgebiets ist die Art weitverbreitet und recht häufig. In Südostrussland wurden Siedlungsdichten bis zu 35–50 Paaren/km² festgestellt,^[3] obwohl in west-, mittel- und nordsibirischen Gebieten eher Dichten von 2–6 Paaren/km², ausnahmsweise bis zu 15 Paaren/km² festgestellt wurden.^[1] Auch in Teilen des Überwinterungsgebiets in Südostasien ist die Art lokal recht häufig.^[3]

Da keine gegenteiligen Hinweise vorliegen, wird die Populationsgröße als stabil angesehen, obwohl keine genaueren Daten vorliegen. Auf Grundlage dieser Einschätzung und des großen Verbreitungsgebiets wird die Art von der IUCN als ungefährdet (least concern) eingestuft, da eine höhere Gefährdungsstufe eine Abnahme von 30 Prozent innerhalb eines Jahrzehnts oder drei Generationen voraussetzen würde.^[10]

Zugverhalten

Die Hauptzugstrecke des Goldhähnchen-Laubsängers führt durch die Mongolei, Mandschurei, Korea und vor allem Ost-China. Obwohl die Art auf Sachalin brütet und im beschriebenen südostasiatischen Gebiet überwintert, werden nur wenige Vögel auf dem Zug in Japan beobachtet. Vor der Jahrtausendwende dort noch eine extreme Ausnahme (eine Beobachtung im Jahr 1967)^[1], werden mittlerweile aber doch jährlich Individuen dort nachgewiesen.^[6]

Goldhähnchen-Laubsänger werden im Zuge der Westausbreitung der Art mittlerweile jedes Jahr vor allem im Herbst in Europa als Irrgäste beobachtet. Der erste Nachweis in Europa geht auf das Jahr 1829 zurück, in dem der österreichische Offizier und Ornithologe Christoph Fellner von Feldegg ein Exemplar der Art in Dalmatien schoss. John Gould, der das Exemplar untersuchte und formal beschrieb, erkannte nicht, dass es sich um eine bereits in Asien beschriebene Art handelte, und nannte sie „Dalmatinisches Goldhähnchen“ (engl. „Dalmatian Regulus“, Regulus modestus).^[12] Der deutsche Ornithologe Heinrich Gätke, der 1837 auf die damals britische Insel Helgoland gezogen war, stellte dort immer wieder asiatische Laubsänger fest, darunter in den Jahren 1845 und 1875 auch Goldhähnchen-Laubsänger.^[13][14] In den 80er Jahren des 19. Jahrhunderts wurden dann auch bei Orenburg im Uralvorland einige Exemplare nachgewiesen und seitdem in immer regelmäßigerer Zahl an verschiedenen Stellen Ost-, Mittel- und Nordeuropas.^[1]

In Westeuropa stammt der erste Nachweis auf den Britischen Inseln aus dem Jahr 1896, wo in Norfolk ein Vogel geschossen wurde.^[15] Der nächste Nachweis stammt allerdings erst aus dem Jahr 1951.^[16] Seitdem ist die Art aber regelrecht häufig als Irrgast gesichtet worden und zählt dort seit 1990 nicht mehr als Seltenheit.^[17] Im Jahr 2003 wurden sogar 313 Exemplare im Vereinigten Königreich gezählt.^[18] In den nordischen Ländern Schweden, Finnland und Dänemark erscheint der Vogel mittlerweile jährlich.^[19] Auch an den norddeutschen Küsten werden seit der Jahrtausendwende fast jährlich Individuen festgestellt, vor allem auf Helgoland, aber auch auf anderen vorgelagerten Inseln wie der Greifswalder Oie.

Die meisten europäischen Nachweise des Goldhähnchen-Laubsängers sind Vögel im ersten Lebensjahr.^[19] Verschiedene Gründe für das stetige Anwachsen der Zahl der Nachweise in Westeuropa werden diskutiert. Klassischerweise wurden die Vögel als vom Normverhalten abweichende Irrgäste gesehen. Die Häufigkeit gerade mittelsibirischer Arten, insbesondere dieser Art, führte schließlich zur Theorie des Umkehrzuges, da die Jungvögel auf dem Weg nach Westeuropa praktisch genau entgegengesetzt zu ihrem eigentlichen Zugweg wandern.^[20] Neuerdings wird auch die Etablierung eines neuen Zugweges vermutet, der die zunehmend milden klimatischen Verhältnisse im winterlichen Westeuropa ausnutzt.^[21] Kritik an dieser Idee rührt von der Tatsache her, dass viele dieser Vogel in Nordwestspanien überwintern sollten, aber in Spanien insgesamt wenig, und wenn, dann im Osten beobachtet werden. Es wurde daher vorgeschlagen, dass die Vögel von den häufigen mittel- und westeuropäischen Beobachtungsorten ausgehend ihren Zug direkt in südöstliche Richtung fortsetzen.^[22]

Außerhalb Europas wurde die Art als Irrgast auch in Nordafrika (Tunesien und Marokko), im Nahen Osten (Israel, Türkei und Iran), Zentralasien (Usbekistan und Tadschikistan), Süd- und Südostasien (Bangladesch und Taiwan) sowie in Alaska nachgewiesen.^[3]

Verhalten

Der Goldhähnchen-Laubsänger ist nicht besonders scheu, aber seine unauffällige Lebensweise im Kronenbereich macht ihn schwer zu beobachten. Der Vogel ist praktisch ständig flatternd in Bewegung und rüttelt dabei auch nach Art der Goldhähnchen, allerdings wesentlich häufiger.^[1][4][7] Zuweilen hängt der Vogel auch nach Meisenart überkopf.^[2]

Ernährung

Wie andere Laubsänger ist der Goldhähnchen-Laubsänger insektivor und ernährt sich von den Imagines, Larven sowie Puppen kleiner Insekten wie Fliegen, Motten und Blattläusen sowie auch von Spinnentieren. Die Nahrung wird von Blättern und Zweigen aufgelesen oder auch in kurzen Jagdflügen fliegenschnäpperartig erbeutet. Außerhalb der Brutzeit schließen sie sich zur Nahrungssuche auch gemischten Schwärmen aus Kleinvögeln, darunter Meisen, Goldhähnchen und andere Laubsänger.^[3][7] Im Winterquartier umfasst das Spektrum der Arten, mit denen die Futtersuche gemeinschaftlich begangen wird auch Brillenvögel, Stachelbürzler und Timalien.^[23]

Fortpflanzung

Die Brutzeit findet von Juni bis Juli statt, die Eier werden ab Mitte Juni gelegt. Das Nest wird nur vom Weichchen gebaut, üblicherweise in der Nähe des Stammes eines Nadelbaums in einer Höhe zwischen 2 und 5 m, vereinzelt bis zu 13 Höhe. Ausnahmsweise wird auch in Gebüsch oder Krüppelholz gebrütet. Das Nest ist ein kugelförmiges, etwa 8 cm großes Konstrukt aus Moosen, Flechten, Nadeln und Halmen mit einer Innenpolsterung aus Federn, Gras und Tierhaaren. Es werden vier bis sechs Eier gelegt, die nur vom Weibchen bebrütet werden. Die Eier sind weißlich mit dunkelfarbigen Punkten, die sich zum stumpfen Pol hin verdichten. Die Jungen schlüpfen nach 12–13 Tagen und werden nach weiteren 12–14 Tagen flügge. In dieser Zeit werden sie ausschließlich vom Weibchen versorgt, danach noch für etwa eine Woche von beiden Eltern. Im Süden des Verbreitungsgebiets wird manchmal eventuell auch eine Zweitbrut durchgeführt, aber detailliertere Erkenntnisse zu diesem Thema liegen noch nicht vor. Das Brutrevier ist üblicherweise 3–5 ha groß, ausnahmsweise auch bis zu 10 ha.^[1][3]

Der Goldhähnchen-Laubsänger ist Wirtsvogel des auf Laubsänger und Pieper spezialisierten Hopfkuckucks, der wie sein naher Verwandter, der (gewöhnliche) Kuckuck, ein Brutparasit ist.^[24] Die Eier dieses Kuckuck sind ähnlich gefärbt, aber etwas größer als die des Wirtsvogels.^[25]

Systematik

Erstbeschreiber der Art ist der deutsche Zoologe Peter Simon Pallas, der die Art am Ingoda-Fluss in Sibirien im Mai 1772 fand. Pallas leitete damals eine wissenschaftliche Expedition nach Sibirien im Auftrag der Zarin Katharina die Große, die zwischen 1768 und 1774 stattfand.^[26] Bei der Veröffentlichung im Jahr 1811 benannte er die Art als Motacilla proregulus.^[27] Der englische Name des Goldhähnchen-Laubsängers lautet zu Ehren des Erstbeschreibers „Pallas's leaf warbler“.

Der heutige wissenschaftliche Gattungsname Phylloscopus leitet sich aus dem Altgriechischen φύλλον (phýllon), „Blatt“, und skopos, „Sucher“ (von σκοπέω, „spähen, umherschauen, betrachten“) ab. Das Artepitheton proregulus stammt vom griechischen pro, „nahe“, und lateinisch regulus, „kleiner König“, das sich auf das Wintergoldhähnchen, Regulus regulus bezieht.^[28]

Die 1826 vom deutschen Zoologen Friedrich Boie erstbeschriebene Gattung Phylloscopus erhält zurzeit etwa 78 Arten kleiner Singvögel vom Zweigsängertyp und trägt den deutschen Namen Laubsänger. Früher Teil der damals größeren Familie der Sylviidae, bildet die Gattung heute eine eigene Familie, die Phylloscopidae.^[29]

Innerhalb der Gattung ist der Goldhähnchen-Laubsänger Teil einer Gruppe ähnlicher, sehr kleiner asiatischer Zweigsängerarten mit ähnlichen Merkmalen wie gelblich-weißer Unterseite, deutlichem Überaugenstreif, Scheitelstreif und Flügelbinden,^[30] die auch genetisch verwandt sind und innerhalb der Gattung eine Klade bilden.^[31] Früher wurden die Vögel dieser Gruppe als eigene Gattung Abrornis (von griechisch αβρος, abros: hübsch und ορνις, ornis: Vogel) geführt, die allerdings noch einige nicht näher verwandte Arten enthielt. Heute wird diese Gattung wieder von einigen Autoren im Sinne der etwa zehn Arten umfassenden oben genannten Klade geführt.^{[32][33][34][35]}

Vier der Arten der Abrornis-Klade wurden früher als Unterarten des Goldhähnchen-Laubsängers geführt. Die Art im heutigen Sinne wurde damals als Nominatform P. p. proregulus geführt. Die anderen vier Unterarten besitzen Brutgebiete, die weiter südlich und oft in höheren Lagen liegen, etwa im westlichen Himalaya, in Yunnan und nördlich bis Gansu und Hebei (nur hier mit Kontakt zum Brutgebiet der Nominatform).^[1][36][33]

Obwohl schon im 19. Jahrhundert Feldornithologen wie Gilbert White und William Edwin Brooks die Bedeutung der Lautäußerungen zur Unterscheidung der sehr ähnlich aussehenden Laubsänger unterstrichen,^[37][38] wurde diese Sichtweise lange Zeit von der Fachwelt mit Skepsis betrachtet.^[39] In jüngerer Zeit wird die Vokalisation zunehmend als bedeutsamer für die Systematik gesehen. Im Falle des Goldhähnchen-Laubsängers hat dies dazu geführt, dass die südlichen Unterarten wegen ihrer deutlich anderen Rufe und Gesänge als eigene Arten abgetrennt wurden, obwohl die Gefiedermerkmale sich nur wenig unterscheiden. Dieser „Split“ wurde durch molekulargenetische Untersuchungen von Per Alström aus dem Jahre bestätigt, so dass der Goldhähnchen-Laubsänger heutzutage (2018) allgemein als monotypische Art angesehen wird. Die als neue Arten abgetrennten Unterarten sind:^[33][40][41]

• Gelbbürzel-Laubsänger (Phylloscopus chloronotus): Entlang des Himalaya von Pakistan bis Nepal und Assam, angrenzend dort südwestliches China. Zwei Unterarten: P. c. chloronotus und P. c. simlaensis.
• Sichuanlaubsänger (Phylloscopus forresti): Südchina (Tibet, Shaanxi, Shanxi, südlich bis Yunnan und West-Sichuan), evtl. westliches und nördliches Myanmar
• Kansulaubsänger (Phylloscopus kansuensis): Zentral-China (Qinghai und Gansu), monotypisch.
• Yunnanlaubsänger (Phylloscopus yunnanensis): Zentral- bis Nordost-China (Sichuan, Qinghai, Süd-Gansu, Shaanxi und Hebei), monotypisch.

Die insgesamt fünf Arten bilden damit einen Arten-Komplex oder eine Superspezies. Der Goldhähnchen-Laubsänger scheint sich vor 4,1–5,5 Mio. vom Yunnanlaubsänger genetisch getrennt zu haben, von den anderen Arten etwa vor 1,7–3,2 Mio. Jahren.^[41]

Literatur

• Kevin Baker: Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides). Helm, London 1997, ISBN 978-0-7136-3971-1.
• Urs N. Glutz von Blotzheim und Kurt M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Passeriformes (3. Teil): Sylviidae, genehmigte Lizenzausgabe eBook. Hrsg.: Urs N. Glutz von Blotzheim. Band 12. Aula-Verlag, 2001, ISBN 3-923527-00-4.
• P. Alström, P. Clement & G. M. Kirwan: Pallas's Leaf-warbler (Phylloscopus proregulus). In: J. del Hoyo, A. Elliott, J. Sargatal, D. A. Christie & E. de Juana, E. (Hrsg.): Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona 2018 (hbw.com [abgerufen am 7. September 2018]).
• Andy M Stoddart: Siberia's Sprite: A history of fascination and desire. Selbstverlag, 2016, ISBN 978-1-5327-6903-0.
• Lars Svensson, Killian Mullarney & Dan Zetterström: Der Kosmos Vogelführer. Kosmos, Stuttgart 2011, ISBN 978-3-440-12384-3.

Einzelnachweise

Kongsljómari (frøðiheiti - Phylloscopus proregulus)

Sí eisini

• Fuglar í Føroyum

Pallas's leaf warbler (Phylloscopus proregulus) or Pallas's warbler, is a bird that breeds in mountain forests from southern Siberia east to northern Mongolia and northeast China. It is named for German zoologist Peter Simon Pallas, who first formally described it. This leaf warbler is strongly migratory, wintering mainly in south China and adjacent areas of southeast Asia, although in recent decades increasing numbers have been found in Europe in autumn.

Pallas's leaf warbler is one of the smallest Palearctic warblers, with a relatively large head and short tail. It has greenish upperparts and white underparts, a lemon-yellow rump, and yellow double wingbars, supercilia and central crown stripe. It is similar in appearance to several other Asian warblers, including some that were formerly considered to be its subspecies, although its distinctive vocalisations aid identification.

The female builds a cup nest in a tree or bush, and incubates the four to six eggs, which hatch after 12–13 days. The chicks are fed mainly by the female and fledge when they are 12–14 days old; both parents then bring food for about a week. Pallas's leaf warbler is insectivorous, feeding on the adults, larvae and pupa of small insects and spiders. Birds forage in bushes and trees, picking items from leaves or catching prey in short flights or while hovering. The Pallas's leaf warbler has a large range, and its numbers are believed to be stable. It therefore is evaluated as of "least concern" by the International Union for Conservation of Nature (IUCN).

Taxonomy

The English name of Pallas's leaf warbler commemorates the German zoologist Peter Simon Pallas, who found it on the Ingoda River in Siberia in May 1772.^[a] He named the new species as Motacilla proregulus when he finally published his findings in 1811.^[3] The current genus name Phylloscopus is from Ancient Greek phullon, "leaf", and skopos, "seeker" (from skopeo, "to watch"). The specific proregulus is from Greek pro, "close to", and the name regulus, referring to the similar-looking goldcrest, Regulus regulus.^[4]

First described by German zoologist Friedrich Boie in 1826, the genus Phylloscopus comprises about 50 species of small insectivorous Old World woodland warblers that are either greenish or brown above and yellowish, white or buff below. The genus was formerly part of the Old World warbler family Sylvidae, but has now been split off as a separate family, the Phylloscopidae.^[5]

Within the genus, Pallas's leaf warbler is one of a group of similar tiny Asiatic species characterised by a yellow rump, a strong supercilium (stripe over the eye), double wing bars and a stripe on the crown of the head,^[6] once separated as the genus Abrornis but currently retained in Phylloscopus.^[7][8]

Pallas's leaf warbler was itself formerly treated as a complex of several subspecies, with the nominate form P. p. proregulus breeding in northern Asia, and other subspecies breeding much further south at high altitudes in the mountains from the western Himalayas east to western China (Yunnan and north to Gansu and Hebei).^[9][10]

Although field naturalists, such as Gilbert White in the 18th century and William Edwin Brooks in the 19th, had noted the importance of calls in separating often very similar-looking leaf warblers,^[11][12] for many years their views were not always accepted by the ornithological establishment.^[13] More recently, vocalisations have become increasingly important in taxonomy. In the case of the former subspecies of Pallas's leaf warbler, even though they differ only slightly in plumage, the southern forms are very distinctive vocally. Their songs and calls differ from those of the nominate race, and DNA analysis from 2006 has confirmed these forms to be sufficiently distinct that they are now treated as separate species, leaving Pallas's leaf warbler as a monotypic taxon. The split species are:^[10][14][15]

• Lemon-rumped warbler Phylloscopus chloronotus. Himalayas, southwest China. Three subspecies, P. c. chloronotus, P. c. forresti and P. c. simlaensis.
• Gansu leaf warbler Phylloscopus kansuensis. Central western China, monotypic.
• Chinese leaf warbler Phylloscopus yunnanensis (synonym P. sichuanensis). Western China, monotypic.

Of these, Phylloscopus chloronotus forresti is possibly also a separate species, but further analysis is required to confirm this. The breeding ranges of the Gansu leaf warbler and the Chinese leaf warbler overlap in southern Gansu, but the species are separated ecologically: the Gansu leaf warbler is found in taller forest habitats and the Chinese leaf warbler uses lower, often scrubby habitats.^[10] "Lemon-rumped warbler" was sometimes used as synonym for Pallas's leaf warbler before the species' split.^[16] Pallas's leaf warbler appears to have diverged from the Chinese leaf warbler 4.1–5.5 million years ago, and from its other former subspecies about 1.7–3.2 million years ago.^[15]

Description

Pallas's leaf warbler is one of the smallest warblers, with a large head and short tail.^[17] At 9–10 centimetres (3.5–3.9 in) long and 4–7 grams (0.14–0.25 oz) in weight, it is slightly smaller than a yellow-browed warbler and barely any larger than a goldcrest. It has greenish upperparts and white underparts, but is very striking, with prominent pale yellow double wingbars on the wing covert feathers, bold yellow supercilia and central crown stripe, and a lemon-yellow rump.^[17][18] The bill is blackish-brown with a yellowish tinge to the cutting edges and the base of the lower mandible, the iris is brown, and the legs are brown with a green or greyish tinge.^[16] Although the yellow rump is obvious when a bird is low in vegetation or hovering, it can otherwise be hard to see.^[17]

In Asia, Pallas's leaf warbler can be distinguished from its former subspecies by its yellower head stripes, wingbars and throat as well as its different vocalisations.^[18] Other yellow-rumped Asiatic warblers resemble Pallas's; buff-barred and Brooks's leaf warblers are larger, much duller green above and less strongly marked, and their wing bars are buff and white respectively, not yellow. Ashy-throated warbler has grey head markings, face and throat, and pale yellow underparts.^[16]

The sexes of Pallas's leaf warbler have similar plumage, but non-breeding birds are somewhat brighter green above and have broad, bright fringes to their flight feathers. Juveniles are like the adults, but have a brown tinge to the upperparts, greyish-white underparts and a duller supercilium. Adults have a complete post-breeding moult in August or September before migrating south. Juveniles and pre-breeding adults have a partial moult in March or April, replacing all the body plumage and some tail feathers.^[16]

The song of Pallas's leaf warbler is delivered from a concealed perch near the top of a tall tree.^[19] It is strong and prolonged, with a medley of whistles, tirrit-tirrt-tirrit-terchee-choo-choo-chee-chee-chee or similar, with some phrases reminiscent of a canary, and interspersed trills. It lasts 2–4 seconds and may be heard in the winter quarters as well as from breeding birds.^[20] The call is a short, soft dju-ee.^[16] In contrast, the former subspecies have quite different songs, with sustained rattles for several seconds, or sometimes minutes. Their calls are typically sharp and monosyllabic.^[21][22]

Distribution and habitat

Pallas's leaf warbler breeds in coniferous taiga forests including fir, spruce, pine and larch, or in mixed forest with rhododendron, karsu oak and a high percentage of conifers. In southern Russia, it was found breeding at up to 1,500–1,700 metres (4,900–5,600 ft). In winter, it uses a wider range of habitats, including broadleaf forest and scrub as well as conifers, and can be found in river valleys down to 100 metres (330 ft).^[16][18]

Pallas's leaf warbler breeds in Siberia from the Altai Mountains east to the Sea of Okhotsk, northern Mongolia, northeast China and possibly North Korea. It is strongly migratory and winters mainly in subtropical south China, northern Thailand and elsewhere in northeastern Indochina.^[18] It is rare but annual in Japan.^[19]

Other movements

Pallas's leaf warbler now occurs regularly in Europe in autumn. The first known European record was shot in 1829 in Dalmatia, now Croatia, but John Gould, who formally described it, did not realise the species had already been discovered in Asia, and named it as the "Dalmatian Regulus", Regulus modestus.^[24] German ornithologist Heinrich Gätke, who moved to the then-British island of Heligoland in 1837 and stayed there for some fifty years, subsequently showed that several Asiatic species, including an occasional Pallas's leaf warbler, were regularly found there in autumn.^[25][26]

In the far west of Europe, the UK's first Pallas's leaf warbler was shot in 1896,^[27] although it was not until 1951 that the second was found.^[28] Thereafter, this species became increasingly common, ceasing to be a national rarity at the end of 1990.^[29] In 2003, for example, 313 were recorded in Britain.^[30] Pallas's leaf warbler also occurs at least annually in Sweden, Finland and Denmark.^[31]

Most Pallas's leaf warblers found in Europe are first-year birds,^[31] and several reasons for the large increase in numbers in autumn have been proposed. In the past, these warblers were widely considered to be vagrants or reverse migrants, but were more recently thought to be undertaking a regular migration, taking advantage of the mild oceanic climate on the western fringes of Europe for overwintering.^[32] A flaw in that theory is that many birds should winter in Spain, particularly in the northwest, but Pallas's leaf warbler is rare in that country and tends to occur in the east. Spanish ornithologist Eduardo de Juana has therefore proposed that once the warblers reach northwest Europe, they then reorientate to a south easterly direction.^[33]

Outside Europe, Pallas's leaf warbler has been recorded as a vagrant in north Africa (Tunisia^[1] and Morocco), western Asia (Israel, Turkey and Iran), central Asia (Uzbekistan and Tajikistan), southeast Asia (Bangladesh and Taiwan), and Alaska.^[18]

Behaviour

Pallas's leaf warbler is not wary but its unobtrusive arboreal lifestyle makes it difficult to observe, particularly in thick foliage. It is constantly in motion, and often hovers briefly like a goldcrest, although more frequently,^[20] and may sometimes hang upside-down.^[17]

Breeding

Nesting is from June to July, with eggs laid from mid-June. The nest is built by the female in a conifer, usually next to the trunk at 0.5–10 metres (1.6–32.8 ft) above ground, sometimes in a bush. It is a round or elliptical cup made from twigs, leaves and other vegetation and lined with finer material including feathers, hair or fine grasses.^[18] Four to six blue-grey flecked white eggs are laid and incubated by the female.^[34] They hatch after 12–13 days, with the chicks fledging when 12–14 days old. They are fed mainly by the female while in the nest, but by both parents for about a week after fledging. In the south of the range, a pair may sometimes raise a second brood. The breeding territory in central Siberia is usually 3–5 hectares (7.4–12.4 acres), infrequently as much as 10 hectares (25 acres).^[18]

Pallas's leaf warbler, as with other members of its genus, is a host of the oriental cuckoo, a brood parasite.^[35] The cuckoo's egg is similar in appearance, though larger, to those of the host species.^[34]

Feeding

Like its relatives, Pallas's leaf warbler is insectivorous, feeding on the adults, larvae and pupa of small insects including flies, moths and aphids; spiders are also taken. Birds forage in bushes and trees, picking items from leaves or catching prey in short flights or while hovering. When not breeding, they may join mixed-species foraging flocks together with tits, goldcrests and other warblers.^[18][20] In Asia, accompanying species may also include white-eyes, minivets and babblers.^[36]

Status

The Pallas's leaf warbler has a large range, and although global population trends have not been quantified, numbers are believed to be stable. This species does not approach the thresholds for the population decline criterion of the IUCN Red List (that is, declining more than 30 percent in ten years or three generations). For these reasons, it is evaluated as of "least concern" by the IUCN.^[1]

Pallas's leaf warbler is widespread, common and locally abundant in Russia and northeast China. Breeding densities of up to 35–50 pairs/km² (90–130 pairs/mi²) have been recorded in southeast Russia, with only slightly lower figures in Siberia. It is locally common in parts of its wintering grounds in southeast Asia.^[18]

Notes

References

La Regolfiloskopo aŭ Palasa filoskopo (Phylloscopus proregulus) estas specio de la genro de filoskopoj aŭ Phylloscopus lastatempe konsiderata kiel tipa genro en la propra familio de Filoskopedoj. Ĝi reproduktiĝas en suda Siberio, Mongolio kaj partoj de Tibeto kaj Ĉinio. Ĝi estas tre migranta specio kiu vintras en subtropika Azio.

Tiu estas birdo de koniferaj montararbaroj. La nesto estas konstruita en arbo. Kiel plej oarto de silviecaj birdoj, ankaŭ tiu malgranda paserino estas insektovora.

Tiu eta filoskopo estas preta vaganteci tiom malproksimen kiom ĝis okcidenta Eŭropo fine de oktobro kaj novembre, spite la distancon de 3000 km el ties reproduktaj teritorioj. Ekzemple tiu specio estis fine de aŭtune en Britio iome regule.

Tiu estas unu el la plej malgrandaj filoskopoj, kaj kunhavas verdecajn suprajn partojn kaj blankecajn subajn partojn kun flaveca nuanco ĉe flankoj kiel tipaj filoskopoj. Tamen tiu estas tre rimarkinda filoskopo. Dekomence ĝi havas elstarajn helflavecajn duoblan flugilstrion kaj superokulan strion, kiel la Flavbrova filoskopo, sed krome ĝi havas ankaŭ helflavecan kronostrion inter du malhelajn striojn super la superokulaj strioj, (kiel la regoledoj, kio nomigas la specion kaj en Esperanto kaj en la latina scienca nomo), kaj maloftan inter filoskopoj citronflavan pugon.

Tiu birdo ne estas timida, sed ties arborema vivostilo malfacilas ties observadon. Ĝi estas konstante moviĝanta, kaj ofte ŝvebas mallonge, kiel Regoledoj. Ties kanto estas pova kaj kanarieca.

La tre proksimaj rilataj sudaj specioj, Palpuga filoskopo (aŭ Citronpuga filoskopo), P. chloronotus, kaj Kansua filoskopo, P. kansuensis, moviĝas al pli malaltaj latitudoj vintre, sed ne migras longajn distancojn. La Simla filoskopo estas la plej okcidenta subspecio P. chloronotus simlaensis kiu povas esti io inter distinga specio kaj nevalida pro klina variado (Alström 2006 ^[1]). Tiuj 3 aŭ 4 specioj kaj la Junana filoskopo, P. yunnanensis (foje P. sichuanensis) ĵus estis unuigitaj al la Regolfiloskopo sensu lato (amplekssence).

Tiu birdo ricevas alternativan duan nomon laŭ la germana zoologo Peter Simon Pallas, kiu unuafoje priskribis ĝin.

Referencoj

El mosquitero de Pallas (Phylloscopus proregulus) es una especie de ave paseriforme de la familia Phylloscopidae que vive en Asia.^[1]​

Descripción

Es uno de los mosquiteros de menor tamaño; mide entre nueve y diez centímetros de alto y pesa entre cuatro y nueve gramos, por lo que es más pequeño que el mosquitero bilistado y un poco más grande que el reyezuelo sencillo. Su plumaje es de color verdoso en la parte superior y blanco en la inferior, con líneas amarillas sobre las alas, la cabeza y el vientre. Aunque por lo general no le teme a los humanos, su costumbre de anidar entre las copas frondosas de los árboles la convierte en un ave difícil de observar. Su canto consiste en una serie de silbidos y es similar al del canario silvestre, y su llamado suena como "chui".^[2]​^[3]​

Distribución y hábitat

Es un ave migratoria que cría en el sur de Siberia (desde Óblast de Novosibirsk a Óblast de Magadán, por el este), el norte de Mongolia y el noreste de China. pasa los inviernos en la zona subtropical de China y en el noreste de Indochina.^[2]​ Habita las zonas de taiga cubiertas de coníferas y en bosques montañosos, y al igual que la mayoría de los mosquiteros, es insectívoro. Construye su nido sobre un árbol, por lo general junto al tronco a una altura de medio a diez metros sobre la superficie; deposita entre cuatro y seis huevos en cada ocasión, que son incubados durante doce a trece días, y los pichones están listos para abandonar el nido a los doce a catorce días de haber nacido.^[2]​

En invierno utiliza un mayor rango de hábitats, incluyendo bosques de hoja ancha y matorrales, además de las coníferas. Aunque la gran mayoría de individuos de esta especie pasa el invierno al sur de China, sobre las costas del río Yangtsé (donde se los puede ver de octubre a abril), una pequeña cantidad migra hacia Europa Occidental. Llegan a Gran Bretaña entre octubre y noviembre, después de un vuelo de más de cinco mil kilómetros desde el extremo occidental de la zona tradicional de distribución, casi la misma distancia que tendrían que atravesar para llegar a las zonas donde pasan el invierno los ejemplares del sur de China. No se conoce el número exacto de aves europeas, pero en otoño se han avistado hasta trescientas en Gran Bretaña; dado su carácter discreto, este número probablemente sea sólo una parte del total. El mosquitero de Pallas, que en el pasado era considerado un ave accidental, en la actualidad se considera un ave migratoria regular aunque muy escasa, que aprovecha el clima oceánico invernal de Europa para pasar la estación.^[3]​^[4]​

Taxonomía

El nombre del mosquitero de Pallas proviene del zoólogo alemán Peter Simon Pallas, que lo descubrió en el río Ingoda, Siberia, en 1811; el nombre de la especie, proregulus, tiene su origen en el tamaño del ave, similar al del reyezuelo sencillo o Regulus regulus. En el pasado, se consideraba como un complejo de varias subespecies; además de las especies nominales del norte de Asia, se aceptaban de dos a cuatro subespecies adicionales, que habitarían mucho más al sur, en las altas cumbres del sistema montañoso del Himalaya, en Nepal y China.^[5]​^[6]​ Aunque su plumaje es muy parecido, el canto y el llamado son diferentes entre sí. Los análisis genéticos también demostraron que se trata de especies diferentes, como se los considera en la actualidad:^[2]​^[7]​

• Phylloscopus chloronotus. Himalaya, sudoeste de China. Tres subespecies, P. c. chloronotus, P. c. forresti y P. c. simlaensis.
• Phylloscopus kansuensis. Oeste y centro de China, monotípica.
• Phylloscopus yunnanensis (sin. P. sichuanensis). Oeste de China, monotípica.

De estas aves, es posible que Phylloscopus chloronotus forresti también sea una especie diferente, pero se necesitan más estudios para confirmarlo.^[2]​ Las zonas de distribución del Phylloscopus kansuensis y del Phylloscopus yunnanensis se superponen pero están separadas a nivel ecológico, ya que el primero habita en bosques altos y el segundo, en bosques bajos.^[2]​

Referencias

Kuld-lehelind (Phylloscopus proregulus) on põõsalindlaste sugukonda kuuluv lind.

Eestis on ta eksikülaline.^[1]

Viited

Välislingid

• Kuld-lehelind andmebaasis eElurikkus

Txio erregetxoa (Phylloscopus proregulus) Phylloscopus generoko animalia da. Hegaztien barruko Phylloscopidae familian sailkatua dago.

Erreferentziak

• World Bird Names

Ikus, gainera

• Phylloscopus
• Phylloscopidae

Hippiäisuunilintu (Abrornis proregulus ) on Aasiassa pesivä pikkulintu.

Koko ja ulkonäkö

Hippiäisuunilintu muistuttaa muodoltaan ja yleisväriltään vaaleaa uunilintua. Pään kuviot ovat erittäin voimakkaat – päälaki on musta, silmäkulmajuova leveä ja vaalea ja päälaella kulkee vaalea juova. Siivellä on kaksi selkeätä siipijuovaa ja yläperä on vaalea. Kutsuääni kirkas ”dui”. Laulu on kirkas ja voimakas, sitä on verrattu kanarialintuun.

Levinneisyys

Hippiäisuunilintu pesii Siperian eteläosissa, Mongoliassa, Tiibetissä ja Kiinassa. Syksyllä tuhansia yksilöitä harhautuu Eurooppaan. Suomessa säännöllinen harhailija loka–marraskuussa, määrät vaihtelevat vain paristakymmenestä joihinkin kymmeniin per syksy. Taigauunilintua vähälukuisempi ja myöhäisempi vieras.

Elinympäristö

Hippiäisuunilintu pesii havumetsissä vuoristoalueilla, ja rakentaa pesänsä puuhun. Suomessa tavatut linnut useimmiten rannikolla, saarissa, kaupunkien puistoissa tms. Usein tiais- ja hippiäisparvien mukana.

Ravinto

Hippiäisuunilintu on hyönteissyöjä.

Lähteet

Aiheesta muualla

• Hippiäisuunilintu Lintukuva.fi-verkkopalvelussa
• LuontoPortti: Hippiäisuunilintu (Phylloscopus proregulus)
• ITIS: Phylloscopus proregulus (englanniksi)

Phylloscopus proregulus

Le Pouillot de Pallas (Phylloscopus proregulus (Pallas, 1811)) est une espèce de passereaux appartenant à la famille des Phylloscopidae.

Références externes

• (en) Référence Congrès ornithologique international : (consulté le 30 mai 2015)
• (en) Référence Zoonomen Nomenclature Resource (Alan P. Peterson) : Phylloscopus proregulus dans Passeriformes
• (fr+en) Référence Avibase : Phylloscopus proregulus (+ répartition) (consulté le 26 avril 2016)
• (fr) Référence Oiseaux.net : Phylloscopus proregulus (+ répartition)
• (fr) Référence CITES : taxon Phylloscopus proregulus (sur le site du ministère français de l'Écologie) (consulté le 30 mai 2015)
• (en) Référence Fauna Europaea : Phylloscopus proregulus
• (fr+en) Référence ITIS : Phylloscopus proregulus (Pallas, 1811)
• (en) Référence Animal Diversity Web : Phylloscopus proregulus
• (en) Référence NCBI : Phylloscopus proregulus (taxons inclus)
• (en) Référence UICN : espèce Phylloscopus proregulus (Pallas, 1811) (consulté le 30 mai 2015)

Binomas Phylloscopus proregulus

Nykštukinė pečialinda (lot. Phylloscopus proregulus, en. Pallas’s Warbler) – pečialindų genčiai priklausantis paukštelis. Veisiasi pietų Sibire, Mongolijoje, Kinijoje, Tibete. Tai viena mažiausių pečialindų. Jos giesmė panaši į kanarėlės.

Gyvena kalnų spygliuočių miškuose. Lizdus suka medžiuose. Kaip ir dauguma pečialindų, nykštukinės pečialindos yra vabzdžiaėdės.

Nykštukinės pečialindos iš šiaurinių sričių žiemai migruoja į subtropinę Aziją. Migruodamos kartais užklysta ir į vakarų Europą, dažniausiai spalio – lapkričio mėnesiais.

Nykštukinės pečialindos nėra baikščios, bet dėl gyvenimo medžiuose ir pastovios migracijos jas sudėtinga tyrinėti.

Sibīrijas ķauķītis (Phylloscopus proregulus) ir neliels ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kas ligzdo kalnu mežos no Sibīrijas dienvidaustrumiem līdz Mongolijas ziemeļiem un Ķīnas ziemeļaustrumiem. Ziemo galvenokārt Ķīnas dienvidos un tuvējās Dienvidaustrumāzijas reģionos.^[1] Mūsdienās arvien biežāk rudens periodā ieklejo Eiropā. Ģeogrāfisko variāciju nav.^[2]

Zinātniskais nosaukums Phylloscopus proregulus atvasināts no sengrieķu un latīņu valodas un latviski nozīmē "lapu pārmeklētājs, līdzīgs zeltgalvītim": Phyllon — lapa, scopus — pārmeklētājs un proregulus — līdzīgs (pro) zeltgalvītim (regulus). Zeltgalvīša zinātniskais nosaukums ir Regulus regulus.^[3]

Izplatība

Sibīrijas ķauķītis ir izteikts gājputns. Ligzdo Austrumsibīrijas dienviddaļas kalnos no Altaja līdz Ohotskas jūrai, Mongolijas ziemeļiem, Ķīnas ziemeļaustrumiem, Sahalīnai un iespējams sastopams arī Ziemeļkorejā. Krievijas dienvidos ligzdo līdz 1500—1700 m virs jūras līmeņa.^[4][5][6] Ziemo subtropiskajos Ķīnas dienvidos, Taizemes ziemeļos un Indoķīnas ziemeļaustrumos.^[4][6]

Klejojumi

Lai arī mazskaitlīgi, bet regulāri (katru gadu) Sibīrijas ķauķītis ieceļo Japānā.^[7] Rudens periodā regulāri ieceļo arī Eiropā. Pirmo reizi Eiropā tas tika konstatēts 1829. gadā Dalmācijā (mūsdienās Horvātijā). Līdz 1990. gadu beigām ķauķītis Eiropā tika novērots ļoti reti, bet mūsdienās tas ieceļo samērā bieži. Piemēram, Zviedrijā, Somijā un Dānijā Sibīrijas ķauķītis novērojams katru gadu. Parasti ieceļo jaunie pirmā gada putni.^[8]

Ārpus Eiropas Sibīrijas ķauķītis novērots ieklejojam arī Ziemeļāfrikā (Tunisijā un Marokā), Āzijas rietumos (Izraēlā, Turcijā un Irānā), Centrālāzijā (Uzbekistānā un Tadžikistānā), Dienvidāzijā (Bangladešā), Taivānā un Aļaskā.^[6]

Latvijā

Sibīrijas ķauķītis Latvijā ir samērā rets ieceļotājs rudens migrācijas laikā. Pirmo reizi konstatēts 1967. gada 13. oktobrī, kad viens īpatnis tika noķerts Papes putnu stacijā. Līdz 2017. gadam bijuši 50 novērojumi, no tiem lielākā daļa veikta Papē, bet Sibīrijas ķauķītis novērots arī pie Engures ezera, Alūksnē, Jūrmalciemā, Kolkā, Lauteros un Liepājā.^[4]

Izskats

Sibīrijas ķauķītis ir viens no vismazākajiem ķauķīšiem ar proporcionāli lielu galvu un īsu asti.^[9] Ķermeņa garums 9—10 cm, spārnu plētums 12—16 cm, svars 4,5—7,5 g.^[10][11][12]

Apspalvojums ķermeņa augšpusē olīvzaļš, apakšpusē gaiši pelēks vai balts. Muguras lejas daļa citrondzeltena, uz spārniem divas gaiši dzeltenas šķērsjoslas. Spārnu primārās lidspalvas brūnas ar gaišām maliņām, sekundārās un iekšējās lidspalvas ar dzeltenām maliņām. Galvas virspuse tumši zaļpelēka ar gaišu, zaļgandzeltenu centrālu svītru, virs acs gara, košāk dzeltena kā galvas svītra uzacs. Knābis īss un tumšs ar dzeltenu pamatni, kājas tumši zaļganbrūnas, acis tumši brūnas. Abi dzimumi izskatās vienādi.^[11] Jaunie putni izskatās līdzīgi pieaugušajiem īpatņiem, tikai to mugurpuse ir brūnāka, bet apakšpuse pelēkāka, kā arī uzacis ir blāvākas.^[6]

Līdzīgas sugas

Sibīrijas ķauķītis ir grūti atšķirams no ļoti līdzīgajiem dzeltensvītru un Hjūma ķauķīšiem. Sibīrijas ķauķītim atšķirībā no dzeltensvītru ķauķīša centrālā galvas svītra vienmēr labi saskatāma, kopumā svītras uz galvas un spārniem ir dzeltenākas, kā arī tam ir koši dzeltena muguras lejas daļa. Toties Hjūma ķauķītis ir pelēkāks par abām pirmajām sugām, un tā otrā spārnu josla ir izplūdusi. Visvieglāk sugas atšķirt pēc to dziesmas.^[6][11][13]

Uzvedība

Sibīrijas ķauķītis mājo skujkoku taigā (egļu, priežu un lapegļu mežos), arī jauktu koku mežos (piemēram, ar rododendriem, brūnajiem ozoliem), bet lielākā daļa šajos mežos ir skujkoki. Ziemas periodā uzturas arī lapu koku mežos un krūmājos, upju ielejās, nolaižoties lejup līdz apmēram 100 m virs jūras līmeņa.^[5][6]

Sibīrijas ķauķītis, lai arī nav bailīgs, dabā ir ļoti grūti novērojams, jo ir ļoti kustīgs un uzturas koku vainagos.^[10][14] Ārpus vairošanās sezonas uzturas nelielos jauktu sugu baros, piemēram, ar zīlītēm, zeltgalvīšiem un citu sugu ķauķīšiem.^[6]

Barība

Sibīrijas ķauķītis barojas galvenokārt ar kukaiņiem, to kāpuriem un olām, piemēram, mušām, naktstauriņiem un laputīm, arī ar zirnekļiem. Barību meklē kokos un krūmos, uzlasot kukaiņus no lapām un zariem, ķer arī lidojumā.^[6][10][14]

Ligzdošana

Ligzdošanas sezona ilgst no jūnija līdz jūlijam. Veido monogāmus pārus, katram pārim ir sava ligzdošanas teritorija, kas ir apmēram 3—5 ha liela, bet reizēm līdz 10 ha. Ligzda, kuru būvē tikai mātīte, parasti atrodas lielā skujkokā, novietota stumbra tuvumā, apmēram 0,5—10 m augstumā. Retos gadījumos tā atrodas krūmos. Tai ir lodveida forma, būvēta no sausiem zariem, augu šķiedrām, sūnām un ķērpjiem, no iekšpuses izklāta zāli, bērzu mizas gabaliņiem, matiem un spalvām.^[6][10][11]

Sezonā parasti viens perējums, bet areāla dienvidos var būt divi perējumi. Dējumā 4—6 baltas olas ar zilpelēkiem raibumiņiem. Inkubācijas periods ilgst 12—13 dienas, perē tikai mātīte. Jaunie putni izlido 12—14 dienu vecumā.^[6][11] Kamēr putnēni guļ ligzdā, tos baro galvenokārt mātīte, bet, kad jaunie putni izlido, tos turpina barot abi vecāki, apmēram vienu nedēļu.^[6] Sibīrijas ķauķīša ligzdu bieži izmanto austrumu dzeguze, jo tās olas krāsa ir līdzīga ķauķīša olām, tikai tā ir nedaudz lielāka.^[15]

Atsauces

Vogels

De Pallas' boszanger (Phylloscopus proregulus) is een kleine zangvogel uit de familie Phylloscopidae.^[2] Het broedgebied strekt zich uit over het zuiden van Oost-Siberië, het Russische Verre Oosten, het noorden van Mongolië en het noordoosten van China. Het overwinteringsgebied concentreert zich in het zuidoosten van China, het noorden van Thailand en het noorden van Indo-China.^[3] De dichtst bij Nederland en België zijnde broedgebieden liggen op een afstand van ca. 4500 km.^[4] Bij ons een zeldzame, maar regelmatige gast.^[5]

Kenmerken

De lichaamslengte bedraagt 9 tot 9,5 cm en is daarmee net zo klein als een goudhaantje (Regulus regulus). Heeft een opvallende gele wenkbrauwstreep, die aan de snavelbasis okergeel is. Onder de wenkbrauwstreep bevindt zich een zwarte oogstreep die even ver naar achteren reikt. Ook over de kroon loopt een gele streep, wat een belangrijk kenmerk is om verwarring met de gelijkende bladkoning (Phylloscopus inornatus) uit te sluiten. Heeft ook twee opvallende geelgekleurde vleugelbanden. De bovenzijde van de Pallas' boszanger is mosgroen en olijfgroen tussen de wenkbrauwstrepen en de kruinstreep. Heeft een gele stuit, die zichtbaar wordt als de vogel vliegt. Ook de gele stuit is een kenmerk dat ontbreekt bij de bladkoning. De Pallas' boszanger is actief en rusteloos, verplaatst zich continu van tak naar tak en flappert en bidt vaak korte stukjes in de lucht. Houdt zich vaak op in bosschages of boomtoppen en kan ook ondersteboven aan takken hangen, zoals mezen dat ook vaak doen.^[2] Zijn vleugellengte bedraagt 48 à 50 mm.^[3]

Broeden

De Pallas' boszanger broedt tussen juni en juli. Het vrouwtje legt tussen de 4 en 7 eieren die gedurende 11 à 14 dagen door haar geïncubeerd worden.^[6][7] De jongen vliegen vervolgens uit na 12-14 dagen. Het nest wordt vaak hoog in een boom gelegd. Het nest zelf is komvormig, heeft een opening aan de zijkant, bestaat uit droge twijgen, plantenvezels, mossen, korstmossen en worden verweven met gras, stukjes berkenschors, haartjes en veren.^[7]

Voedsel

Voedt zich met insecten en andere ongewervelden. Vangt zijn prooi tussen twijgen en gebladerte van struiken en bomen. Achtervolgt vliegende insecten in behendige vlucht.^[6]

Verspreiding

De Pallas' boszanger broedt in het zuiden van Oost-Siberië, het Russische Verre Oosten (inclusief Sachalin), het noordoosten van Mantsjoerije (China) en het noorden van Mongolië. Ze overwinteren in het zuidoosten van China, het noorden van Thailand en het noorden van Indo-China.^[3][8]

De gebruikelijke overwinteringsgebieden bevinden zich in het oosten van Azië. Toch worden er in het najaar opmerkelijk veel Pallas' boszangers in Noordwest-Europa waargenomen en de aantallen zijn sterk toegenomen. Tot aan 2003 werden er 1.783 Pallas' boszangers in Groot-Brittannië, 1.175 in Zweden en 283 in Denemarken waargenomen.^[9] Ook in Nederland en België worden ze tegenwoordig jaarlijks tussen begin oktober en begin september waargenomen, met name langs de Noordzeekust en de Waddeneilanden. Ze blijven echter een zeldzaamheid.^[5] Andere landen waar Pallas' boszangers in het najaar regelmatig opduiken zijn Estland en Duitsland (vooral op Helgoland). Enkele individuen proberen te overwinteren in West-Europa.^[4] De westwaartse trek van Siberische soorten als de Pallas' boszanger en bladkoning wordt omgekeerde migratie of omgekeerde misoriëntatie genoemd. Het mechanisme daar achter is tot nu toe nog niet verklaard.^[9]

Biotoop

Broedt in taigabossen rijk aan ondergroei op een hoogte tussen 1500 en 1700 meter. Overwintert in heuvelachtige, bosrijke gebieden in de subtropische delen van Oost-Azië. Op een lagere hoogte dan in het broedgebied.^[10]

Geluid

De meest gehoorde roep is een vrolijk, oplopend tsoe-ie.^[6] Ook een fijner pih. De zang is luid en bevat trillers die aan de winterkoning (Troglodytes troglodytes) doen denken. Omwille van zijn zang heeft hij ook de bijnaam "kanarie van de taiga" gekregen.^[2]

Gelijkende soorten

• Bladkoning (Phylloscopus inornatus). Qua uiterlijk.

Externe links

• Xeno-canto: Vogelgeluiden uit de hele wereld Geluid Pallas' boszanger.

Bronnen, noten en/of referenties

Fuglekongesanger (vitenskapelig navn Phylloscopus proregulus) er en fugl i sangerfamilien.

Eksterne lenker

• (sv) fuglekongesanger hos Dyntaxa
• (en) fuglekongesanger i Encyclopedia of Life
• (en) fuglekongesanger i Global Biodiversity Information Facility
• (en) fuglekongesanger hos Fauna Europaea
• (en) fuglekongesanger hos NCBI
• (en) fuglekongesanger hos ITIS
• (en) Kategori:Phylloscopus proregulus – bilder, video eller lyd på Wikimedia Commons
• Phylloscopus proregulus – detaljert informasjon på Wikispecies

Multimedia w Wikimedia Commons

Świstunka złotawa^[4] (Abrornis proregulus) – gatunek ptaka z rodzin świstunek (Phylloscopidae) przypominającego wielkością i wyglądem zniczka i mysikrólika zwyczajnego, zalatujący do Polski jesienią (od połowy września do początku listopada).

Morfologia

Najważniejszym podobieństwem upodabniającym świstunkę złotawą do w/w ptaków krajowych to rysunek na skrzydle: jasne paski na końcach dużych i średnich pokryw, ciemny czworokąt na nasadach lotek drugiego rzędu, kontrastowo jasne brzegi lotek oraz jasne elementy na lotkach trzeciego rzędu. Sylwetka ptaka krótka, okrągła z krótkim ogonkiem i skrzydłami. U świstunki złotawej podczas lotu wyraźnie widać kontrastowo jasny pasek w poprzek kupra.

Zachowanie

Ptaki tego gatunku są bardzo ruchliwe, żerują wewnątrz koron drzew i krzewów zganiając pokarm z liści i gałązek podlatują za owadami zawisając na chwile w locie przy liściach by prędko schwytać zdobycz. Kiedy jest to potrzebne świstunka złotawa zwisa głową w dół z najcieńszych gałązek

Śpiew

Miękkie, trochę nosowe gwizdnięcie, nieco wznoszące się w tonie, mniej lub bardziej dwusylabowe „csuji”, „czjui”, „dżjui” trwające około 0,3 sekundy lub podobne ale krótsze jednosylabowe „cli”, „pi” i „pit” Usłyszenie śpiewu świstunki złotawej w Polsce jest mało prawdopodobne ze względu na porę roku bytowania tego ptaka.

Ochrona

Na terenie Polski gatunek ten jest objęty ścisłą ochroną gatunkową^[5].

Przypisy

Bibliografia

• Ptaki Polski Wiosna 1/2008 (9) Rozpoznawanie świstunek – część druga. Tomasz Cofta

A felosa de Pallas (Phylloscopus proregulus) é uma ave da família Phylloscopidae.^[1]

Esta espécie distribui-se pelo norte da Ásia, até ao paralelo 60º, para leste do vale do rio Ob, e chegando à China central e aos Himalaias. A sua área normal de invernada situa-se no sul da China, na Índia e na Indochina. Na Europa esta felosa ocorre apenas como divagante.

Referências

Pitulicea cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus), numită și pitulicea lui Pallas, pitulice sprâncenată, este o pasăre mică, insectivoră, migratoare din familia filoscopide care cuibărește în pădurile de conifere din taiga sau în păduri mixte cu un procent ridicat de conifere din sudul Siberiei, nordul Mongoliei, nord-estul Chinei, Sahalin și nordul Coreei. Iernează în sud-estul Chinei, nordul Tailandei și nordul Indochinei. Hoinărește regulat spre vest până în Europa toamna (în principal în octombrie - noiembrie), rareori primăvara. Apariții accidentale au fost înregistrate și în România în octombrie - noiembrie pe Grindul Chituc, la Sfântu Gheorghe, Enisala și în București. Este o pasăre de talie mică, are o lungime de 9-10 cm și o greutate de 4,5-7,5 g. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Se asemănă cu aușelul cu cap galben. În penajul proaspăt are fruntea galben-aurie și sprânceana lungă, lată, galben-aurie în fața ochiului, mai deschisă în spatele lui. Are o dunga mediană pe mijlocul creștetului de culoare galbenă sau alb-gălbuie, mărginită pe ambele părți de 2 dungi laterale măsliniu-închise. Lorul (lorum) și dunga de peste ochi sunt măsliniu-închise. Obrajii de culoare galben-aurie, regiunile auriculare galben-deschise, ambele pătate măsliniu. Părțile superioare sunt verzi-măslinii. Târtița galben-lămâi sau alb-gălbuie. Părțile inferioare aproape albe, cu o nuanță galbenă pe gâtlej, flancuri, tectricele subcodale, mai slabă pe piept. Rectricele cozii brun-închise, cu marginile și vârfurile verzi-măslinii. Remigele aripilor, alula și tectricele primare brune, cu margini verzi-măslinii, dar remigele primare mediale sunt tivite îngust pe vârfuri cu alb. Remigele terțiare au marginile laterale și vârfurile galben-deschise sau albicioase. Tectricele supraalare mijlocii și mari brune, ambele cu vârfurile galbene sau galben-albicioase, formând o dungă transversală lată pe supraalare mari și o dungă transversală mai îngustă și mai puțin vădită pe supraalarele mijlocii. Tectricele subalare și axilare galben-deschise. Ciocul brun-negricios. Picioarele și labele brun-verzui sau brun-cenușii. Irisul brun-închis. Cântecul constă din diferite fluierături și triluri clare, puternice și poate continua fără pauză timp de câteva minute, el este foarte diferit de cântecele altor specii apropiate de pitulici, dar asemănător cu cântecul canarului ("canarul de taiga"). Este o pasăre foarte activă, se mișcă rapid, schimbându-și constant locul, bătând din aripi și planând pe loc printre tufișuri sau în coronamentul arborilor, uneori cățărându-se și atârnând cu capul în jos, asemenea pițigoilor. Se hrănește cu insecte adulte, ouăle, larvele și pupele lor, în special cu muște, afide și fluturi mici, dar și cu păianjeni. Își caută hrana singur, în afara sezonului de cuibărit, adesea în stoluri mixte cu alte specii. Sezonul de reproducere are loc în iunie-iulie. Depune o singură pontă într-un an, în partea de sud a arealului posibil două. Cuibul este construit de femelă, el are o formă alungită vertical sau rotunjită, cu intrare laterală, și este făcut din rămurele uscate, fâșii de coajă, alte fibre vegetale, mușchi, frunze și lichen, și este căptușit în interior cu iarbă fină, coajă de mesteacăn, pene și păr de animale. Cuibul este amplasat până la cel puțin 10 m deasupra pământului în arbori de conifere, uneori mai jos până la 0,5 m deasupra pământului într-un tufiș. Ponta constă din 4-6 ouă. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 12-13 zile. Puii sunt hrăniți de ambii părinți, mai ales de femelă, ei părăsesc cuibul la 12-14 zile de la eclozare și sunt hrăniți în continuare de ambii părinți până la o săptămână după ce au părăsit cuibul.^[3][4][5]

Denumirea

Denumirea latină Phylloscopus a genului, provine din cuvintele latine phyllo (din greacă phullon) = frunză + scopus (din greacă skopos) = cercetător, observator, examinator, căutător, deoarece acest gen include specii care își petrec o mare parte din timpul lor hrănindu-se în arbori "examinând frunzele". Denumirea latină a speciei proregulus provine din cuvântul grec pro = asemănător + cuvântul latin regulus = regal, în cazul de față denumirea latină a aușelului cu cap galben (Regulus regulus) și indică faptul că pitulicea cu târtiță galbenă este asemănătoare cu aușelul cu cap galben.^[6]

Denumirea română de "pitulice cu târtiță galbenă" arată că ea are ca semn distinctiv târtiță galbenă, cea de "pitulicea lui Pallas" că a fost descrisă întâia oară de naturalistul german Peter Simon Pallas, iar cea de "pitulice sprâncenată" arată că are o sprânceană galbenă distinctivă.^[3][4]

Taxonomie

Pitulicea cu târtiță galbenă a fost descrisă pentru prima dată în 1811 de naturalist german Peter Simon Pallas lângă râul Ingoda, sudul Transbaikaliei, Rusia sub denumirea de Motacilla proregulus.^[5]

Pitulicea cu târtiță galbenă este o specie monotipică (nedivizată în subspecii). Pitulicea cu târtiță galbenă a fost considerată mai înainte ca o specie politipică (cu mai multe subspecii), dar a fost recent împărțită în câteva specii (în afară continentului european) în conformitate cu diferențele vocale, morfologice și genetice (analiza ADN).^[5][7] Aceste specii noi sunt:^[5][7][8]

• Pitulicea cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus);
• Pitulicea de Gansu (Phylloscopus kansuensis), cuibărește în centrul Chinei;
• Pitulicea chinezească (Phylloscopus yunnanensis), cuibărește în centrul ș nord-estul Chinei;
• Pitulicea cu târtița galbenă himalaiană (Phylloscopus chloronotus, cu 2 subspecii: Phylloscopus chloronotus simlaensis și Phylloscopus chloronotus chloronotus), cuibărește în Himalaia;
• Pitulicea de Sichuan (Phylloscopus forresti), cuibărește în sud-vestul și sud-centrul Chinei.

Din aceste 5 specii apare accidental în Europa numai pitulicea cu târtiță galbenă.^[5][7]

Răspândirea geografică

Pitulicea cu târtiță galbenă cuibărește în sud-centrul și sud-estul Siberiei, de la Obi și munții Altai, spre nord până la râul Angara, spre est în Transbaikalia, sudul Iakutiei, până în nordul Mării Ohotsk, Priamurie, Ussuriisk, spre sud până în nordul Mongoliei, nord-estul Chinei (în provincia Heilongjiang, estul și nordul provinciei Jilin și nordul Mongoliei Interioare), Sahalin și nordul Coreei.^{[5][9][7][10]}

Iernează în sud-estul Chinei, nordul Tailandei și nordul Indochinei (nordul Laosului și nordul Vietnamului).^[5][9][7]

Vizitează regulat Europa în fiecare toamnă (în principal în octombrie - noiembrie), rareori primăvara, adesea în număr mare. Apariții accidentale au fost înregistrate în Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Elveția, Estonia, Insulele Feroe, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Rusia (partea europeană), Serbia, Spania, Suedia, Ucraina, Ungaria.^[5][7][11]

Frecvența cu care acești "Sibe" (așa cum acești vizitatori din Siberia sunt adesea porecliți) apar în Europa, în special la sfârșitul lui septembrie și în octombrie, probabil indică faptul că ei au stabilit acum o strategie alternativă de iernare în bătrânul continent european.^[7]

Prezența în România

În România apare accidental. Din 1996 până în 2018 a fost observată de 14 ori în octombrie - noiembrie pe Grindul Chituc, la Sfântu Gheorghe, Enisala și în București.^[12][13][14]

Data observației Nr. exemplare Localitatea Observatori 23.11.2018 1 București Mihai Cristian, Vlad Cioflec^[15] 04.11.2018 1 Agigea (jud. Constanța) Costin Ion, Vlad Amarghioalei, Beatrice Filote, Ana Jurjescu, Cătălina Tirziman, Emanuela Pădurariu, Baltag Emanuel Ștefan, Vitalie Ajder, Pál Lajos, Cornel Cotorogea, Szabó József, Ciprian Fântână, Sebi Bugariu^[16] 17.10.2018 1 Enisala (jud. Tulcea) Evry James^[17] 26.10.2016 1 Grindul Chituc (jud. Constanța) Kovács István, Szentes Lajos, Farkas Zsófia, Marton Attila, Bogdan Ciortan, Alexandre Baduel, Câmpan Kinga^[18] 05.11.2015 1 Grindul Chituc (jud. Constanța) Pál Lajos^[19] 30.10.2015 1 juvenil (femelă) Grindul Chituc (jud. Constanța) Ölvedi Szilárd-Zsolt, Zeitz Róbert, Péter Zsolt^[20] 29.10.2015 1 juvenil (femelă) Grindul Chituc (jud. Constanța) Zeitz Róbert, Péter Zsolt, Ölvedi Szilárd, Dósa Attila, Tudor Blaj^[21] 28.10.2015 1 juvenil (femelă) Grindul Chituc (jud. Constanța) Zeitz Róbert, Péter Zsolt, Ölvedi Szilárd, Dósa Attila, Tudor Blaj^[22] 07.10.2015 1 juvenil Grindul Chituc (jud. Constanța) Bakk Csaba, Tölgyesi Csaba, Kelemen A. Márton^[23] 27.10.2007 1 juvenil Sfântu Gheorghe (jud. Tulcea) B. Droz, Franck Théron și alții^[24] 31.10.2004 1 Chituc (jud. Tulcea Constanța) Baczó Zoltán^[25] 16.10.1997 1 juvenil Grindul Chituc (jud. Constanța) Participanții taberei de inelare Chituc^[26] 12.10.1997 1 juvenil Grindul Chituc (jud. Constanța) Sándor K. Attila^[27] 09.10.1996 1 femelă Grindul Chituc (jud. Constanța) Participanții taberei de inelare Chituc^[28]

Descrierea

Este o pitulice foarte mică (de mărime unui aușel cu cap galben), extrem de activă, cu penajul viu colorat, puțin mai mică decât pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus), cu o înfățișare asemănătoare cu pitulicea cu fața cenușie (Phylloscopus maculipennis) sau pitulicea chinezească (Phylloscopus yunnanensis). Are o lungime de 9-10 cm și o greutate de 4,5-7,5 g. Corpul este destul de îndesat și rotunjit, aripile foarte scurte, rotunjite și coada scurtă, pătrată, ușor bifurcată și adesea pare că are capul mare și ciocul scurt. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj, femela în medie este mai mică decât masculul.^[5][9][7]

Adultul în penajul nupțial proaspăt are coloritul capului deosebit. Fruntea este galben-aurie. Sprânceana este vădită, bine conturată, foarte lungă și lată, ea se întinde de la fruntea galben-aurie până la latura cefei. Sprânceana este galben-aurie (galben-crom) în partea anterioară, mai deschisă, galbenă sau albicioasă, în cea posterioară. Lorul (lorum) și dunga de peste ochi măsliniu-închise sau cenușiu-brunii (cenușiu-verzui închise); dunga de peste ochi este uneori îndoită în jos la capătul său posterior. Inelul orbital galben-auriu deasupra ochiului, mai mult alb-gălbui dedesubt. Obrajii de culoare galben-aurie se cufundă cu regiunile auriculare galben-deschise (sau ocru-deschise), ambele pătate măsliniu. În mijlocul creștetului are o dungă mediană galbenă îngustă bine conturată, la fel de clară pe tot parcursul său, ea are o culoare vie galben-ocru anterior, mai deschisă, gălbuie sau alb-gălbuie, albicioasă posterior. Dunga mediană de pe creștet este mărginită pe ambele părți de 2 dungi laterale măsliniu-închise sau cenușiu-bruniu-verzui (mai verzui anterior decât posterior), ceva mai întunecate decât mantaua.^{[5][9][7][29]}

Partea superioară a mantalei și partea posterioară a gâtului sunt verzi-măslinii strălucitoare ca și partea inferioară a mantalei, remigele scapulare și spatele. Uneori partea posterioară a gâtului și partea superioară a mantalei sunt verzi-cenușii. Târtița are o pată distinctivă clar conturată. destul de lată, de culoare galben-lămâi sau galben-deschisă, mai rar alb-gălbuie sau albă. Această pată galbenă de pe târtiță este adesea ascunsă dacă pasărea este văzută lateral (dintr-o parte), dar ușor vizibilă dacă pasărea planează sau își ia zborul. Părțile inferioare sunt aproape albe sau albicioase, la unele cu o nuanță galbenă slabă pe gâtlej, flancuri, tectricele subcodale, mai slabă pe piept și rar pe abdomen.^[5][9][7] Altele au o nuanță cenușie pe gâtlej, piept și laturile lui și striații galbene pe abdomen, flancuri și tectricele subcodale.^[29]

Rectricele cozii brun-închise sau cenușiu-brunii, cu marginile laterale și vârfurile verzi-măslinii sau verzi-gălbui strălucitoare. Remigele aripilor, alula și tectricele primare brune, cu margini verzi-măslinii sau verzi-gălbui strălucitoare pe steagurile externe, dar remigele primare mediale sunt tivite îngust pe vârfuri cu alb. Bazele întunecate ale remigelor secundare de obicei formează o dungă întunecată contrastantă. Remigele terțiare sunt scurte și au părțile centrale întunecate și marginile laterale și vârfurile galben-deschise sau albicioase (alb-cenușii). Tectricele supraalare mijlocii și mari sunt brune, ambele cu vârfurile galbene sau galben-albicioase, formând o dungă alară transversală posterioară lată și vădită pe supraalare mari și o dungă alară transversală anterioară mai îngustă și mai puțin vădită pe supraalarele mijlocii. Tectricele supraalare mici au vârfurile verzi-măslinii strălucitoare. Tectricele subalare și axilare galben-deschise.^{[5][9][7][29]}

Ciocul scurt cu vârful destul de ascuțit este brun-negricios, cu marginea tăioasă și baza mică a mandibulei inferioare mai deschise, brun-deschise sau brun-gălbui, baza mandibulei inferioare poate fi galben-brunie sau portocaliu-deschisă sau, mai rar, predominant galben-brunie sau portocaliu-deschisă. Picioarele subțiri și labele sunt negricioase - brun-verzui închise, brun-cenușii până la cărniu-închise, mai rar cu o nuanță rozacee, tălpile sunt mai deschise, uneori gălbui. Irisul brun-închis sau negricios.^{[5][9][7][29]}

Vârsta

Există diferențe mici legate de vârstă la păsările în prima iarnă. Determinarea vârstei primăvara bazată pe gradul diferit al uzurii penelor este probabil aplicabilă, dar nu a fost studiată. Variația sezonieră este neînsemnată. Toamna determinarea vârstei este adesea dificilă, existând numai diferențe mici.^[7]

• Adultul în penajul nupțial de primăvara este mai deschis și puțin mai cenușiu decât adultul în penajul postnupțial strălucitor de toamnă proaspăt năpârlit.^[29]

• Adultul în penajul nupțial uzat (iunie-iulie) are coloritul este mai spălăcit. Părțile superioare devin mai cenușii sau cenușiu-verzui, mai puțin verzi strălucitoare. Mai puțin galben pe cap, târtiță și pe dungile de pe aripă. Pata galbenă de pe târtiță slab vizibilă. Sprânceana galbenă și dunga mediană de pe creștet pot deveni alb-murdare. Dungile de pe aripă sunt albicioase și parțial uzate, în special dunga anterioară care poate fi cu totul absentă. Părțile inferioare sunt albe sau cenușiu-albicioase, cu puțin sau fără galben. Rectricele cozii și remigele aripilor decolorate, brun-deschise, uzate și erodate.^{[5][9][7][29]}

• Adultul în penajul postnupțial (toamna) proaspăt năpârlit se aseamănă cu adultul în penajul nupțial de primăvara, dar părțile superioare sunt mai verzi-strălucitoare. Marginile remigelor sunt de asemenea mai strălucitoare și mai lat tivite cu verde-măsliniu. Sprânceană, dunga mediană de pe creștet, dungile transversale de pe aripă și mai ales târtița sunt galben-strălucitoare. Părțile inferioare devin mai alb-curate.^{[5][9][7][29]}

• Juvenilul se aseamănă cu adultul, dar are părțile superioare mai brunii, mai puțin verzi-măslinii strălucitoare. Lipsesc majoritatea culorilor galbene, în special pe partea anterioară a dungii mediane de pe creștet, pe sprânceană, pe dungile de pe aripă și pe târtiță, toate acestea fiind aproape albe sau alb-murdare, cu o nuanță galbenă foarte slabă numai pe unele. Dunga mediană de pe creștet este slab conturată. Părțile inferioare sunt alb-cenușii.^[5][9][7]

• Imaturul în prima iarnă are remigele, tectricele primare, alte câteva tectrice alare și de obicei majoritatea rectricelor cozii păstrate de la juvenil, dar diferențele de vârstă între penele păsărilor în prima iarnă rămase de la juvenil și ale penelor proaspete ale adultului sunt neglijabile și ele o înfățișare asemănătoare cu pasărea adultă. Păsările imature prezintă primul semn de eroziune pe vârfurile remigelor primare și rectricelor cozii, acestea din urmă fiind adesea subtil uzate la vârfuri, având în medie mai puțin luciu și marginile mai puțin contrastante decât la adult.^[5][9][7]

• Imaturul în prima vară are adesea vârfurile remigelor primare și rectricelor cozii foarte erodate, destul de brunii și cu un luciu redus.^[7]

Date biometrice

Lungimea totală 9-9,5 cm. Lungimea aripii ♂ 51,5-57 mm (în medie 53,9), ♀ 47,5-53 mm (în medie 49,5). Lungimea cozii ♂ 38-42 mm (în medie 40,6), ♀ 35-41,5 mm (în medie 36,4). Lungimea cozii/Lungimea aripii în medie 75,4%. Lungimea ciocului 9,6-11,2 mm (în medie 10,3). Înălțimea ciocului 2,0-2,8 mm (în medie 2,4). Lățimea ciocului 2,2-3,3 mm (în medie 2,8). Lungimea tarsului 15,0-17,5 mm (în medie 16,3).^[7][31][32]

Formula alară: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 5-8 mm și este mai mică decât a 2-a remige primară cu 16,5-21 mm. A 2-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 6-8,5 mm, egală cu a 8-a sau a 8-a/9-a (în 78%), egală cu a 7-a sau a 7-a/8-a (în 13%) sau egală cu a 9-a sau cu a 9-a/10-a (în 10%). Remigele primare 3-5 sunt aproximativ egale și cele mai lungi și formează vârful aripii. A 6-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 0,5-1,5 mm. A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 3-5 mm. A 8-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 5-7,5 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 8-10,5 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 9-12 mm. Pe steagul extern al remigelor primare 3-6 există emarginații (scobituri).^[7][31][32]

Dementiev dă următoarele date: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 6,5-9 mm. A 2-a remige primară în majoritatea cazurilor între a 7-a și a 8-a, mai rar între a 8-a și a 9-a, și foarte rar și numai la femelă între a 9-a și a 10-a, dar poate fi egală cu a 8-a sau a 9-a. remige primară. A 3-a remige primară mai lungă decât a 6-a. Pe steagul extern al remigelor primare 3, 4, 5 și 6 există emarginații. Anvergura aripilor la masculi (2 indivizi) 167 și 167 mm. Lungimea corpului la masculi (2 indivizi) 105 și 111 mm. Lungimea aripii la masculi (9 indivizi) 51,2- 56,4 mm, în medie 53,6, la femele (2 indivizi) 47 și 49,3 mm. Lungimea cozii la masculi 37-43 mm, la femele 35-38 mm. Lungimea tarsului 16-17 mm. Lungimea ciocului 10-11 mm.^[29]

Specii asemănătoare

În Europa este necesar în primul rând de distins pitulicea cu târtiță galbenă de pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus) și pitulicea de Himalaia (Phylloscopus humei) care sunt îndeaproape înrudite și nu au o dungă mediană pe creștet (însă la unele există o urmă a unei dungi palide pe creștet), de aceea creștetul uniform colorat este concolor cu mantaua. Ele nu au o pată galbenă pe târtiță, părțile superioare sunt mai puțin verzi-strălucitoare și mai mult măslinii-spălăcite și sunt puțin mai mari decât pitulicea cu târtiță galbenă care are o siluetă mai subțiată.^[9] Deoarece pata galbenă de pe târtiță nu este întotdeauna ușor de văzut, se va cerceta și dungă mediană distinctă de pe creștet (pitulicea cu sprânceană galbenă poate avea o urmă a unei dungi mediane mai palide pe porțiunea posterioară a creștetului, însă ea nu este niciodată distinctă și nu se întinde peste tot creștetul). Cele mai multe pitulici cu târtița galbenă au partea anterioară a sprâncenei de culoare vie galbenă (cel mult galben-deschisă la pitulicea cu sprânceană galbenă, mai des albicioasă) și bazele remigelor secundare late întunecate (mai înguste și mai difuze la pitulicea cu sprânceană galbenă). De asemenea, ciocul este mai scurt și mai întunecat decât la pitulicea cu sprânceană galbenă.^[7]

În Asia pitulicea cu târtiță galbenă trebuie de deosebit de câteva specii înrudite, separate recent din pitulicea cu târtiță galbenă, mai ales pe baza diferențelor vocale clare (dar diferențele sunt destul de mici după penaj).^[7] Pitulicea cu târtiță galbenă diferă de pitulicea cu târtița galbenă himalaiană (Phylloscopus chloronotus) și pitulicea de Gansu (Phylloscopus kansuensis) mai ales prin aceea că are sprânceana și dunga mediană de pe creștet mai gălbuie, adesea sunt mai gălbui și regiunea auriculară, gâtlejul și dungile de pe aripă și în comparație cu specia din urmă are (în general) mandibula inferioară și picioarele mai închise la culoare.^[5]

Năpârlirea

Pasărea adultă năpârlește de două ori pe an. Năpârlirea postnupțială completă a adultului are loc în locurile de cuibărit sau în apropierea lor în timpul verii, de la sfârșitul lui iulie până în septembrie. În Primorie și ținutul Krasnoiarsk la sfârșitul lunii iulie-începutul lui august la adulți încep să se schimbe remigele primare, tectricele supraalare mari și penele mici de contur. La începutul lui septembrie se pot observa adulți în penajul proaspăt de toamnă, dar remigele aripilor și rectricele cozii nu sunt încă complet dezvoltate.^[9][7][29]

Năpârlirea prenupțială parțială a adultului și a imaturului are loc cartierele de iernare în martie-aprilie și atinge adesea tectricele mici ale corpului, unele tectrice alare și ocazional unele remige terțiare, uneori și rectricele centrale ale cozii.^[9][7][29]

Juvenilii suferă vara, în acelaș timp cu adulții (de la sfârșitul lui iulie până în septembrie), o năpârlire parțială a penelor mici ale corpului, care nu atinge remigele aripilor sau tectricele primare.^[9][7][29]

Vocea

Pitulicea cu târtiță galbenă este mai puțin vocală, comparativ cu pitulice cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus).^[4][33] Cântecul pitulicii cu târtiță galbenă este asemănător oarecum cu cântecul la fel de tare al canarului (Serinus canaria), ea fiind numită "canarul de taiga", dar foarte diferit de cântecele altor specii apropiate de pitulici.^[5] Pitulicea cu târtiță galbenă este cel mai bun cântăreț din taiga, începe să cânte în timpul migrației de primăvară și cântă din prima zi a sosirii în locurile de cuibărit până la începutul lui august, când continuă să hrănească puii și încetează să cânte numai în toiul năpârlirii. În timpul verii, cântă toată ziua cu pauze scurte, stând nemișcat în cea mai mare parte a timpului pe un loc înalt, expus, de multe ori pe vârful unui conifer înalt sau de pe o creangă ascunsă în coroana unui copac înalt. Cântecul este rareori auzit în Europa, unde apare accidental. Ca și la ochiuboului (Troglodytes troglodytes) din Europa, cântecul este destul de puternic, răsunător și prelungit și poate fi auzit de la sute de metri și este uimitor pentru o pasăre atât de mică. Cântecul poate continua fără pauză timp de câteva minute, un cântec destul de lung alternează cu pauze la fiecare 10 minute.^[7][29]

Cântecul constă din diferite fluierături și triluri clare, pure, puternice, neconsecvente, care se repetă succesiv de patru sau cinci ori. Strofele sunt alcătuite destul de asemănător cu cele din cântecul ochiuboului (Troglodytes troglodytes), cu o serie de note repetate rapid, unele fluierătoare și clare, altele triluite, tonul variind întrucâtva între seriile de note. Cântecul poate fi redat prin "tsii iu-iu-iu-tsrii, uriicia-uriicia-uriicia siiuu-siiuu-siiuu tsitt, ciu-ciu-ciu-ciu-tsii" sau "ciu-ciu-cii-cii-cii, titiu-titiu-titiu, cii-cii, tirrit-tirrit" etc, asemănător cu fluieratul "tu-tu" al unei locomotive din jocul copiilor de-a trenul. El este intercalat cu triluri și zornăituri vibrante. Unele păsări inserează note scurte, ascuțite, "zec, zec...", între cântece sau chiar în cântec între fraze. Semnificația lor este necunoscută, iar aceeași pasăre le poate insera sau le poate omite. Cântecul poate fi asemănător și cu cântecul fâsei cu spate măsliniu (Anthus hodgsoni) care are același habitat, dar este mai puternic și mai variat.^[5][9][7]

Strigătul de contact obișnuit este un "tuuiit" (sau "ciuii") discret, domol, ușor ascendent, asemănător cu cel al pitulicii mici (Phylloscopus collybita) sau cu cel al aușelului (Regulus), dar nu atât de puternic, și este oarecum pițigăiat și nazal. Varianta sa mai scurtă "tuiit" poate fi monosilabică sau un un "pih" mai fin și neascendent^[7][33] După unii autori strigătul de contact include un "dju-ii" sau "duii" destul de slab, domol, ușor nazal, și un "uiisp, suii" sau "tuiit" domol, mai puțin ascuțit decât strigătul monosilabic al pitulicii cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus).^[5][9][29] Strigătul de contact este rar auzit; multe pitulici cu târtița galbenă care hoinăresc prin Europa sunt foarte tăcute, altele scot strigăte de contact, dar destul de rar și discret.^[7]

Habitatul

Cuibărește în pădurile de conifere înalte din taiga (inclusiv în cele montane) cu subarboret des, inclusiv în cele de brad (Abies), molid (Picea), pin (Pinus) și zadă (Larix), sau în pădurile mixte cu un procent ridicat de conifere, mai ales în pădurile mixte de conifere și mesteacăn sau în pădurile mixte de brad sau pin de diferite vârste și stejar brun (Quercus semecarpifolia) și smirdar (Rhododendron).^[5][9]

Specia este prezentă la altitudini de până la 1500-1700 m în sudul Rusiei (în munții Saian și Tannu-Ola).^[5] În munții Saian, ajunge până la limita superioară a taigalei, pătrunde și în pădurile rare cu pajiști acoperite cu tufișuri, precum și în pădurile cu arbori strâmbi și în tundra montană. În Sihote Alin ajunge până la 700-1100 m în zona jneapănului, în Transbaikalia și în Munții Saian până în zona subalpină.^[29]

În pasaj, este adesea întâlnită în văile râurilor, mai ales în cele de pădure, precum și în sălcinișurile de pe malurile râurilor și pâraielor.^[5][29]

În afara sezonului de cuibărit în cartierele de iernă este întâlnită în păduri de conifere, mixte și de foioase și în tufișurile de pe pantele dealurilor.^[5][9]

Comportamentul

Poate fi întâlnită singură sau în perechi în sezonul de cuibărit, dar în afara sezonului de reproducere este adesea văzută în cârduri mici cu alte grupuri de paseriforme mici care hoinăresc în căutarea hranei.^[9] Indivizii hoinari ai pitulicii cu târtiță galbenă se alătură adesea aușeilor cu cap galben (Regulus regulus) la fel de mici, dar frecvent ei se văd clar de la distanță în cârdurile mixte datorită mișcărilor lor mult mai active și mai rapide atunci când se hrănesc.^[7]

Nu este prea sperioasă și adesea lasă omul să se apropie la o distanță mică. Este o pasăre arboricolă, petrecând mult timp în coronamentul copacilor unde își procură hrana, dar poate să coboare în tufărișurile joase, mai ales în timpul iernii. Deoarece trăiește în coronamentul copacilor este greu de văzut.^[9]

Are o alură orizontală. Este o pasăre vioaie în continuă mișcare, nu stă locului nici o clipă când își caută hrana. Se mișcă rapid și destul de energic, este foarte excitabilă, adesea fâlfâie din aripi și își flutură coada. Sare sucindu-se dintr-o parte în alta prin frunziș. Se poate agăța cu capul în jos asemenea unui pițigoi albastru (Cyanistes caeruleus) mic. Obișnuit are obiceiul de a fâlfâi din aripi, la fel ca aușelul cu cap galben, pe parte exterioară a copacilor sau a tufărișurilor înalte în căutarea hranei. Zboară ușor dintr-un loc într-altul asemenea aușelului cu cap galben. Adesea planează la marginea exterioară a frunzișului sau la vârfurile ramurilor pentru a prinde insectele de pe frunze.^{[5][9][7][34]}

Este o specie teritorială; teritoriul ocupat de o pereche în centrul Siberiei este de 3-5 ha, uneori până la 10 ha.^[5]

Hrana

Se hrănește cu insecte adulte, ouăle, larvele și pupele lor, în special cu muște (Diptera), afide (Aphidoidea) și fluturi mici (Lepidoptera), dar și cu păianjeni (Araneae).^[5]

În 14 stomacuri de păsări adulte prinse în mai - septembrie în diferite părți ale insulei Sahalin, au fost găsite rămășițe de păianjeni - 3 ex. (la 14,2% din păsările examinate), afroforide (Aphrophora sp.) - 3 ex. (14,2%), gândaci - 7 ex. (50%), inclusiv gărgărițe mici (Curculionidae), muști sirfide (Syrphidae) și alte muști (nedeterminate) - 4 ex., diptere - 5 ex., viespi sfredelitoare mici (Tenthredinidae) – 5 ex. (21,4%), omizi de fluturi - 16 ex. (35,7%) și adulți de fluturi - 2 ex.^[35]

În insula Sahalin în 30 de porții de alimente extrase din esofagele puilor de 7-8 zile (14 iulie 1974, valea râului Kuznetsovka), au fost găsite moluște gastropode (Discus ruderatus, Vertigo sp., Pristiloma arcticum) - 11 ex. (la 26,6% din păsările examinate), rămășițe de păianjeni - 15 ex. (33,3%), larve de afroforide (Aphrophoridae) - 44 ex. (33,3%), diptere mici - 35 ex. (36,6%), muște (Muscidae) - 10 ex. (26,6%), tricoptere (Limnophilus sp.) - 6 ex. (20%), omizi de fluturi: buhe (Noctuidae) - 5 ex. (16,6%), cotari (Geometridae) - 7 ex. (13,3%), notodontide (Notodontidae) - 1 ex. și altele (nedeterminate) - 5 ex. (6,6%); plecoptere (Nemoura sp.), ihneumonide (Ichneumonidae), adulți de afroforide, neuroptere, larve de gândaci, adulți de fluturi și larve de viespi sfredelitoare (Tenthredinidae) - câte un exemplar (3,3%).^[35]

Își caută hrana singur sau în perechi; în afara sezonului de cuibărit, adesea în stoluri mixte cu alte specii. Hrana o procură atât în coronamentul copacilor înalți cât și în tufișuri. Adesea planează la marginea exterioară a frunzișului pentru a prinde insectele de pe frunze; insectele sunt adesea prinse și după un zbor scurt.^[5]

Reproducerea

Sezonul de reproducere are loc mai ales iunie-iulie, cuiburi cu ouă au fost găsite de la mijlocul lui iunie până la sfârșitul lui iulie.^[5]

Sosește în Siberia la sfârșitul lui mai - începutul lui iunie. Imediat după sosire masculul ocupă locul de cuibărit și începe să cânte.^[29][36] În Sahalin împerecherea are loc în a doua jumătate a lunii iunie. Ponta în Transbaikalia este depusă la sfârșitul lunii iunie.^[29]

Cuibul este construit de femelă, el are o formă alungită vertical sau rotunjită (sferică), cu intrare laterală, uneori lângă marginea superioară a cuibului. Cuibul este fixat pe ramuri astfel încât intrarea în el este îndreptată spre tulpină.^[5][29][36] Cuibul este făcut din iarbă uscată de graminee, rămurele uscate, fâșii de coajă, alte fibre vegetale lungi, mușchi verzi, frunze de copaci și lichen, iar deasupra este făcut un acoperiș înclinat către trunchi. În interior cuibul este căptușit întotdeauna cu pene de la diferite păsări, precum și cu lână, păr de animale, coajă de mesteacăn, iarbă fină etc. Pe lângă cuibul propriu zis, sunt construite și diverse anexe din iarbă și mușchi care maschează cuibul în tufiș sau copac. Cuibul este amplasat pe ramuri obișnuit până la cel puțin 10 m deasupra pământului în arbori de conifere, aproape de tulpină, uneori mai jos până la 0,5 m deasupra pământului într-un tufiș. În Transbaikalia cuibul este amplasat în pini neînalți sau pe crengile cedrilor bătrâni acoperiți cu mușchi lângă trunchiul lor, la 3-4 m deasupra solului.^[5][29][36] Uneori sunt construite cuiburi duble.^[37]

Depune o singură pontă într-un sezon de reproducere, în partea de sud a arealului posibil două. Ponta constă din 4-6 ouă albe acoperite cu numeroase pete mici și puncte violet-cenușiu sau brun-închise, cafenii, roșu-brunii, dispersate la capătul ascuțit al oului și concentrate sub formă de cunună la capătul său rotund. Dimensiunile ouălor sunt de 14-17 × 11-13 mm. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 12-13 zile, începând cu primul - al patrulea ou depus.^[5][29][36]

Puii sunt acoperiți cu puf rar cenușiu-închis pe cap, cavitatea gurii este galbenă, umflătura marginală a ciocului este de asemenea galbenă.^[36] Puii sunt hrăniți de ambii părinți, în principal de către femelă, ei părăsesc cuibul la 12-15 zile de la eclozare; și sunt hrăniți în continuare de ambii părinți până la o săptămână după ce au părăsit cuibul.^[5]

Deplasări sezoniere

Pitulicea cu târtiță galbenă este o pasăre migratoare. Toamna părăsește părțile de nord ale arealului de cuibărit de la sfârșitul lui august până în septembrie și majoritatea pleacă până la sfârșitul lui septembrie. În părțile sudice ale arealului, vârful migrației are loc la sfârșitul lui septembrie și începutul lui octombrie, și majoritatea pleacă până la sfârșitul lui octombrie.^[5]

Iernează în sudul Chinei, mai ales la sud de fluviul Yangtze, și în nordul Tailandei, nordul Laosului și nordul Vietnamului. Ajunge în Hong Kong mai ales pe la mijlocul lunii noiembrie.^[5]

Primăvara, ultimele păsări părăsesc Hong Kongul la mijlocul lui aprilie. Trece în pasaj prin nord-estul Chinei (provincia Hebei) de la începutul lui aprilie până la sfârșitul lui mai, cu perioada de vârf în a doua jumătate a lui aprilie - începutul lui mai. Sosește în părțile de sud ale arealului de cuibărit de la mijlocul lui aprilie, mai adesea de la sfârșitul lui aprilie până la jumătatea lui mai, iar în părțile de nord în principal de la începutul lui iunie până la jumătatea lui iunie.^[5]

Hoinărește regulat spre vest până în Europa toamna (în principal în octombrie - noiembrie), rareori primăvara în Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Estonia, Insulele Feroe, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Spania, Suedia, Ucraina, Ungaria. Apariții accidentale au fost înregistrate și în Maroc, Tunisia, Israel, Turcia, Iran, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Bangladeș, Japonia, Taivan și SUA (Alaska).^{[1][5][38][11][39]}

Pentru a ajunge în cartierele de iarnă situate în sud-estul Asiei pitulicea cu târtiță galbenă parcurge 3000 - 4000 km liniari. Dar pentru a ajunge în Europa ea trebuie să parcurgă 6000 – 8000 km. Două ipoteze principale încearcă să explice aceste apariții accidentale în Europa: dezorientarea sau încălzirea globală. ^[34][40][41]

Numărul de exemplare de pitulice cu târtiță galbenă și pitulice cu sprânceană galbenă observate în Europa până în 2003.^[42]

Țara Pitulice cu târtiță galbenă (Phylloscopus proregulus) Pitulice cu sprâncenă galbenă (Phylloscopus inornatus) Suedia 1.175 911 Danemarca 283 422 Marea Britanie 1.783 9.093 Irlanda 27 circa 700 Franța 65 829 Spania 5 42 Portugalia 2 10 Gibraltar 1 3

Statutul și conservarea

Specia nu este amenințată cu dispariția la nivel global (LC după criteriile IUCN).^[1][5]

Pitulicea cu târtiță galbenă este comună în locurile de cuibărit, iar în unele locuri numeroasă. Este comună și larg răspândită în Rusia (sud-centrul și sud-estul Siberiei) și nord-estul Chinei. Densitățile estimate în teritoriile de reproducere sunt până la 58 de păsări/km² în centrul Siberiei și 35-50 perechi/km² în sud-estul Rusiei (Primorie).^[5]

În cartierele de iernat numărul păsărilor variază de la rare până la comune în Hong Kong, și destul de rare în nordul Tailandei; este rară, dar în unele locuri comună, în nordul Indochinei.^[5]

Note

Legături externe

• Pitulice sprâncenată Phylloscopus proregulus. SOR
• Pitulice cu târtița galbenă / Phylloscopus proregulus. RomBird.
• Pallas´s Leaf Warbler, Phylloscopus proregulus. Tarsiger.com
• Pallas's Leaf-warbler Phylloscopus proregulus. The Internet Bird Collection (IBC). Video
• Pallas's Leaf Warbler Phylloscopus proregulus. eBird
• Pallas's Warbler (Phylloscopus proregulus). BirdGuides
• Pouillot de Pallas Phylloscopus proregulus - Pallas's Leaf Warbler. Oiseaux.net
• Pouillot de Pallas Phylloscopus proregulus - Pallas's Leaf Warbler. Photos, Oiseaux.net.
• Корольковая пеночка Phylloscopus proregulus (Pallas, 1811). Птицы Казахстана

Kolibiarik králikovitý (iné názvy kolibkárik králikovitý alebo kolibiarik Pallasov^[2]; lat. Abrornis proregulus synonymum Phylloscopus proregulus) je malý druh spevavca z čeľade penicovité (Sylviidae).

Výskyt a stav na Slovensku

Kolibiarik králikovitý sa pravidelne zatúla na jeseň do severozápadnej Európy, do strednej Európy výnimočne. Na Slovensku bol zaznamenaný dvakrát, prvýkrát bol zistený 16. októbra v roku 2002.^[3] Druhé pozorovanie je z novembra 2009.^[4][5]

Referencie

Iné projekty

• Commons ponúka multimediálne súbory na tému Kolibiarik králikovitý
• Wikidruhy ponúkajú informácie na tému Kolibiarik králikovitý

Kungsfågelsångare (Phylloscopus proregulus) är en vida spridd insektsätande fågel i familjen lövsångare (Phylloscopidae) som häckar i norra Asien.^[3]

Utseende och läte

Kungsfågelsångaren är mycket liten, cirka 9,5 centimeter lång och med en vikt på 4-7 gram, men kan ofta upplevas som storhövdad. Den har grönaktig ovansida, smutsvit undersida och dubbla gulvita vingband. Hjässan är mycket mörkt olivgrön med ett distinkt ljusgult centralt hjässband, långt gult ögonbrynsstreck och kraftigt mörkt ögonstreck. Den har även en gul fläck på övergumpen, som bäst ses när fågeln ryttlar.^[4]

Kungsfågelsångaren är mycket lik de närbesläktade arterna sydlig kungsfågelsångare, gansusångare och kinesisk sångare men skiljs på läten. Den är också lik tajgasångare och bergtajgasångare men kungsfågelsångaren har en ljus övergump, kraftigare ögonstreck och ett gulare ögonbrynsstreck, speciellt framme vid näbben.^[4]

Kungsfågelsångarens vanligaste lockläte är ett svagt, mjukt något stigande tjui. Sången är ljudlig och drillande som gärdsmygens och påminner även om kanariefågelns sång.

Utbredning

Kungsfågelsångaren häckar i sydöstra Sibirien, huvudsakligen från floden Jenisej och österut, till Mongoliet, delar av Tibet och nordöstra Kina. Den är en flyttfågel och övervintrar från subtropiska sydligaste Kina till nordöstra Indokina, så långt söderut om Vietnam.^[5] Ett mindre antal övervintrar även i nordvästra Europa,^[5] och dessa beskrivs ofta som felflugna, men studier indikerar att det kan röra sig om en regelrätt flyttrutt.^[6]

Förekomst i Sverige

Kungsfågelsångaren observeras sällsynt men regelbundet i Sverige. Första observationen gjordes 22 oktober 1957 vid Fågelviken, Bro socken, Bohuslän, och från 1974 har arten observerats årligen i landet.^[7] Antalet observationer varierar mycket mellan olika år, vanligtvis mellan 20 och 90, men 1996 observerades rekordmånga 320 individer.^[7] Det finns bara en säker övervintring i Sverige vilket skedde i Lomma i Skåne där en individ uppehöll sig under perioden 23 december 2007 till 28 april 2008.^[7] Det finns även ett tiotal observationer av arten från perioden april till juni.^[7]

Systematik

Kungsfågelsångaren beskrevs första gången av Peter Simon Pallas som upptäckte arten vid floden Ingoda i Sibirien 1811. Dess vetenskapliga artepitet proregulus har den fått eftersom den påminner om kungsfågeln (Regulus regulus) och sitt engelska trivialnamn Pallas's Leaf Warbler har den fått för att hedra sin upptäckare.

Förr behandlades arten som ett komplex som omfattade ett flertal underarter. Utöver nominatunderarten accepterades två till fyra övriga underarter som häckar mycket längre söderut på höga höjder i bergsskogar i en region som sträcker sig från västra Himalaya och österut till västra Kina (Yunnan och norrut till Gansu och Hebei).^[8][9] Dessa taxa skiljer sig mycket lite i fjäderdräkt men deras läten är distinkta och även genetiska studier visar att de bäst beskrivs som goda arter:^[5][10]

• Sydlig kungsfågelsångare (Phylloscopus chloronotus) - förekommer i Himalaya från Afghanistan till sydcentrala Kina
• Sichuansångare (Phylloscopus forresti) – förekommer i bergstrakter i södra Kina
• Gansusångare (Phylloscopus kansuensis) - förekommer i bergstrakter i västra Kina.
• Kinesisk sångare (Phylloscopus yunnanensis) (syn. P. sichuanensis) - förekommer i bergstrakter i centrala Kina (Sichuan, Liaoning and Shanxi)

Släktestillhörighet

Arten placeras vanligen i släktet Phylloscopus, men vissa auktoriteter bryter ut kungsfågelsångare med släktingar, bland annat tajgasångare och afghansångare, till ett eget släkte, Abrornis.^[2]

Ekologi

Kungsfågelsångaren häckar i bergiga barrskogar och i barrskog på taiga. Vintertid uppträder den i något mer varierande biotoper som också omfattar blandskog och buskmark, utöver barrskog. Boet placeras i ett träd, oftast i närheten av en trädgren en halv till tio meter över marken.^[5] Den lägger fyra till sex ägg som kläcks efter tolv till 13 dagar, och ungarna blir flygga efter tolv till 14 dagar.^[5] Som de flesta sångarna är den insektsätare. Fågeln är inte skygg, men genom att den för det mesta lever och rör sig i trädkronor blir den svårsedd. Den rör sig ständigt och påminner i beteendet om en kungsfågel, med en hel del fladdrande och ryttlande. Arten kan till och med hänga upp och ned som en mes.

Status och hot

Arten har ett stort utbredningsområde och en stor population med stabil utveckling och tros inte vara utsatt för något substantiellt hot.^[1] Utifrån dessa kriterier kategoriserar internationella naturvårdsunionen IUCN arten som livskraftig (LC).^[1] Världspopulationen har inte uppskattats men den beskrivs som vanlig eller mycket vanlig.^[1]

Källor

Texten bygger delvis på en översättning från engelskspråkiga Wikipedias artikel Pallas's Warbler, läst 11 oktober 2011

Noter

1. ^ [a b c d] BirdLife International 2013 Phylloscopus proregulus Från: IUCN 2013. IUCN Red List of Threatened Species. Version 2013.1 www.iucnredlist.org. Läst 7 januari 2014.
2. ^ [a b] Dickinson, E.C., J.V. Remsen Jr. & L. Christidis (Eds). 2013-2014. The Howard & Moore Complete Checklist of the Birds of the World. 4th. Edition, Vol. 1, 2, Aves Press, Eastbourne, U.K.
3. ^ Clements, J. F., T. S. Schulenberg, M. J. Iliff, D. Roberson, T. A. Fredericks, B. L. Sullivan, and C. L. Wood (2016) The eBird/Clements checklist of birds of the world: Version 2016 http://www.birds.cornell.edu/clementschecklist/download, läst 2016-08-11
4. ^ [a b] Svensson, Lars; Peter J. Grant, Killian Mullarney, Dan Zetterström (2009). Fågelguiden: Europas och Medelhavsområdets fåglar i fält (andra upplagan). Stockholm: Bonnier Fakta. sid. 334-335. ISBN 978-91-7424-039-9
5. ^ [a b c d e] Hoyo, J. del, et al., eds. (2006). Handbook of the Birds of the World, vol. 11. Barcelona: Lynx Edicions. sid. 659. ISBN 84-96553-06-X
6. ^ Gilroy, J. J., & Lees, A. C. (2003) Vagrancy theories: are autumn vagrants really reverse migrants?, British Birds, vol.96 sid:427-438
7. ^ [a b c d] Magnus Ullman (2011) Allt fler hittas i fält, Vår Fågelvärld, vol.70, nr.5, sid:32-35, ISSN 00422649
8. ^ Williamson, K. (1967) The Genus Phylloscopus. Identification for Ringers 2. British Trust for Ornithology.
9. ^ Cheng Tso-hsin (1987) A Synopsis of the Avifauna of China. Science Press, Beijing ISBN 3-490-12518-5.
10. ^ Alström, P. (2006) Species concepts and their application: insights from the genera Seicercus and Phylloscopus Arkiverad 4 mars 2016 hämtat från the Wayback Machine., Acta Zoologica Sinica, vol.52 (supplement) sid:429-434 (pdf fulltext)

Tryckta källor

• Roland Staav och Thord Fransson (1991). Nordens fåglar (andra upplagan). Stockholm: Norstedts. sid. 389-390. ISBN 91-1-913142-9

Externa länkar

• Wikimedia Commons har media som rör kungsfågelsångare.
  Bilder & media
• Bilder och filmer på Internet Bird Collection
• Läten på xeno-canto.org
• Artportalen: Dagens fynd – senaste observationerna – bilder

Phylloscopus proregulus là một loài chim trong họ Phylloscopidae.^[2] Loài chim này sinh sản trong rừng núi từ phía nam Siberia về phía đông bắc Mông Cổ và đông bắc Trung Quốc. Loài này được đặt tên cho nhà động vật học người Đức Peter Simon Pallas, người đầu tiên chính thức mô tả loài chim này. Đây là loài di cư mạnh, chủ yếu đông nam ở phía nam Trung Quốc và các vùng lân cận của Đông Nam Á, mặc dù trong những thập kỷ gần đây số lượng ngày càng tăng ở châu Âu vào mùa thu.

Loài chim này có các phần trên và phần dưới cùng màu xanh lá cây, một mảng màu vàng chanh, còn màu lông đôi cánh, chân mày và viền cổ trung tâm màu vàng. Loài này có bề ngoài tương tự như một số loài khác trong chi sinh sống ở châu Á, bao gồm một số loài được xem là phân loài của nó, mặc dù giọng nói đặc trưng của nó giúp xác định.

Chim mái xây tổ hình bát trên cây hoặc cây bụi, và đẻ một lứatừ 4-6 trứng, nở sau 12-13 ngày ấp. Chim con được nuôi chủ yếu bởi đàn chim mẹ và chim non ra ràng khi chúng 12-14 ngày tuổi; Cả chim bố và chim mẹ kiếm mồi nuôi chim con trong khoảng một tuần. Loài chim này ăn sâu, ăn mồi trưởng thành, ấu trùng và sâu bọ của côn trùng và nhện nhỏ. Chúng tìm kiếm mồi ở cây bụi và cây cối, nhặt các đồ vật từ lá hoặc bắt mồi trong các chuyến bay ngắn hoặc khi đang bay. Loài này có phạm vi phân bố lớn, và con số này được cho là ổn định. Do đó nó được đánh giá là "loài ít quan tâm" bởi Liên minh Quốc tế về Bảo tồn Thiên nhiên (IUCN).

Chú thích

Tham khảo

• Dữ liệu liên quan tới Phylloscopus proregulus tại Wikispecies

Царство: Животные

Подцарство: Эуметазои

Без ранга: Двусторонне-симметричные

Без ранга: Вторичноротые

Тип: Хордовые

Подтип: Позвоночные

Инфратип: Челюстноротые

Надкласс: Четвероногие

Класс: Птицы

Подкласс: Настоящие птицы

Инфракласс: Новонёбные

Отряд: Воробьинообразные

Подотряд: Певчие воробьиные

Инфраотряд: Passerida

Надсемейство: Sylvioidea

Семейство: Пеночковые

Род: Пеночки

Вид: Корольковая пеночка

Вызывающие наименьшие опасения
IUCN 3.1 Least Concern: 22734364