Aconitum anthora ye una planta de la familia de les ranunculacees.
Ye una planta yerbácea perenne con tubérculos soterraños de los que broten los tarmos aéreos. Les fueyes tán fondamente estremaes en lóbulos estrechos cuasi lliniales. Nel ápiz dispónense les flores hermafrodites en curtios recímanos sobre un pedúnculu argutu. Los sépalos son de color mariellu en forma de casquete hemisféricu. El frutu con cinco folículos tien numberoses granes.
Alcuéntrase a esgaya principalmente en montes europees, como nos Alpes o los Cárpatos, según en distintes zones del norte d'Asia. Al igual qu'asocede en toles especies de Aconitum, tien una gran variabilidá, probablemente por cuenta de la hibridación. Floria ente los meses de xunetu y setiembre.
Esta planta ye desaxeradamente tóxica, dosis pequeñes pueden ser mortales, pos contién altisina que ye un principiu activu venenosu.
Indicaciones: Vermífugo, febrífugo, diuréticu, suduífico.[1]
Aconitum anthora, describióse por Carlos Linneo y espublizóse en Species Plantarum 2: 751, nel añu 1753.[2]
Númberu de cromosomes de Aconitum anthora (Fam. Ranunculaceae) y táxones infraespecíficos : 2n=32[3]
Aconitum: nome xenéricu que remanez del griegu antiguu akòniton (= "planta venenosa"). Ello ye que la planta ye conocida pola so alta tosicidá dende l'antigüedá homérica. Esti nome probablemente indicaba una planta venenosa endémica que'l so hábitat yera común ente les roques serrapatoses en delles zones de Grecia. Hai dos raíz que s'atribúin al so nome: akone (= "piedra"), en referencia al so hábitat; y koné (= "matar"), obviamente faciendo referencia a la so tosicidá. Tamién foi utilizáu como un símbolu negativu (maldición o vengación) na mitoloxía de los pueblos mediterráneos. Según otres fontes ( Pliniu'l Vieyu[4]) el nome Aconitum derivar d'un antiguu puertu nel Mar Negru, llamáu "Aconis". El nome científicu anguaño aceptáu ( Aconitum ) foi propuestu por Carl von Linne (1707-1778), biólogu y escritor suecu, consideráu'l padre de la moderna clasificación científica de los organismos vivos, na publicación de Species Plantarum de 1753.
anthora: epítetu llatín que significa "contra thora", per sur propiedaes tóxiques.
Aconitum anthora ye una planta de la familia de les ranunculacees.
La tora groga, Aconitum anthora, és una espècie de les plantes amb flors dins la família ranunculàcia.
La seva distribució és àmplia, però principalment com oròfit centreeuropeu a les muntanyes com els Alps i els Càrpats i les parts nord d'Àsia. També apareix als Països Catalans (només als Pirineus). És una planta polimorfa i s'inclou dins del grup Aconitum vulparia. Floreix de juliol a setembre.
Planta de 20 a 60 cm d'alt amb l'elm de la flor hemisfèric més o menys tan alt com ample. Les tuberositats de les arrels són napiformes; fulles 3-palmatisectes; inflorescència curta, simple o ramificada; ordinàriament 5 fol·licles.
Pastures mesòfiles, herbassars megafòrbics en terrenys bàsics i de vegades en els àcids, principalment a l'estatge subalpí dels Pirineus on viu entre els 1000 i i els 2320 m d'altitud.
Històricament la seva arrel que és tuberosa tenia la reputació de ser un bon antídot del verí d'altres espècies d'Aconitum (tora).[1] o Aconitum pardalianches, d'on prové el seu epítet específic anthora o "contra la tora". Aquesta planta és extremadament tòxica per la ramaderia i els humans. Fins i tot dosis petites poden ser mortals.
L'arrel conté sal volàtil i un oli essencial, mentre que les fulles i tiges contenen alcaloides diterpenoides. S'ha usat externament contra el reumatismes i el dolor agut però pot irritar la pell.
La tora groga, Aconitum anthora, és una espècie de les plantes amb flors dins la família ranunculàcia.
La seva distribució és àmplia, però principalment com oròfit centreeuropeu a les muntanyes com els Alps i els Càrpats i les parts nord d'Àsia. També apareix als Països Catalans (només als Pirineus). És una planta polimorfa i s'inclou dins del grup Aconitum vulparia. Floreix de juliol a setembre.
Oměj jedhoj (Aconitum anthora) je druh rostliny z čeledi pryskyřníkovité (Ranunculaceae).
Jedná se asi o 25–100 cm vysokou vytrvalou rostlinu s podzemním oddenkem a bulvami.[1][2] Lodyha v dolní části lysá a v horní části chlupatá, zejména v květenství[1] Listy jsou střídavé. Čepele jsou v obrysu okrouhlé, hluboce dlanitě členěné, pětisečné (zřídka až sedmi) s čárkovitými úkrojky[3], oboustranně chlupaté..[1] Květy jsou žluté barvy a jsou uspořádány do květenství s listeny, které jsou ve spodní části květenství podobné listům. Na květních stopkách se vyskytují listénce a můžou být několik mm až jeden cm pod květem.[1].Okvětních lístků je 5, horní tvoří přilbu, která je polokulovitá. Zaschlé okvětní lístky vytrvávají i za plodu.[1][3] Kvete v srpnu až v září.[3] Uvnitř jsou dva kornoutovité nektáriové lístky, na vrcholu nesou nektária. Tyčinek je mnoho. Semeníků je většinou 5.[2] Plodem je měchýřek, měchýřky jsou uspořádány do souplodí. Počet chromozómů je 2n=32.[1]
Oměj jedhoj roste hlavně v předhoří Pyrenejí, Alp, Karpat a Dinarid a v okolních územích. Druh je ovšem součástí okruhu Aconitum anthora agg. a jeho jednotlivé taxony se vyskytují ostrůvkovitě i dále v Evropě a Asii až po Dálný východ. Některé populace, např. na Ukrajině a na Kavkaze mají modré květy. V České republice je to dosti vzácný teplomilný druh a jeho výskyt je omezen pouze na jihozápadní Moravu. Vyhledává okraje lesů, lemy, křoviny aj.[1]
Oměj jedhoj (Aconitum anthora) je druh rostliny z čeledi pryskyřníkovité (Ranunculaceae).
Der Gift-Eisenhut (Aconitum anthora) ist eine Pflanzenart aus der Gattung Eisenhut (Aconitum) innerhalb der Familie der Hahnenfußgewächse (Ranunculaceae).
Sie wird auch als Blassgelber Eisenhut, Giftheil-, Gegengift- und Feinblatt-Eisenhut[1] bezeichnet. Nur regional gebräuchlich sind die Trivialnamen Herzwurz, Heilgift, Giel Sturmhott (Siebenbürgen) und Arabischer Zitwer.[2]
Der Gift-Eisenhut wächst als ausdauernde krautige Pflanze und erreicht Wuchshöhen von 25 bis 150 Zentimetern. Der steif aufrechte Stängel ist bläulich-grün und behaart. Die Wurzel ist rübenförmig verdickt. Die handförmige geteilten Stängelblätter sind bis zum Grund fünf- bis siebenteilig, wobei die Abschnitte zwei- bis dreifach fiederteilig sind und schmal linealische, 1 bis 2 Millimeter breite Zipfel haben.
Die blassgelben Blüten sind zygomorph und weich behaart. Der halbkugelige Helm ist nicht höher als breit. In ihn eingeschlossen sind zwei lang gestielte Nektarblätter.[3] Die Balgfrüchte haben eine dichte und weiche Behaarung.[4] Nach dem Abblühen fallen die Blütenblätter nicht ab, sondern umschließen die Früchtchen.[3]
Die Chromosomenzahl beträgt 2n = 32.[5]
Das Verbreitungsgebiet umfasst südlichere Teile der Alpen, Spanische Gebirge, Pyrenäen, Corbières, Jura, Istrien, Kroatien, Ungarn, Mähren und Galizien. In den Alpen selbst selten, in den Seealpen bis Grajische Alpen und den südlichen Kalkgebirgen verbreitet.
In Österreich ist der Gift-Eisenhut selten bis sehr selten in den Bundesländern Niederösterreich und Steiermark von der collinen bis montanen Höhenstufe verbreitet.[1]
Als Standort werden trockene Weiden und steinige Rasen auf Kalkböden bevorzugt. Der Gift-Eisenhut wächst oft in Blaugras-Rasen[6]. In der Schweiz wird er in der Feinerdereichen Kalkschuttflur (Verband Petasition paradoxi) angetroffen.[3]
Die ökologischen Zeigerwerte nach Landolt & al. 2010 sind in der Schweiz: Feuchtezahl F = 2+ (frisch), Lichtzahl L = 4 (hell), Reaktionszahl R = 5 (basisch), Temperaturzahl T = 2+ (unter-subalpin und ober-montan), Nährstoffzahl N = 3 (mäßig nährstoffarm bis mäßig nährstoffreich), Kontinentalitätszahl K = 3 (subozeanisch bis subkontinental).[3]
Das Artepipheton anthora leitet sich vom griechischen anti (gegen) und Ranunculus thora, dem sehr giftigen Schildblättrigem Hahnenfuß (umgangssprachlich auch als Gift-Hahnenfuß bezeichnet) ab, da man die Pflanze für ein wirksames Gegengift gegen das Gift des Hahnenfußes hielt. Die volkstümlichen Namen sowie die Bezeichnung Aconitum salutiferum verweisen ebenfalls auf diesen Umstand.[7]
Die unterirdischen Pflanzenteile fanden auch Verwendung als Gegengift bei Vergiftungen mit anderen Eisenhut-Arten. Die Pflanzenteile sind jedoch sehr giftig.
Der Gift-Eisenhut (Aconitum anthora) ist eine Pflanzenart aus der Gattung Eisenhut (Aconitum) innerhalb der Familie der Hahnenfußgewächse (Ranunculaceae).
Aconitum anthora, variously known as anthora, yellow monkshood, or healing wolfsbane, is a yellow flowering plant species of the genus Aconitum in the family Ranunculaceae.
Its native range is widespread, but mainly in European mountains, such as the Alps and the Carpathians, and the northern parts of Asia. Like all Aconitum species, it has great variability, due to isolation and hybridisation. Because of this polymorphism, A. anthora is included in the Aconitum vulparia group. It flowers from July to September.
The name anthora or "against thora" stems from the historic reputation that the plant's tuberous root was a good antidote to poisons from 'thora'[1] or Aconitum pardalianches, a plant that is extremely toxic to livestock and humans, with even small doses being potentially deadly.
The root contains a large amount of volatile salt and essential oil, while the foliage and stems contain diterpenoid alkaloids. It has been used externally against rheumatism and deep pain, but it can irritate the skin. Internally, it has been used for weak pulse, vegetable poisons (shoot), feverish colds, pneumonia, croup, heart conditions, and cardiac arrest.
{{cite encyclopedia}}
: Missing or empty |title=
(help)
Aconitum anthora, variously known as anthora, yellow monkshood, or healing wolfsbane, is a yellow flowering plant species of the genus Aconitum in the family Ranunculaceae.
Its native range is widespread, but mainly in European mountains, such as the Alps and the Carpathians, and the northern parts of Asia. Like all Aconitum species, it has great variability, due to isolation and hybridisation. Because of this polymorphism, A. anthora is included in the Aconitum vulparia group. It flowers from July to September.
The name anthora or "against thora" stems from the historic reputation that the plant's tuberous root was a good antidote to poisons from 'thora' or Aconitum pardalianches, a plant that is extremely toxic to livestock and humans, with even small doses being potentially deadly.
The root contains a large amount of volatile salt and essential oil, while the foliage and stems contain diterpenoid alkaloids. It has been used externally against rheumatism and deep pain, but it can irritate the skin. Internally, it has been used for weak pulse, vegetable poisons (shoot), feverish colds, pneumonia, croup, heart conditions, and cardiac arrest.
El acónito de los Alpes o acónito salutífero (Aconitum anthora, sin. A. zolty) es una planta de la familia de las ranunculáceas.
Es una planta herbácea perenne con tubérculos subterráneos de los que brotan los tallos aéreos. Las hojas están profundamente divididas en lóbulos estrechos casi lineales. En el ápice se disponen las flores hermafroditas en cortos racimos sobre un pedúnculo erguido. Los sépalos son de color amarillo en forma de casquete hemisférico. El fruto con cinco folículos tiene numerosas semillas.
Se encuentra en abundancia principalmente en montañas europeas, como en los Alpes o los Cárpatos, así como en distintas zonas del norte de Asia. Al igual que ocurre en todas las especies de Aconitum, tiene una gran variabilidad, probablemente debido a la hibridación. Florece entre los meses de julio y septiembre.
Esta planta es extremadamente tóxica, dosis pequeñas pueden ser mortales, pues contiene altisina que es un principio activo venenoso.
Indicaciones: Vermífugo, febrífugo, diurético, sudorífico.[1]
Aconitum anthora, fue descrita por Carlos Linneo y publicado en Species Plantarum 2: 751, en el año 1753.[2]
Número de cromosomas de Aconitum anthora (Fam. Ranunculaceae) y táxones infraespecíficos : 2n=32[3]
Aconitum: nombre genérico que deriva del griego antiguo akòniton (= "planta venenosa"). De hecho, la planta es conocida por su alta toxicidad desde la antigüedad homérica. Este nombre probablemente indicaba una planta venenosa endémica cuyo hábitat era común entre las rocas escarpadas en algunas zonas de Grecia. Hay dos raíces que se atribuyen a su nombre: akone (= "piedra"), en referencia a su hábitat; y koné (= "matar"), obviamente haciendo referencia a su toxicidad. También fue utilizado como un símbolo negativo (maldición o venganza) en la mitología de los pueblos mediterráneos. Según otras fuentes ( Plinio el Viejo[4]) el nombre Aconitum se deriva de un antiguo puerto en el Mar Negro, llamado "Aconis". El nombre científico actualmente aceptado ( Aconitum ) fue propuesto por Carlos Linneo (1707-1778), biólogo y escritor sueco, considerado el padre de la moderna clasificación científica de los organismos vivos, en la publicación de Species Plantarum de 1753.
anthora: epíteto latíno que significa "contra thora", por sur propiedades tóxicas.
El acónito de los Alpes o acónito salutífero (Aconitum anthora, sin. A. zolty) es una planta de la familia de las ranunculáceas.
L'aconit anthore (Aconitum anthora), également appelé Anthore ou aconit vénéneux, est une espèce de plantes herbacées vivaces du genre Aconitum, famille des Ranunculaceae.
L'aconit anthore se rencontre sur les rocailles, éboulis, pelouses, généralement en milieu calcaire. Sa floraison est assez tardive : août à septembre.
Comme les autres aconits, c'est une espèce très toxique, considérée parmi les plus dangereuses de la flore de France. Le nom d'espèce anthora provient du fait qu'on croyait au Moyen Âge qu'il était un contrepoison de la Renoncule thora, la plus toxique des renoncules.
La morphologie de l'aconit anthore est proche de celle de l'aconit napel.
Les fleurs de l'aconit anthore sont généralement d'un jaune pâle, plus rarement bleues, tandis que celles de l'aconit napel sont bleu violacé ou violettes. Les feuilles de l'aconit anthore sont plus finement divisées que celles de l'aconit napel, ce qui permet de différencier les exemplaires à fleurs bleues.
L'aconit anthore pourrait aussi être confondu avec l'aconit tue-loup et l'aconit de Naples, qui sont également de couleur jaune pâle. Par contre le « casque » de ces aconits est beaucoup plus allongé.
Données d'après : Julve, Ph., 1998 ff. - Baseflor. Index botanique, écologique et chorologique de la flore de France. Version : 23 avril 2004.
L'aconit anthore (Aconitum anthora), également appelé Anthore ou aconit vénéneux, est une espèce de plantes herbacées vivaces du genre Aconitum, famille des Ranunculaceae.
Aconitum anthora (L., 1753), comunemente noto come aconito antora, è una pianta erbacea perenne appartenente alla famiglia delle Ranunculaceae, originaria di un vasto areale esteso dall'Europa alla Mongolia[1].
Il nome del genere (“Aconitum”) deriva dal greco akòniton (= “pianta velenosa”). La pianta infatti risulta conosciuta per l'alta sua tossicità fin dai tempi dell'antichità omerica. Con questo nome probabilmente veniva indicata una pianta velenosa endemica il cui habitat frequente era tra le rocce ripide di alcune zone della Grecia. Due sono le radici che vengono attribuite al nome: (1) akòne (= “pietra”) facendo riferimento al suo habitat; (2) koné (= “uccidere”), facendo ovviamente riferimento alla sua tossicità. Veniva anche usata come simbolo negativo (maleficio o vendetta) nella mitologia dei popoli mediterranei. L'epiteto specifico deriva (sempre dal greco) dalla radice anthòs (= “fiore”) (insieme all'epiteto generico può quindi significare: “fiore velenoso”)[2].
Il binomio scientifico attualmente accettato (Aconitum anthora) è stato proposto da Carl von Linné (1707 – 1778) biologo e scrittore svedese, considerato il padre della moderna classificazione scientifica degli organismi viventi, nella pubblicazione ”Species Plantarum” del 1753.
Sono piante erbacee, perenni la cui altezza può arrivare da 5 a 10 dm. La forma biologica è definita come geofita rizomatosa (G rhiz), ossia sono piante che portano le gemme in posizione sotterranea. Durante la stagione avversa non presentano organi aerei e le gemme si trovano in organi sotterranei come rizomi, un fusto sotterraneo dal quale, ogni anno, si dipartono radici e fusti aerei.
Le radici sono secondarie da rizoma.
L'infiorescenza è una pannocchia terminale del tipo a racemo. È sia ramosa che fogliosa soprattutto alla base. I fiori sono peduncolati; la lunghezza dei peduncoli è minore dei fiori stessi. Altezza dell'infiorescenza: 10 – 15 cm.
Questi fiori sono considerati fiori arcaici, o perlomeno derivati da fiori più arcaici dalla struttura aciclica. Il perianzio è formato da due verticilli: gli elementi esterni hanno una funzione di protezione e sono chiamati tepali o sepali (la distinzione dei due termini in questo caso è ambigua e quindi soggettiva); quelli interni sono dei nettari[3] (in questo fiore la corolla è praticamente assente). I fiori sono pentameri (a cinque elementi) a simmetria zigomorfa (o bilaterale). In questi fiori il calice non è speronato. Il colore del perianzio è giallo (pallido). Altezza del fiore: 15 – 20 mm.
Il frutto è costituito da un aggregato di 5 capsule o follicoli sessili e polispermi (frutto secco sviluppato longitudinalmente con delle fessure per la fuoriuscita dei semi). Ogni follicolo termina con un becco diritto di 2 – 3 mm.
Dal punto di vista fitosociologico la specie di questa voce appartiene alla seguente comunità vegetale[7]:
Il genere Aconitum comprende 250 specie[8] (una dozzina delle quali sono spontanee dei territori italiani) distribuite soprattutto nelle regioni temperate. La famiglia delle Ranunculaceae invece comprende oltre 2000 specie distribuite su circa 47 generi[8] (2500 specie e 58 generi secondo altre fonti[9]).
Da un punto di vista sistematico (e pratico) le specie di questo genere vengono classificate in base al colore del fiore e alla forma. In questo caso il fiore “Aconito antora” appartiene al gruppo delle piante vellutate con cappuccio tanto lungo quanto largo[10].
Il numero cromosomico di A. anthora è: 2n = 32[11].
Come tutte le specie di Aconitum, anche questa ha una grande variabilità facilitata da cause di isolamento e di ibridazione. Questo polimorfismo ha spinto più di qualche Autore a includerla nel Gruppo di Aconitum vulparia insieme alla vicina specie Aconitum lamarckii Rchb.. Attualmente queste due ultime specie (vulparia e lamarckii), secondo le più recenti checklist[12], insieme ad altre varietà sono state incluse in Aconitum lycoctonum L..
Nell'elenco che segue sono indicate alcune sottospecie, varietà e forme (non presenti in Italia)[11][13][14]. L'elenco può non essere completo e alcuni nominativi sono considerati da altri autori dei sinonimi della specie principale o anche di altre specie:
Sottospecie:
Varietà:
Forme:
Questa entità ha avuto nel tempo diverse nomenclature. L'elenco che segue indica alcuni tra i sinonimi più frequenti:
Gli aconiti sono fiori di facile identificazione, e quelli gialli (almeno in Italia) sono praticamente di due specie (a parte le varietà): anthora e lycoctonum. Si distinguono soprattutto per le dimensioni dell'elmo: in lycoctonum (comprese varietà come vulparia, neapolitanum e lamarckii ormai inclusa in lycoctonum) l'elmo è 2 – 3 volte più alto che largo; mentre in anthora l'elmo è alto quanto largo.
È una pianta velenosa (contiene alcaloidi e glucosidi – soprattutto l'aconitina). I suoi fiori sono tra i più tossici della flora spontanea italiana. I sintomi per avvelenamento di questa pianta sono nausea, vomito, diarrea, bradicardia, aritmia e infine arresto cardiaco e morte. Nella medicina popolare, anticamente, veniva usata per i suoi effetti antidolorifici, sedativi e calmanti.
Queste piante vengono soprattutto coltivate come fiori ornamentali grazie all'elegante contrasto tra i fiori e il ricco e decorativo fogliame. Sono piante rustiche (di facile impianto e mantenimento) e si adattano a qualsiasi tipo di terreno. Superano facilmente i rigori dell'inverno.
Dato l'alto grado di tossicità di questa specie, sono stati fatti diversi studi e ricerche sul contenuto di flavonoidi (dei glicosidi) e alcaloidi nelle radici e in altre parti della pianta[15][16].
Aconitum anthora (L., 1753), comunemente noto come aconito antora, è una pianta erbacea perenne appartenente alla famiglia delle Ranunculaceae, originaria di un vasto areale esteso dall'Europa alla Mongolia.
Tojad południowy (Aconitum anthora L.) – gatunek byliny należący do rodziny jaskrowatych. Występuje w południowej, środkowej i wschodniej Europie i w Azji (Kaukaz, Kazachstan, Syberia)[2]. Nie występuje we florze Polski.
Najdalej na północ w Europie sięga do południowej części Czech. Poza tym występuje w krajach bałkańskich (z wyjątkiem Grecji), w północnych Włoszech, w Szwajcarii i Austrii, w południowej Francji i północnej Hiszpanii. Występuje także na Ukrainie, w południowej części Federacji Rosyjskiej, w rejonie Kaukazu oraz w Azji Środkowej sięgając do Ałtaju[3].
Tojad południowy jest gatunkiem trującym, choć nie aż tak silnie jak inne gatunki.
Tojad południowy (Aconitum anthora L.) – gatunek byliny należący do rodziny jaskrowatych. Występuje w południowej, środkowej i wschodniej Europie i w Azji (Kaukaz, Kazachstan, Syberia). Nie występuje we florze Polski.
Omagul galben (Aconitum anthora) este o plantă erbacee veninoasă din familia Ranunculaceae. Are rădăcinile îngroșate, cărnoase, cu formă de fus. Tulpinile sunt scunde, au o lungime de maxim 400 mm. Tulpinile sunt drepte și cu numeroase frunze adânc spintecate în numeroase diviziuni subțiri și înguste. Florile sunt de culoarea galben palid. Sunt înghesuite la partea superioară a tulpinii într-un spic. Omagul galben înflorește în lunile iulie-august. Este răspândit în locurile ierboase și stâncoase de munte, uneori crește și în regiunile de dealuri.
Omagul galben (Aconitum anthora) este o plantă erbacee veninoasă din familia Ranunculaceae. Are rădăcinile îngroșate, cărnoase, cu formă de fus. Tulpinile sunt scunde, au o lungime de maxim 400 mm. Tulpinile sunt drepte și cu numeroase frunze adânc spintecate în numeroase diviziuni subțiri și înguste. Florile sunt de culoarea galben palid. Sunt înghesuite la partea superioară a tulpinii într-un spic. Omagul galben înflorește în lunile iulie-august. Este răspândit în locurile ierboase și stâncoase de munte, uneori crește și în regiunile de dealuri.
Корені веретеноподібно потовщені. Стебло прямостояче, просте, короткоопушене, 40—100 см заввишки. Листки багаторазово пальчасторозсічені, частки ланцетні або широколанцетні. Квітки зигоморфні, жовті, в щільних китицях. Плід — збірний, з опушених листянок. Цвіте у червні — липні.
Трапляється на Лівобережжі в Лісостепу і на півночі Степу в лісах, по чагарниках, на узліссях.
Використовується в народній медицині нарівні з аконітом джунгарським. Вважається й протималярійним та антигельмінтним засобом. Препарати аконіта дібровного виявляють гіпертензивну та протиаритмічну дію, а також мають антитоксичні властивості при отруєннях аконітом джунтарським. Смертельно отруйна рослина!
Згідно систематики, наведеній на сайті спільного інтернет-проекту «The Plant List» між Королівськими ботанічними садами в К'ю і Міссурійським ботанічним садом, аконіт дібровний(Aconitum nemorosum) разом з аконітом несправжньо-протиотруйним (Aconitum pseudanthora) є синонімами аконіта протиотруйного (Aconitum anthora).[1]
Aconitum anthora là một loài thực vật có hoa trong họ Mao lương. Loài này được L. mô tả khoa học đầu tiên năm 1753.[1]
Aconitum anthora là một loài thực vật có hoa trong họ Mao lương. Loài này được L. mô tả khoa học đầu tiên năm 1753.
Aconitum anthora L., 1753
Боре́ц противоя́дный (лат. Aćonitum anthóra) — многолетнее травянистое растение, вид рода Борец (Aconitum) семейства Лютиковые (Ranunculaceae).
Другие названия: «борец анторовидный»[2], «борец жёлтый»[2], «жёлтый стоерос», «прикрыт», «щелкунчик», «антора», «сердцева трава».[источник не указан 1970 дней]
Ареал вида охватывает Европу (восток Австрии, Чехословакия, Венгрия, Швейцария, Югославия, север Италии, Румыния, юг Франции, север Испании); Кавказ (Азербайджан, Грузия, Предкавказье, Дагестан); Европейскую часть России; Украину, включая Крым; Казахстан, Алтай, Западную и Восточную Сибирь[3].
Растёт на степных, реже заливных и суходольных лугах, в зарослях степных кустарников, в разреженных горных (лиственничных) лесах, по травянистым и каменистым склонам, долинам горных рек, по альпийским лугам и тундрам, на моренах около ледников.
Клубни яйцевидные или продолговатые, длиной до 5 см, шириной 1,5 см.
Стебель прямой, высотой 15—100 см, в нижней части обыкновенно малолистный и голый, в верхней же покрыт более или менее плотно коротким пушком или отстоящими волосками.
Листья длиной 1,5—7 см, шириной 2—10 см, пальчато-многораздельные на узкие, линейные или линейно-ланцетные доли шириной 3—4 мм. Нижние — длинночерешковые, верхние — на коротких черешках.
Соцветие — конечная, простая или ветвистая кисть длиной 6—40 см. Цветки жёлтые, редко жёлтые с синеватым оттенком, тёмно-фиолетовые или синеватые. Шлем широко-округлый, повыше носика более или менее вогнутый, длиной 8—20 см, шириной 8—15 мм на уровне носика, высотой 7—12 мм. Боковые доли околоцветника округло-треугольные, длиной около 1,7 см и шириной около 1,5 см; нижние доли — неравные, длиной около 1,7 см и шириной от 0,5 до 0,7 см. Нектарники с выемкой под головчатым шпорцем, узкой пластинкой и очень крупной, кверху загнутой, двулопастной губой, 2—3 мм в поперечнике; тычинки с расширенной нижней частью, с зубцами в средней части или без них; пестиков и листовок 5, по большей части пушистые, реже голые.
Формула цветка: ↑ K 5 C 2 A ∞ G 5 {displaystyle uparrow K_{5};C_{2};A_{infty };G_{5}} [4].
Семена трёхгранные, по рёбрам не широко плёнчато-крылатые.
У борца противоядного химический состав отличается от всех других растений рода. По данным академика Орехова, надземные части растения содержат два алкалоида: анторин и псевдоанторин, различающиеся между собой степенью растворимости в эфире. Клубни (обычно ядовитые у других аконитов) у этого вида совершенно безвредны. Более того, они содержат особый алкалоид, близкий по структуре к неядовитому алкалоиду атизину: последний, по некоторым данным, является антагонистом аконитинов и может служить их противоядием[5]. В семенах содержится эфирное масло.
С лечебной целью используют траву и корни.
Трава применяется от родимчика и импотенции. Отвар стебля пьют при воспалении мочевого пузыря. Причём считается, что двух-трёхкратный приём отвара избавляет от этого хронического заболевания. Установлены гипертензивное и противоаритмическое действия отвара и настойки травы.
Корень применяется от туберкулёза, паралича и импотенции. Корнеплоды едят сухими или делают настой на водке, который пьют и делают из него примочки к больным местам. В Молдавии препараты из клубней аконита противоядного применяют при невралгиях, простуде, ревматизме и других заболеваниях.
В гомеопатии используют при невралгии, мигрени, простудных заболеваниях, ревматизме, подагре.
Растение, особенно корни, считается противомалярийным и глистогонным средством, а также как противоядие при отравлении другими аконитами[5].
Растение декоративное. Известны садовые формы и сорта.
Применяется как инсектицид[5] против зелёной яблочной тли, малинового жука, рапсового листоеда, а также как ратицид.
Вид Борец противоядный входит в род Борец (Aconitum) трибы Живокостные (Delphinieae) подсемейства Лютиковые (Ranunculoideae) семейства Лютиковые (Ranunculaceae) порядка Лютикоцветные (Ranunculales).
По данным The Plant List на 2010 год[6], в синонимику вида входят:
Боре́ц противоя́дный (лат. Aćonitum anthóra) — многолетнее травянистое растение, вид рода Борец (Aconitum) семейства Лютиковые (Ranunculaceae).
Другие названия: «борец анторовидный», «борец жёлтый», «жёлтый стоерос», «прикрыт», «щелкунчик», «антора», «сердцева трава».[источник не указан 1970 дней]